Posibilităţi de acţiune a politicii fiscale în scopul relansării economice

Dacă (la nivel declarativ) a existat unanimitate de păreri privind necesitatea reformei economice în România, ca o condiţie esenţială a integrării în Uniunea Europeană, punctele de vedere ale economiş­tilor, cercetătorilor, politicienilor şi factorilor de decizie au diferit considerabil în privinţa modului de abordare a acesteia.

Politica fiscal-bugetară are partea sa indiscutabilă de contribuţie la stimularea şi susţinerea proceselor economice, dar nu se poate stabili o relaţie exclusiv biunivocă între cele două, astfel că, în cazul ipotetic în care politica fiscal-bugetară ar acţiona singură, ea ar avea infime şanse în ambiţiosul scop al relansării. Şi aceasta, din cel puţin două considerente majore: pentru a acţiona eficient, politica fiscală trebuie corelată cu celelalte politici macroeconomice – monetară, valutară, de credit, a veniturilor, socială ş.a. Între acestea, cea mai apropiată corelaţie se stabileşte cu politica monetară, ele acţionând într-un adevărat tandem. Măsurile bugetare nu pot fi aplicate independent de cele monetare, deoarece există interacţiuni între aceste politici; „incidenţele monetare ale acţiunilor bugetare sunt cu atât mai evidente, cu cât deficitul bugetar este format prin creaţie monetară”^[1]. Activităţile fiscale şi monetare ale autorităţilor trebuie coordonate pentru evitarea anulării reciproce a acţiunilor fiecăreia dintre ele.

Cel de-al doilea considerent are în vedere complexitatea ridicată a procesului de relansare a economiei, care implică atingerea unui nivel ridicat al competitivităţii naţiunii. La aceasta conlucrează: iniţiativa şi rigoarea conducătorilor de întreprinderi, disciplina muncitorilor şi, nu în ultimul rând ca importanţă, eficacitatea administraţiei^[2]. Aportul primei componente a fost afectat de menţinerea unor confuzii cu privire la dreptul de proprietate ceea ce i-a determinat pe unii manageri ai întreprinderilor de stat să se detaşeze de obiectivele şi interesele acestora şi, nu rareori, să-şi menţină un comportament discreţionar în activitate. Mai mult decât atât, au apărut numeroase situaţii în care în funcţionarea „firmelor căpuşă” au fost implicaţi unii dintre aceşti manageri.

Componenta referitoare la disciplina muncitorilor are o contribuţie insuficientă la competitivitatea naţiunii; deşi se consideră că ţara noastră dispune de o forţă de muncă bine pregătită, aceasta nu este pe deplin valorificată, astfel că nivelul productivităţii muncii se menţine scăzut; ceea ce nu-i împiedică pe muncitori să solicite (chiar şi prin blocări de şosele, însoţite de ameninţări cu schimbarea guvernului) dese măriri ale salariilor.

Administraţia publică – cea de a treia componentă – se confruntă în ţara noastră cu numeroase tare: aparat birocratic stufos; lipsă de fermitate în instituirea şi menţinerea disciplinei financiare; comporta­ment discreţionar al unor manageri din administraţia macroeconomică ce dispun amânări – repetate şi dese – sau chiar anulări ale unor datorii fiscale ale agenţilor economici. Cu alte cuvinte, administraţia publică se caracterizează prin ineficienţă, ceea ce înseamnă că aportul său la competitivitatea naţiunii este nesemnificativ, sau nul.

Pentru a fi eficace, politica fiscal-bugetară trebuie să acţioneze, pe de o parte, pe un teren pregătit, adică în strânsă legătură cu politicile industriale şi sectoriale, iar pe de altă parte, în strânsă corelaţie şi cu celelalte componente ale politicii economice: monetară, valutară, de credit, a veniturilor, de preţuri etc.

Astfel, realizarea unei combinaţii funcţionale a politicilor macroeconomice trebuie să fie grefată pe măsuri de reformă care să acţioneze asupra cauzelor structurale ale dezechilibrelor din economie prin: închiderea întreprinderilor cu pierderi şi a celor neviabile; creşterea productivităţii muncii şi, doar pe această bază, sporirea veniturilor; îmbunătăţirea calităţii gestiunii firmelor în urma privatizării şi restructurării; desfăşurarea pe criterii de eficienţă şi eficacitate a activităţilor din domeniul public^[3].

