O problemă în domeniul politicii împrumuturilor externe sunt resursele pentru acoperirea şi stingerea ulterioară a datoriei create de acestea. Acestea pot proven atît din sporirea veniturilo bugetare, cît şi din sporirea exportului din punct de vedere fizic şi valoric.
Sigur, o modalitate mai simplă de soluţionare a acestei probleme pare a fi apelarea la noi împrumuturi pentru acoperirea obligaţiilor la cele existente, însă această metodă este „o monedă cu două feţe”. În cazul dat refinanţarea datoriilor, chiar dacă ea se efectuează în condiţii mai loiale, implică debitorul într-o spirală continuă de creştere a datorilor şi plăţilor pe care le generează, fără careva perspective la soluţionare a problemei date.
Granovschi A.E.[1] a argumentat aceasta în următorul mod: cît de mari n-ar fi posibilităţile importului de capital, cumularea datoriei externe şi refinanţarea ei permanentă va duce până la sfârşit la extinderea plăţilor datorate, care complet reduc fluxul brut a investiţiilor străine. Dacă până la acest moment ţara-importatoare de capital nu va atinge nivelul când va putea singură să susţină creşterea economică, ea se va pomeni în situaţia de default.
În acest context refinanţarea datoriilor nu este o măsură de soluţionare a problemei date ci reprezintă o amânare a izbucnirii crizei datoriei externe.
Practica internaţională cunoaşte trei tipuri de strategii potenţiale privitor la soluţionarea problemei împrumuturilor externe[2], al căror obiectiv principal este extinderea volumului exportului naţional.
Primul tip de strategie constă în faptul că prin intermediul măsurilor de limitare a volumului pieţei interne să se asigure apariţia „surplusurilor” de mărfuri a ramurilor tradiţionale de export, în scopul majorării vînzărilor pe piaţă externă.
Varianta clasică de realizare a doctrinei în cauză constă în adoptarea măsurilor de ieftinire a monedei naţionale, adică reducerea puterii de cumparare a acesteia, comparativ cu valutele străine. În primul rînd, aceasta sporeşte competivitatea sectorului exportului, atrăgînd astfel resurse suplimentare de producere din alte ramuri ale economiei. În al doilea rînd, aceasta determină reducerea ponderii producţiei naţionale cumpărate în ţară, adică în condiţiile aceluiaşi volum de producţie se înregistrează o scădere a consumului naţional şi a investiţiilor.
Sunt cunoscute două modalităţi principale de ieftinire a monedei naţionale: devalorizarea nominală (schimbarea oficială a cursului valutar) şi devalorizarea reală (menţinerea cursului valutar anterior, în condiţia cînd pe contul înăspririi politicii monetar-creditare şi fiscale inflaţia este ţinută sub control şi, respectiv, sporeşte puterea de cumpărare a monedei naţionale). În ambele cazuri, scopul politicii constă în obţinerea depăşiriii ritmului de scădere a cursului monedei naţionale faţă de ritmul creşterii preţurilor în economia naţională.
Ambele modalităţii au fost recomandate activ de către FMI ţărilor în curs de dezvoltare, în perioada crizei datoriilor din anii ’80. În anii aceleaşi cerinţe au fost înaintate statelor cu economia în tranziţie, în aşa-numitele programe de stabilizare poziţia-cheie i-a fost oferită reducerii infaţiei, iar programele de adaptare structurală – devalorizării nominale a monedei naţionale.
Prezenta strategie posedă un şir de dificultăţi substanţiale. În primul rînd, devalorizarea reală a monedei naţionale semnifică reducerea puterii de cumpărare a salariilor, în raport cu mărfurile ce constituie obiectul comerţului internaţional. Reducerea va fi cu atît mai mare , cu cît va fi mai scăzută flexibilitatea factorilor de producţie în economie şi cu cît va fi mai scăzută elasticitatea cererii externe faţă de producţia exportată a ţării (cu atît e mai redusă posibilitatea de vînzare a unui volum suplimentar de producţie, pe piaţa mondială, fără riscul micşorării preţurilor). Reducerea cheltuielilor de producţie exprimate în valută străină constituie, în acest context, factorul cheie în extinderea axportului. În acelaşi timp, reducerea salariului real în practică semnifică scăderea calităţii vieţii populaţiei, fapt ce duce la instabilitate politică şi socială, subminează activitatea economică şi provoacă retrageri de capitaluri.
În afară de aceasta, chiar în condiţiile unei ameliorări de scurtă durată a balanţei comerciale, reducerea cererii pe piaţă creează premise de înrăutăţire a balanţei comerciale în viitor; duce la scăderea activităţii investiţionale, care, în mod inevitabil, ţine de restrîngerea pieţei interne. Un asemenea rezultat este condiţionat de un şir de factori şi anume: reducerea veniturilor reale, condiţionează scăderea economiilor populaţiei, reducînd prin aceasta potenţialul investiţional; sporirea ratei dobînzii sustrage resursele din sfera reală în cea financiară; majorarea preţurilor relative la producţia de import, în condiţiile devalorizării reale, provoacă reducerea achiziţionării utilajului de producere străin. Acest factor, în ţările în curs de dezvoltare, pe lîngă multe altele, ar putea condiţiona stagnarea tehnologică. Absenţa posibilităţilor alocării profitabile de capital stimulează, în plus, scurgerea acestuia peste hotare.
