Principala problemă de pe piaţa muncii rămâne în continuare găsirea unor soluţii de protejare a locurilor de muncă existente şi de stimulare a creării de noi locuri de muncă, încât rata şomajului să scadă cât mai mult.
Două obiective de bază urmăresc politicile de ocupare a forţei de muncă: creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi înfăptuirea unor măsuri d esprijinire a şomerilor (măsuri de asigurare pentru şomaj şi mutarea accentului de la măsurile pasive de protecţie a şomerilor la măsuri active).
Atingerea obiectivulului „creşterea gradului de ocupare” implică înfăptuirea unor acţiuni, cum ar fi:
- creşterea şi dezvoltarea economică durabilă care să aibă ca efect sporirea numărului locurilor de muncă, mai ales în sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii şi în cel al serviciilor;
- o politică adecvată de creştere a veniturilor obţinute din muncă, sporirea substanţială a salariului brut minim garantat pe economie;
- adaptarea permanentă a sistemului de formare iniţială şi de formare profesională continuă la cerinţele pe termen lung ale pieţei muncii;
- iniţierea de măsuri care să determine reducerea costurilor locurilor de muncă şi să stimuleze angajările;
- combaterea muncii la negru şi, deci, extinderea pieţei oficiale a muncii;
- înfăptuirea de programe speciale adresate grupurilor de persoane care se confruntă cu dificultăţi de integrare pe piaţa muncii (tineri, persoane cu handicap, persoane de etnie rromă ş.a.);
- prelungirea perioadei de activitate şi diminuarea pensionărilor înainte de termen.
România a adoptat Strategia Europeană pentru Ocuparea revizuită care are ca obiective globale stabilite la nivel european, până în 2010, atingerea unei rate generale de ocupare de 70% şi a unei rate de ocupare a femeilor de 60%.
Cel de-al doilea obiectiv de bază al politicilor de ocupare „sprijinirea şi protecţia şomerilor” se referă la modul în care funcţionează sistemul de asigurări şi protecţie socială a şomerilor, la măsurile pasive şi active de diminuare a şomajului şi de stimulare a ocupării.
Sistemul de asigurări şi protecţie socială a început să funcţioneze din anul 1991. Aproximativ 75% din cheltuielile pentru politica de ocupare a forţei de muncă au finanţat măsurile pasive de ocupare, aşa cum sunt alocaţiile de sprijin, ajutoarele pentru reintegrare profesională şi compensaţiile băneşti pentru disponibilizare. Cheltuielile pentru politicile active de ocupare, pentru formarea profesională (calificare/recalificare) şi creditul antreprenorial pentru ocuparea forţei de muncă s-au situat, în medie, pe întreaga perioadă 1990-2000, până la maximum 5% din cheltuielile pentru politica de ocupare a forţei de muncă. După anul 2006 ponderea cheltuielilor destinate măsurilor active de stimulare a ocupării au deţinut o pondere de aproximativ 25% din totalul cheltuielilor bugetului asigurărilor sociale.
Populaţia totală şi populaţia activă a UE-27 au cunoscut o reducere continuă, în ultimii zece ani, care a condus la diminuarea gradului de ocupare. Pe termen lung, s-a manifestat evoluţia diferenţiată a opcupării între bărbaţi şi femei, în favoarea bărbaţilor. Numărul de locuri noi de muncă a fost extrem de limitat, iar ciclicitatea evoluţiei economiei a agravat şi mai mult problema ocupării. Ca urmare, pe lângă diversificarea măsurilor active de ocupare, Uniunea Europeană şi-a propus să coordoneze politicile comunitare de ocupare, în cadrul unei economii europene deschise care întăreşte coeziunea socială şi respectă drepturile fundamentale ale lucrătorilor.
Migraţia forţei de muncă între ţările Uniunii Europne s-a accentuat după aderarea Greciei (1981), Spaniei şi Portugaliei (1986), dar mai ales după cea de a cincea extindere din anul 2004 (Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria) şi cea de a şasea extindere din anul 2006 (Bulgaria şi România).
Prin Tratatul de la Amsterdam (1997), s-a elaborat un nou Program de Acţiune Socială în care s-a specificat faptul că responsabilitatea realizării politicilor sociale (în care sunt cuprinse şi problemele pieţei forţei de muncă) revine fiecărui stat membru, elaborându-se doar „staţii – pilot” privind creşterea ocupării forţei de muncă finanţate din resursele Fondului social European.
Pentru etapa 2000 – 2010, Consiliul de la Nisa (2000) a adoptat Agenda Socială Europeană ale cărei obiective se referă la:
- creşterea ratei generale de ocupare a forţei de muncă la peste 70% în anul 2010;
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale lucrătorilor;
- creşterea mobilităţii intracomunitare a forţei d emuncă;
- întărirea coeziunii sociale şi reducerea inegalităţilor sociale din ţările membre;
- combaterea mai fermă a cauzelor şomajului;
- modenrizarea sistemului european de protecţie socială prin întărirea cooperării interstatale.
Unificarea pieţei forţei de muncă, având reglementări unice care să fie respectate integral de către toate statele membre, tinde să se realizeze, dar în calea sa există multe obstacole.
Circulaţia liberă a forţei de muncă este adesea descurajată de reglementări restrictive, de dificultăţi financiare şi protecţionismul social al fiecărei ţări membre, pentru că „libera circulaţie” se află sub controlul ţării primitoare de forţă de muncă. Salariile sunt foarte puţin sau deloc negociabile; concurenţa prin salarii între lucrătorii locali şi lucrătorii străini este aproape inexistentă. Există discriminări şi conflicte cu privire la asigurarea de sănătate şi acordarea compensaţiilor. Legile privind salariile minime, contractele colective de muncă, precum şi o mulţime de alte drepturi ale lucrătorilor nu sunt complet armonizate. Dificultăţi extreme există şi în privinţa recunoaşterii reciproce a calificărilor şi diplomelor. Accesul la securitatea socială şi la locurile de muncă este asimetric între localnici şi străini; nue xistă os ecuritate socială minimă unifromizată la nivel de Uniune Europeană, apărând o protecţie implicită pentru pieţele naţionale ale forţei de muncă. Nu au fost soluţionate deplin problemele referitoare la accesul de locuinţe, asigurările de sănătate şi tranbsferabilitatea peste frontiere a pensiilor, probleme extrem de importante pentru lucrătorii migranţi, care afectează procesuzl de închegare a pieţei unice a forţei de muncă.
