Prelevarile fiscale

Corespunzător specialiştilor^[1] în domeniu, pentru definirea conceptuală a prelevărilor fiscale se propun trei abordări: tehnic- operaţională, monetară şi financiară.

Prin prisma tehnic-operaţională, prelevările fiscale reprezintă ansamblul operaţiunilor stabilite de stat, în baza puterii sale de decizie şi constrângere, prin care se preiau unele părţi din veniturile şi averea persoanelor fizice şi juridice, pentru asigurarea resurselor financiare publice. Corespunzător abordării monetare, prelevările obligatorii formează ansamblul încasărilor realizate prin intermediul împozitelor, contribuţiilor şi taxelor fiscale. Din punct de vedere financiar, pre­levările fiscale constituie obligaţii pecuniare stabilite prin autoritatea statului, pentru finanţarea globală a cheltuielilor publice.

 În categoria prelevărilor fiscale, alături de impozitele propriu- zise, se includ şi alte prelevări care au anumite trăsături specifice: taxele cu caracter fiscal şi contribuţiile.

Cuvântul impozit provine din limba latină, de la impositum, iar cuvântul taxă este de origine greacă, taxis. Ca urmare a influenţei celor două culturi asupra altora, cuvintele originale au evoluat fonetic şi semantic, intrând în fondul lexical al altor ţări.

Taxa – ca venit fiscal – reprezintă plata bănească, facultativă (benevolă), individuală, definitivă şi nerambursabilă, cu obligaţia din partea instituţiilor statului la o contraprestaţie directă şi imediată către persoana fizică sau juridică plătitoare. În această categorie se includ: taxe administrative, taxe juridice, taxe consulare etc.

Taxele fiscale sunt sinonime conceptual cu impozitele, sunt stabilite prin lege, au caracter obligatoriu şi nu presupun o destinaţie specială, urmând să finanţeze bugetul de stat sau bugetele locale.

Spre deosebire de impozite, taxele fiscale se caracterizează prin:

• presupun furnizarea, din partea statului, a unei contraprestaţii;
• cuantumul lor este legat de nivelul costului furnizării serviciului în (chiar dacă nu îl acoperă în totalitate);
• este plătit doar de beneficiarul serviciului public, în momentul solicitării sau furnizării;
• dacă la stabilirea cuantumului impozitului se are în vedere capacitatea contributivă a subiectului, în cazul taxei, cuantumul ei este identic pentru toţi solicitatorii aceluiaşi serviciu public;
• taxele presupun existenţa unor instituţii publice care prestează servicii individualizabile, corespunzător unor cereri individuale specifice.

Contribuţiile reprezintă prelevări obligatorii, în schimbul cărora, la un moment dat, individul poate primi un serviciu sau un echivalent.

 Astfel, sumele plătite cu titlu de contribuţie pentru asigurări sociale de stat sunt încasate şi administrate de bugetul asigurărilor sociale de stat, care urmează să plătească o pensie la îndeplinirea, de către contri­buabil, a condiţiilor de pensionare; contribuţiile pentru sănătate oferă plătitorilor dreptul la anumite servicii publice de sănătate; contribuţia pentru ajutorul de şomaj este plătită de angajaţi, dar numai în caz de şomaj (şi doar o perioadă de timp limitată) individul încasează indemnizaţia respectivă.

Contribuţia are caracteristici intermediare în raport cu impozitul şi taxa. Spre deosebire de impozite, ea este prelevată în contrapartida unei prestaţii tangibile, cu caracter specific, pe care statul o acordă obli­gatoriu. Apare astfel, pe lângă obligativitatea plăţii contribuţiei instituite de stat, şi obligativitatea din partea acestuia de a acorda contraprestaţia. Între costul prestaţiei şi cuantumul contribuţiei nu există o echivalenţă. Contribuţia se aseamănă cu taxele, prin faptul că apare în legătură cu o prestaţie, dar diferă de acestea prin lipsa caracterului facultativ. Deşi nu există o cerere individuală expresă, există o utilitate individuală pre­zumtivă, ca parte a unei utilităţi colective, pentru care statul decide în ce măsură şi prin ce mijloace să o satisfacă.

