Inflaţia a fost şi a rămas un proces preponderent negativ, un dezechilibru monetar cu efecte de antrenare în economia reală. Agenţii economici individuali şi agregaţi sunt, preocupaţi să evite efectele negative ale procesului. Numai că ei pot să gestioneze, fiecare în parte, doar segmente ale dezechilibrului macroeconomic arătat. Nici unul dintre agenţii economici nu poate controla inflaţia în ansamblu. Agenţii economici pot însă să-şi adapteze comportamentul la starea şi sensul procesului şi să ia decizii privind afacerile lor în raport de anticipările ce se conturează în societate, ca şi de anticipările sale proprii.
Avându-se în vedere faptul că procesul inflaţionist presupune treceri permanente de la inflaţie moderată la hiperinflaţie, de la deflaţie la inflaţie, de la inflaţie galopantă la una lentă şi controlată de factorii responsabili mandataţi, capacitatea unităţilor de a-şi adapta deciziile la noile situaţii apărute sau aşteptate face parte din regulile generale de joc ce definesc economia de piaţă contemporană.
Rata anticipată a inflaţiei este unul din parametri de care ţin seama agenţii economici în dimensiunea activităţilor. Să presupunem că într-un sector se derulează o negociere de salarii, acestea având un impact notabil asupra producţiei. Să mai presupunem că ambele părţi – sindicatul şi patronatul – anticipează o rată a inflaţiei, de 5%. În aceste condiţii; sindicatul negociator va fi dispus să accepte o creştere de salarii de cel puţin 5%, ceea ce ar însemna menţinerea salariului real la nivelul anterior. Patronatul, dimpotrivă, va accepta o creştere a costurilor salariale cu cel mult 5%, astfel, ca respectivele costuri să nu fie majorate în termeni reali şi să nu afecteze profitul.
Politicile antiinflaţioniste se grupează după mai multe criterii: (a) după intensitatea şi sensul procesului; (b) după doctrina social-economică ce stă la baza lor; (c) după metodele şi instrumentele folosite etc.
Dacă se are în vedere primul criteriu, atunci se poate vorbi de: politici de luptă cu criza inflaţionistă, respectiv cu hiperinflaţia şi efectele ei; politici de prevenire a hiperinflaţiei şi de menţinere a inflaţiei moderate (normale) sub controlul factorilor responsabili.
Să acceptăm idea cu largă circulaţie, conform căreia hiperinflaţia se caracterizează prin următoarele: deficitul bugetar atinge sume colosale, tipărirea biletelor de bancă alimentând peste 95% bugetul de stat; cantitatea de monedă creşte exponenţial, imprimeriile lucrând zi şi noapte pentru a furniza în cantităţi industriale bilete de bancă din ce în ce mai devalorizate; paradoxal, o asemenea multiplicare maschează, semidispariţia monedei legale, monedă care nu mai inspiră nici o încredere din partea cetăţenilor; moneda naţională pierde orice valoare în comparaţie cu monedele-valute, devalorizarea luând proporţii vertiginoase şi necontrolate.
În asemenea condiţii, factorii care intervin sunt agenţii macroeconomici specializaţi, care îşi propun să stabilizeze procesele macroeconomice şi să deschidă calea relansării creşterii şi dezvoltării economice. Deci, este vorba de măsuri de politică economică menite să asigure revenirea la confruntarea “normală” dintre vânzători, dintre debitori şi creditori etc.
În plus, în aceste condiţii se folosesc într-o măsură mai mare instrumentele macroeconomice de normalizare a procesului. Se au în vedere îndeosebi acele măsuri de protecţie socială cum sunt: indexarea salariilor la inflaţie; suplimentarea veniturilor categoriilor defavorizate; creşterea indemnizaţiilor de şomaj; a pensiilor etc.
După doctrina economică ce stă la baza conceperii lor, politicile de combatere a inflaţiilor pot fi: de control a cererii agregate (demand-side) şi de stimulare a ofertei agregate (supply-side).
Politicile cererii agregate se derulează cu folosirea preponderentă fie a instrumentelor fiscale, fie a celor monetare.
Politicile fiscale de combatere a inflaţiei presupun modificarea cheltuielilor publice şi sau a veniturilor din impozite şi taxe. Cererea agregată poate fi redusă prin diminuarea şi temporizarea cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului impozitelor şi taxelor, ridicare ce are ca efect reducerea cheltuielilor de consum personal (partea principală a cererii agregate). Măsurile arătate sunt tipice pentru politica deflaţionistă.
Politicile monetare se bazează fie pe modificarea ofertei de monedă, fie pe cea a ratei dobânzii. Autoritatea monetară poate reduce cererea agregată prin diminuarea ofertei de monedă, astfel încât să rezulte mai puţină lichiditate. Totodată, la acelaşi efect, se poate ajunge şi prin ridicarea ratei dobânzii şi scumpirea creditului. Dacă împrumuturile scad, atunci şi cheltuielile de consum vor fi mai mici.
Politica antiinflaţionistă de stimulare a ofertei are drept scop reducerea ritmului de creştere a costurilor. Aceasta contribuie la oprirea diminuării ofertei agregate şi chiar la creşterea acesteia. Procesul poate fi demarat şi întreţinut prin restrângerea influenţelor monopolurilor asupra preţurilor şi veniturilor. Restrângerea arătată se poate obţine printr-o serie de căi: diferite forme de control asupra preţurilor; măsuri menite să restrângă activitatea şi puterea sindicatelor; politici de promovare a concurenţei şi de control al concentrărilor economice. De asemenea, procesul arătat poate fi susţinut prin demararea unor politici de creştere a productivităţii (stimulente fiscale, încurajarea cercetării-dezvoltării, acordarea de subvenţii firmelor ce investeşte în utilaje performante etc.).