Având în vedere locul factorului fiscal în fundamentarea deciziilor microeconomice, precum şi faptul că unele decizii guverna­mentale de natură monetară, comercială etc. au repercusiuni majore în plan fiscal (deficit bugetar cvasifiscal, arierate etc.), apare cu atât mai importantă corelarea tuturor acestor politici, astfel încât managemen­tul financiar la nivel macroeconomic să opereze cu un mix al acestora.

Creşterea economică şi inflaţia sunt pozitiv corelate când rata inflaţiei este scăzută, astfel încât poate ajuta la „gresarea” economiei. În schimb, în cazul unor rate înalte, efectul inflaţiei asupra creşterii economice este dăunător, deoarece anticiparea acestei tendinţe majorează costul achiziţionării capitalului, determinând scăderea acumulărilor de capital, ceea ce se repercutează negativ în planul dezvoltării economice. De asemenea, ratele mari ale inflaţiei au şi inconvenientul că ecranează semnalele preţurilor relative, ceea ce împiedică alocarea eficientă a resurselor, cu repercusiuni asupra creşterii economice. Aşadar, există anumite limite între care inflaţia poate favoriza creşterea, întrucât la rate foarte scăzute ale inflaţiei manifestarea unei rigidităţi a preţurilor relative împiedică ajustările la şocurile reale. Numeroşi economişti consideră că reducerea inflaţiei se poate realiza în contextul unor politici macroeconomice restrictive, în cadrul cărora un rol aparte revine austerităţii bugetare. Experienţele ţărilor care au avut succese în scăderea inflaţiei arată că reducerea semnificativă a deficitelor bugetare are efecte favorabile asupra inflaţiei.

La nivel macroeconomic, evitarea deficitelor fiscale nesustena- bile se bazează pe degrevarea bugetului de cheltuieli inutile, cum sunt cele destinate acoperirii pierderilor din economie. Pentru aceasta, politicilor industriale le revine un rol hotărâtor, ele trebuind să pună accentul pe promovarea competiţiei corecte, iar protejarea firmelor româneşti împotriva concurenţei străine să acţioneze pe perioade limitate de timp, paralel cu măsuri concrete de creştere a productivi­tăţii muncii şi a rentabilităţii firmelor. Costurile pe termen lung ale protecţiei s-au dovedit mai mari decât în cazul unei liberalizări a concurenţei. Cu sau fără un asemenea protecţionism, pieţele româneşti vor fi invadate, mai devreme sau mai târziu, de bunuri străine, atât timp cât firmele autohtone nu vor fi competitive.

 Pentru aceasta, este necesar în opinia noastră, ca în acele sectoare şi domenii considerate ca înscriindu-se în aşa-numita „masă critică a schimbării”, în măsura în care este nevoie, să se acorde subvenţii – de preferinţă explicite pe perioade limitate, de 1-3 ani – doar în scopul modernizării şi retehnologizării şi în condiţiile unor scheme de personal adecvate. În acest fel, se creează premisele ca întreprinderile să producă doar în concordanţă cu cererea pieţei, iar nivelul salariilor să poată fi corelat cu cel al productivităţii muncii efective. Concomitent, politica bugetară trebuie să opereze cu constrângeri bugetare stricte, pentru ca, prin respectarea disciplinei financiare, să nu se mai accepte situaţii de neplată a obligaţiilor faţă de buget, iar în cazurile de întârziere la plată, majorările şi penalităţile vor trebui să compenseze pierderile de venituri datorate inflaţiei.

Măsuri restrictive ar trebui luate şi pe planul politicii de credit, întrucât există pericolul ca rate preferenţiale ale dobânzii să faciliteze accesul la credite întreprinderilor cu pierderi sau care nu au pieţe de desfacere, ceea ce ar însemna o creştere nesustenabilă a producţiei. În plus, scăderea ratei dobânzii ar permite ieşiri de capitaluri, ceea ce ar genera o (nouă) depreciere monetară, care ar impune înăsprirea politicii monetare (şi o scădere a credibilităţii pe plan internaţional).

Creşterea economică se cere a fi susţinută şi prin măsuri de relaxare fiscală orientată spre stimularea economisirii şi investirii, ceea ce presupune utilizarea unui set de măsuri şi instrumente ale politicilor fiscală, monetară, de credit şi a datoriei publice interne.

^[1]  Gheorghe Manolescu, Strategii ale politicii economice, în: Politici economice – concepte, instrumente, experienţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 103.

⁴ Michel Didier, op. cit., pag. 195.

^[3]    Necesitatea sporirii eficienţei activităţii administraţiei publice decurge şi din nivelul ridicat al fondurilor alocate acestui domeniu.

378