Prelevările parafiscale sunt percepute în scopul finanţării autonome a organismelor publice, altele decât administraţia centrală şi locală a statului, precum şi al finanţării unor organisme private care realizează servicii de natură economică sau socială, cu caracter specific, în avantajul celor obligaţi la plata acestora. Elementul de compunere „para” este de origine neogreacă, având semnificaţii multiple: mult, puternic, foarte, tare, prea numeros.

Termenii de taxă parafiscală sau prelevare parafiscală desemnează prelevări obligatorii debugetizate cu caracter specific. Prin debugetizarea opţiunilor bugetare se urmăreşte optimizarea raportului cost-avantaje aferent unor acţiuni din sfera economico-socială, în condiţiile în care statul nu renunţă complet la supravegherea acestora. Orice reglementare cu caracter parafiscal trebuie să corespundă cadrului legislativ de bază privind prelevările obligatorii.

Prelevările parafiscale pot să apară şi să funcţioneze în condiţiile îndeplinirii următoarelor condiţii cumulative:

• existenţa în societate a unor nevoi care să nu fie finanţate în mod tradiţional prin buget;
• crearea unor organisme care să satisfacă cererea, prin oferta unor servicii speciale, distincte de cele asigurate de instituţiile administraţiei de stat centrale şi locale;
• existenţa unui cadru legal care să permită instituirea acestora;
• crearea tehnicilor de finanţare a nevoilor existente în societate, capabile să asigure oferta de utilităţi bine determinate, delimitate de restul utilităţilor publice.

Taxele parafiscale pot avea scop economic – dacă urmăresc ameliorarea funcţionării pieţelor, social – contribuind la formarea profesională în diverse ramuri, promovarea unor acţiuni culturale sau petrecere a timpului liber.

Un aspect deosebit de important care trebuie relevat constă în faptul că, spre deosebire de prelevările fiscale, care respectă principiile universalităţii bugetare, unităţii bugetare şi neafectării veniturilor bugetare, prelevările parafiscale au o destinaţie specială: alimentează bugete ale fondurilor speciale aparţinând unor organisme economice, sociale sau profesionale, fiind aprobate de Parlament odată cu bugetul de stat sau separat de acesta.

Impozitele directe

Impozitele directe reprezintă contribuţii băneşti ale celor care realizează venituri sau posedă avere, particularizându-se prin impactul imediat şi direct asupra plătitorului. Ca regulă generală, impozitele directe nu se pot repercuta asupra altei persoane.

În decursul timpului, impozitele directe au evoluat odată cu dezvoltarea economiei, ele stabilindu-se pe diferite obiecte materiale, genuri de activităţi, pe venituri sau pe averi. Indiferent dacă este pe venit sau pe avere, acest tip de impozite are o incidenţă directă, în sensul că plătitorul este aceeaşi persoană cu suportatorul.

Impozitele directe constituie, pe de o parte, forma de impunere cea mai veche şi mai simplă, iar pe de altă parte, forma de impunere prin care se poate asigura echitatea fiscală. Deşi s-au practicat şi în orânduirile precapitaliste, ele s-au diversificat şi extins mai mult în capitalism.

O caracteristică importantă a impozitelor directe este faptul că au un cuantum şi termen de plată ce pot fi precizate dinainte, astfel că pot fi cunoscute din timp, atât de către contribuabil, cât şi de către organul fiscal. Impozitele aşezate pe obiecte materiale şi genuri de activităţi (impozitele de tip real) au fost înlocuite, în cea mai mare parte, cu impozitele stabilite pe diferite venituri – salarii, profit, rentă (care sunt impozite de tip personal).

Deoarece impozitele directe sunt nominative, reglementate în funcţie de mărimea venitului sau a averii şi au termene de plată stabilite şi cunoscute anticipat, ele sunt preferabile, din punctul de vedere al administraţiei fiscale, faţă de impozitele indirecte.