Aşadar, chiar şi în cazul în care obiectivele de scurtă durată au fost atinse (s-a reuşit asigurarea sporirii volumului producţiei orientate spre export, pe contul reducerii cererii faţă de această producţie pe piaţă internă), totuşi, realizarea scopurilor de durată medie (sporirea volumului de producţie pentru export) ar putea fi blocată de reducerea activităţii investiţionale, care împiedică atragerea eficientă a resurselor în sectorul de export. În plus sub aspect de program de lungă durată, solvabilitatea ţării ar putea fi subminată pe motivul rămînerii în urmă pe plan tehnologic.
Al doilea tip de strategie – stimularea producerii interne a mărfurilor de export tradiţionale, prin atragerea în ramurile respective a investiţiilor atît în ţară, cît şi în străinătate, ţine de sporirea solvabilităţii internaţionale, în perspectivă de durată medie şi lungă. Aceasta se sprijină pe teoria clasică a comerţului internaţional a lui Hecşer-Olin, conform căreia ţara ar putea obţine profit maxim din contul specializării industriale şi a comerţului extern în conformitate cu gradul înzestrării ei cu factori de producţie.
Strategia dezvoltării sectorului de export tradiţional nu necesită desfăşurarea politicii active din partea statului, ci constituie un rezultat firesc al regimului de comerţ extern deschis. Liberalizarea comerţului extern este privită, în mod tradiţional, în calitatea de elemenet necesar în reforma economic a statelor aflate în tranziţie, asigură posibilitatea implicării active a ramurilor de export tradiţionale în sistemul relaţiilor comerciale mondiale, fapt ce sporeşte atractivitatea investiţiilor în acestea ramuri şi contribuie la extinderea acestora.
Totodată, aplicarea prezentei strategii posedă un şir de restricţii, care sunt condiţionate, în primul rind, de faptul că elasticitatea cererii pe piaţă mondială, faţă de producţia sectorului primar, nu este relativ înaltă. Din aceste considerente, sporirea volumului fizic al exportului ar putea duce la agravarea condiţiilor comerciale pe contul reducerii preţurilor de export. În al doilea rind, dezvoltarea sectorului exportului tradiţional în ţările debitoare ar putea deveni eficientă doar cu condiţia atragerii celor mai noi tehnologii. În cazul cînd, în ţară, este absent un volum suficient de economii disponibile, resursele financiare pentru pentru investire în utilajul modern ar putea fi obţinute din contul restrîngerii sectoarelor prelucrătoare sau din contul investiţiilor directe din străinătate.
În primul caz, fluxul net al mijloacelor valutare din ţară scade din motivul sporirii cheltuielilor de import, iar în al doilea – din contul transferului peste hotare a profitului companiilor străine. În ambele cazuri există pericolul dezvoltării unilaterale a economiei. Acest fenomen este caracteristic pentru multe ţări debitoare cu sector de export care necesită un volum sporit de capital şi în care domină campaniile. În cadrul unor asemnea sisteme economice „bipolare”, expansiunea sectorului de export nu constituie întotdeauna o premisă a creşterii economice. În plus, uneori aceasta absoarbe resursele economice şi frînează creşterea economic echilibrată. Respectiv, dacă extinderea exportului tradiţional şi îngăduie acestor ţări să-şi soluţioneze problema transferului (adică să asigure un flux suficient de valută), apoi „problema bugetară” rămîne nesoluţionată.
Al treilea tip de strategie privind soluţionarea datoriei externe reprezintă, într-o măsură oarecare, antipodul strategiei precedente, punînd accentul pe modificarea structurii avantajelor comparative a statului, în comerţul extern, prin dezvoltarea ramurilor care necesită un consum sporit de capital.
Sunt posibile două modalităţi de îmbinare a strategiilor examinate anterior.
Prima modalitate prevede posibilitatea modificării traptate şi evoluţioniste a structurii avantajelor comparative, în primul rînd, din contul acumulării de capital şi avansării, în plan calitativ, a structurii de producere, stimulate de creşterea exportului tradiţional („varianta evoluţionistă” a strategiei). O altă modalitate se bazează pe „teoria dinamică a avantajelor comparative” şi se reduce la dezvoltarea forţată a ramurilor de export noi prin crearea de către stat, în mod artificial, a condiţiilor maximum prielnice pentru stabilirea acestora („varianta forţată”).
Evident că „varianta evoluţionistă” ar putea fi eficientă doar în cazul în care dezvoltarea sectorului tradiţional nu duce la regresuine tehnologică a economiei. La rîndul său, „varianta forţată” necesită sustrageri considerabile de resurse din unele ramuri şi orientarea lor spre ramurile nou create, fapt care ar putea avea un efect negativ asupra ramurii exportului tradiţional şi ar genera reducerea lichidităţii şi solvabilităţii internaţionale.
[1] Грановский А.Е. Внешние финансовые ресурсы и экономика независимой Индии –Mocква: Наука, 1975 – Стр.186
[2] Fetiniuc, Valentina. Gestionarea datoriei externe: strategii și perspective // Analele Academiei de Studii Economice din Moldova. Partea I. –Chișinău: Editura ASEM, 2001. –P. 361-366