Impozitele directe prezintă următoarele avantaje pentru stat:

• constituie venituri sigure pentru buget, fiind cunoscute din timp, astfel că statul se poate baza pe veniturile procurate pe această cale, la anumite intervale de timp;
• răspund obiectivului de justiţie fiscală, deoarece la aşezarea lor se poate ţine seama de situaţia personală a plătitorului;
• se calculează şi se percep relativ uşor.

Impozitele directe prezintă însă şi unele dezavantaje:

• nu sunt agreabile plătitorilor;
• recurgerea, în mod precumpănitor, la acest tip de impozite determină conducerile statelor să devină nepopulare;
• sunt mai permisive în ceea ce priveşte practicarea evaziunii fiscale.

Din punctul de vedere al obiectului impozabil, impozitele directe pot fi pe venit şi pe avere.

Impozitele directe pot fi: impozite reale şi impozite personale.

Impozitele reale. Impozitele directe reale se caracterizează prin aceea că obiectul impunerii se defineşte în mod cantitativ. Din categoria acestor impozite fac parte impozitele pe clădiri, pe pământ etc. În general, impozitele reale se stabilesc pe baza unor indicii exterioare, astfel că sarcina suportată de plătitor nu este echitabilă, neţinându-se seama de capacitatea plătitorului de a realiza venit şi de a plăti impozite. Din aceste motive, în prezent se utilizează tot mai mult impozitele personale.

Impozitele reale au fost larg utilizate în perioada capitalismului ascendent. În primele stadii de dezvoltare a capitalismului, când pământul reprezenta principalul mijloc de producţie, în anumite ţări europene a fost introdus impozitul funciar (pe pământ). Mărimea acestui impozit se stabilea pe baza unor criterii cum sunt:

• numărul plugurilor utilizate în vederea lucrării pământului;
• suprafaţa terenurilor cultivate;
• calitatea terenurilor cultivate;
• mărimea arenzii;
• preţul pământului etc.

Utilizarea acestor criterii în calculul cuantumului impozitului funciar nu permitea stabilirea reală şi corectă a capacităţii de plată a proprietarului funciar, deoarece se aveau în vedere numai unii dintre factorii care influenţau nivelul producţiei agricole. De aceea, un pas important în stabilirea mai aproape de realitate a impozitului funciar l-a reprezentat introducerea cadastrului.

Cadastrul reprezintă atât acţiunea de descriere a bunurilor funciare din fiecare localitate, cu precizarea veniturilor pe care le procură, cât şi registrele în care contribuabilii figurează înscrişi cu bunurile lor, în vederea stabilirii impozitelor directe. Cadastrul este, de fapt, starea civilă a terenurilor şi a fost folosit nu numai pentru impozitul funciar propriu-zis, ci şi pentru alte impozite denumite cadastrale.

Impozitele reale se calculează şi pentru clădiri, în funcţie de destinaţia lor (locuinţe, magazine, birouri etc.). Stabilirea impozitului pe clădiri a avut la bază anumite criterii, cum sunt:

• numărul şi destinaţia camerelor;
• suprafaţa construită;
• numărul uşilor, ferestrelor şi al coşurilor;
• suprafaţa curţii;
• mărimea chiriei etc.

Utilizarea acestor criterii nu asigura o imagine clară asupra mărimii obiectului impozabil, iar impunerea era inechitabilă.

Pe măsura dezvoltării manufacturilor, fabricilor, comerţului şi a altor activităţi libere, numărul meşteşugarilor, fabricanţilor, comer­cianţilor şi liber-profesioniştilor a crescut. Pentru impunerea acestora, a fost instituit impozitul pe activităţile industriale, comerciale şi profesiile libere, al cărui cuantum era stabilit în funcţie de o seamă de criterii de ordin exterior, ca, de exemplu:

• mărimea localităţii în care se desfăşurau aceste activităţi;
• natura întreprinderii (fabrică, atelier, comerţ cu ridicata, comerţ cu amănuntul etc.);
• mărimea capitalului;
• numărul lucrătorilor;
• capacitatea de producţie;
• forţa motrice folosită etc.

O dată cu extinderea relaţiilor de credit, a activităţii bancare şi a operaţiunilor cu hârtii de valoare, s-a introdus impozitul pe capitaluri băneşti. Acest impozit se stabilea fie pe baza sumei dobânzilor pe care debitorul le plătea pentru capitalul luat cu împrumut, fie în funcţie de volumul dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru capitalul acordat cu împrumut. Randamentul fiscal al acestui impozit era destul de scăzut, deoarece atât debitorul, cât şi creditorul nu erau interesaţi să informeze corect organele fiscale despre relaţiile de credit existente între ei, pentru a se sustrage de la obligaţiile de plată.

În prezent, impozitele de tip real se practică pe scară tot mai redusă, menţinându-se în ţări în curs de dezvoltare (în special, exploataţiile agricole sunt supuse unor impozite de tip real).

Impozitele personale se definesc prin aceea că, la aşezarea lor, se ţine seama şi de situaţia personală a plătitorului (contează nu doar veniturile şi averea, ci şi obligaţiile personale, familiale etc.). Sub aspect teoretic, cel mai elocvent exemplu de impozit personal este impozitul pe venitul global.

În a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, în diverse ţări s-a trecut pe scară largă de la impozitele de tip real la cele de tip personal. Spre deosebire de cele reale, impozitele personale privesc în mod direct persoana contribua­bilului. înlocuirea impunerii reale cu impunerea personală are diverse raţiuni. Astfel, pe de o parte, muncitorii din perioada capitalismului ascendent, fiind lipsiţi de proprietăţi funciare, clădiri sau capitaluri mobiliare, nu puteau fi supuşi la plata impozitelor reale; pe de altă parte, extinderea impozitelor personale a devenit o necesitate, deoarece impo­zitele indirecte erau tot mai greu de suportat de cei cu venituri mici.

Drept urmare, s-a recurs la o anumită diferenţiere a sarcinii fiscale, în funcţie de mărimea veniturilor sau a averii şi de situaţia per­sonală a fiecărui plătitor, ceea ce a marcat, de fapt, trecerea la sistemul impozitelor personale. Impozitele personale se întâlnesc sub forma:

• impozitelor pe venit;
• impozitelor pe avere.

În cazul impozitelor pe venit, plătitorul (una şi aceeaşi persoană cu suportatorul) este persoana fizică sau juridică ce realizează venit. Modul de aşezare şi percepere a impozitului pe venitul persoanelor fizice diferă de cel pe venitul persoanelor juridice. Astfel, impozitul pe venit îmbracă două forme principale:

• impozitul pe venitul persoanelor fizice;
• impozitul pe venitul persoanelor juridice.

Impozitul pe venitul persoanelor fizice. La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa într-un anumit stat, precum şi persoanele nerezidente care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege. De la plata impozitului pe venit sunt scutiţi, frecvent, suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini acreditaţi în ţara respectivă (cu condiţia reciprocităţii), uneori militarii, instituţiile publice şi persoanele fizice care realizează venituri sub nivelul minimului neimpozabil.

Obiectul impozabil îl reprezintă veniturile obţinute din industrie, agricultură, comerţ, bănci, asigurări, profesii libere etc., de către proprietari, întreprinzători, mici meşteşugari, muncitori, funcţionari, liber-profesionişti. Venitul impozabil reprezintă suma care rămâne după ce se efectuează anumite scăzăminte din venitul brut, cum sunt:

• cheltuielile de producţie;
• sumele prelevate la fondul de amortizare şi la cel de rezervă;
• primele de asigurare plătite;
• dobânzile plătite pentru creditele primite;
• cotizaţiile la asigurările de boală, de accidente şi şomaj, precum şi la casele de pensii;
• pierderile provocate de calamităţi naturale ş.a.

În practica finanţelor publice se cunosc două modalităţi principale de aşezare a impozitelor directe în raport cu tratamentul veniturilor:

1. impunerea separată a fiecărui tip de venit realizat din surse şi locuri diferite (impunerea cedulară);
2. impunerea globală, constând în cumularea tuturor tipurilor de venit indiferent de sursa acestora şi impunerea lor după globalizare.

Mai poate exista şi o modalitate de impunere mixtă, situaţie în care se foloseşte impunerea globală, dar există şi unele venituri care nu se globalizează şi se impozitează separat.

Impunerea separată este mai simplă şi uşor de realizat, necesitând cheltuieli de colectare mai reduse, dar prezintă dezavantajul că nu răspunde cerinţei privind echitatea fiscală. Impozitarea globală respectă în mai mare măsură cerinţa de echitate fiscală prin impozitarea în funcţie de posibilităţile economice concrete ale subiectului impozabil şi prin introducerea deducerilor personale.

Impozitul pe venitul persoanelor juridice (impozitul pe profit). Plătitorii de impozite persoane juridice sunt societăţile comerciale de orice tip, companiile naţionale şi regiile autonome, adică toate orga­nizaţiile cu scop lucrativ. Impozitul pe venitul persoanelor juridice îmbracă următoarele forme:

• impozitul pe profit;
• impozitul pe dividende;
• impozitul pe venituri din vânzarea activelor.

Dintre acestea, impozitul pe profit este cel mai important, având în vedere că profitul este principala formă de venit a societăţilor comerciale. În sens larg, profitul reprezintă diferenţa dintre veniturile unui agent economic realizate din activităţile pe care le desfăşoară şi cheltuielile aferente obţinerii lor.

Obiectul impunerii este profitul anual impozabil, care este reprezentat de diferenţa dintre veniturile obţinute de agentul economic într-un an fiscal şi cheltuielile deductibile aferente efectuate. Dacă există şi cheltuieli nedeductibile, acestea nu pot fi scăzute din venituri, ci se însumează acestora în vederea determinării profitului anual impozabil. Impozitul pe profit se obţine prin aplicarea cotei de impunere asupra bazei de impozitare astfel determinată. Cota de impunere, în prezent, în România este de 16%.

Impunerea profitului realizat de persoanele juridice este determi­nată de organizarea acestora ca societăţi de persoane sau ca societăţi de capital.

În cazul societăţilor de persoane, impunerea veniturilor acestora se efectuează frecvent ca în cazul impunerii veniturilor persoanelor fizice, deoarece este greu de realizat o demarcaţie precisă între averea fiecăreia din persoanele asociate şi patrimoniul societăţii respective. În cazul societăţilor de capital, se poate efectua o demarcaţie precisă între averea personală a acţionarilor şi patrimoniul societăţii, iar acţionarii răspund pentru actele şi faptele societăţii numai în limitele părţii de capital pe care o deţin.

Deoarece profitul obţinut de o societate de capital, parţial se repartizează acţionarilor (sub formă de dividende) şi parţial rămâne la dispoziţia societăţii (pentru constituirea unor fonduri), trebuie delimitate:

• profitul societăţii înainte de repartizare;
• profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende;
• profitul rămas la dispoziţia societăţii.

Această repartizare a profitului permite luarea în considerare a mai multor modalităţi de impunere a veniturilor realizate de societăţile de capital, şi anume:

• prima modalitate constă în impunerea iniţială a profitului total obţinut şi apoi, separat, a profitului repartizat acţionarilor sub formă de dividende (acest sistem, considerat clasic, se practică în: SUA, Olanda, Belgia, Luxemburg, Elveţia, Suedia);
• a doua modalitate constă în aceea că se impun numai divi­dendele, în timp ce partea de profit lăsată la dispoziţia societăţii de capital este scutită de impozit;
• a treia modalitate presupune numai impunerea părţii din profit care rămâne la dispoziţia societăţii de capital, dividendele repartizate acţionarilor nefiind impozitate;
• a patra modalitate presupune impunerea separată, mai întâi a dividendelor repartizate acţionarilor şi apoi a părţii din profit rămase la dispoziţia societăţii de capital.

În categoria plătitorilor impozitului de profit, potrivit legislaţiei în vigoare, se includ următoarele persoane juridice şi fizice (contribuabili):

• persoanele juridice române pentru profitul impozabil obţinut din orice sursă, atât în România, cât şi în străinătate; în această categorie de contribuabili se cuprind:
• regiile autonome, indiferent de subordonare;
• societăţile comerciale, indiferent de forma de proprietate şi de forma juridică de organizare, inclusiv cele cu participare de capital străin sau cu capital integral străin;
• societăţile agricole;
• organizaţiile cooperatiste;
• instituţiile financiare şi de credit;
• alte persoane juridice române;
• persoanele juridice străine care desfăşoară activităţi printr-un sediu permanent în România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu permanent, cum ar fi: companiile, organizaţiile, fundaţiile, trusturile sau alte entităţi similare;
• persoanele juridice şi fizice străine, atunci când participă, în baza unui contract de asociere, la realizarea de activităţi în scopul obţinerii de profit;
• persoanele juridice şi fizice române, partenere într-un contract de asociere, care nu dă naştere unei persoane juridice, pentru profitul realizat, caz în care impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică;
• instituţiile publice, pentru veniturile extrabugetare obţinute din activităţi economice în condiţiile legii.

De la plata impozitului pe profit sunt exceptate:

• Trezoreria statului, pentru operaţiunile din fondurile publice derulate prin contul general al Trezoreriei;
• instituţiile publice, pentru fondurile publice constituite potrivit Legii finanţelor publice;
• unităţile economice fără personalitate juridică ale organizaţiilor de nevăzători, de invalizi şi ale asociaţiilor persoanelor cu handicap;
• persoanele juridice fără scop lucrativ (asociaţiile, fundaţiile, cultele religioase, organizaţiile sindicale, partidele politice ş.a.), care obţin venituri din cotizaţii, contribuţii băneşti, donaţii, sponsorizări, din dobânzile şi dividendele obţinute prin plasarea disponibilităţilor rezultate din asemenea venituri şi din alte venituri de aceeaşi natură;
• fundaţiile testamentare;
• cooperativele care funcţionează ca unităţi protejate, special organizate, potrivit legii;
• instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate provizoriu, potrivit legii, pentru veniturile realizate din activitatea de învăţământ, cu condiţia utilizării acestora pentru baza tehnico-materială;
• asociaţiile de proprietari, constituite ca persoane juridice, pentru veniturile obţinute din activităţi economice, care sunt utilizate pentru îmbunătăţirea confortului şi a eficienţei clădirilor, pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune.

Impozitele pe avere. În funcţie de obiectul impunerii, impozitul pe avere îmbracă trei forme principale:

• impozit aspra averii propriu-zise;
• impozit asupra circulaţiei averii;
• impozit aspra creşterii averii.
• Impozitele asupra averii propriu-zise au ca obiect, în general, proprietăţile imobiliare (terenuri, clădiri etc.) şi activul net. Acest tip de impozite se plăteşte fie din profitul adus de avere, fie din alte venituri ale contribuabilului. În acest ultim caz, spunem că acesta este un impozit pe substanţa averii şi se întâlneşte rar, din cauză că determină scăderea materiei impozabile, adică a averii respective. O problemă esenţială o constituie evaluarea averii. Aceasta poate fi realizată fie pe baza declaraţiei contribuabilului, fie potrivit unor documente ce atestă dobândirea averii, fie conform unor norme fixate de autoritatea publică, fie în baza unei expertize.

Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întâlnite, atât ca impozite stabilite asupra averii, dar plătite din veniturile obţinute de pe urma averii respective, cât şi ca impozite instituite pe substanţa averii. Cele mai frecvent utilizate impozite asupra averii propriu-zise sunt:

• impozitele pe proprietăţi imobiliare. Se întâlnesc cel mai frecvent sub forma impozitelor asupra terenurilor şi clădirilor şi au ca bază de impunere, fie valoarea de înlocuire sau valoarea declarată de proprietar, fie veniturile capitalizate privind bunurile respective. Cotele de impunere aplicate sunt, în general, scăzute;
• impozitul asupra activului net are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă pe care o deţine un contribuabil şi se aplică diferit. Astfel, în unele ţări (Suedia, Austria, Germania ş.a.), la plata acestui impozit sunt supuse atât persoanele fizice, cât şi cele juridice; în alte ţări (Danemarca, Olanda), acest impozit este plătit numai de persoanele fizice; există, de asemenea, unele ţări (între care Canada) unde impo­zitul este plătit numai de societăţile de capital. Pentru calcularea lui se folosesc fie cote progresive (Suedia, Danemarca, Elveţia etc.), fie cote proporţionale (Germania, Austria, Olanda etc.).

1. Impozitul asupra circulaţiei averii se plăteşte ca urmare a trecerii dreptului de proprietate de la o persoană la alta. Impozitele pe circulaţia averii se instituie în legătură cu trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta. În această categorie se includ:

• impozitul pe succesiuni;
• impozitul pe donaţii;
• impozitul pe actele de vânzare-cumpărare ale unor bunuri imobile;
• impozitul pe titlurile de valoare (acţiuni, obligaţiuni ş.a.);
• impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale etc.

Dintre impozitele pe circulaţia averii, cel mai frecvent întâlnite

sunt: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii, impozitul pe actele de vânzare-cumpărare.

În cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impunerii îl constituie averea primită drept moştenire de o persoană fizică. Se stabileşte, fie global, pentru întreaga avere lăsată moştenire (în SUA, Australia, Marea Britanie etc.), fie separat, pentru partea de avere ce revine fiecărui moştenitor (în Germania, Belgia, Franţa, Suedia etc.). Se calculează pe baza unor cote progresive, iar nivelul acestora se diferenţiază atât în funcţie de valoarea averii care face obiectul succesiunii, cât şi în funcţie de gradul de rudenie dintre persoana decedată şi moştenitorul acesteia. La aceeaşi valoare a averii lăsate moştenire, impozitul este cu atât mai mare, cu cât succesorul este rudă mai îndepărtată cu persoana decedată. Acest impozit vizează numai circulaţia bunurilor între persoanele fizice.

Impozitul pe donaţii a fost introdus pentru a preveni ocolirea plăţii impozitului pe succesiuni, când are loc efectuarea de donaţii de avere în timpul vieţii. Obiectul impozitului îl constituie averea primită drept donaţie de către o persoană şi cade în sarcina persoanei ce primeşte donaţia (care se numeşte donatar). Se calculează pe baza unor cote progresive al căror nivel este influenţat de:

• valoarea averii donate;
• gradul de rudenie dintre donator şi donatar;
• momentul şi scopul donaţiei (uneori).

Impozitul pe actele de vânzare-cumpărare ale unor bunuri mo­bile şi imobile se utilizează frecvent şi cade în sarcina cumpărătorilor. Se calculează fie pe baza unor cote proporţionale, fie pe baza unor cote progresive.

1. Impozitul asupra creşterii averii (pe sporul de avere) are ca obiect plusvaloarea imobiliară, câştigul de capital şi averea dobândită în condiţii cu totul speciale. Aceste impozite au ca obiect sporul de valoare pe care l-au înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp. În această categorie se includ:

• impozitul pe plusul de valoare imobiliară, care a fost introdus pentru impunerea sporului de valoare înregistrat de anumite bunuri 310 imobiliare (clădiri, terenuri) în perioada de la cumpărare şi până la vânzare, fără ca proprietarul să fi efectuat o cheltuială în acest scop. Subiectul impozitului este vânzătorul bunurilor imobiliare, iar obiectul supus impunerii este diferenţa între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al bunului respectiv;
• impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de război. Obiectul impozitului îl constituia averea dobândită în timpul sau ca urmare nemijlocită a războiului. Deşi se calcula în cote progresive, el n-a avut un randament ridicat, deoarece existau multiple modalităţi de sustragere de la impunere şi se plătea în moneda depreciată de inflaţie.

În ceea ce priveşte impozitele pe avere în România, ele se întâlnesc atât sub forma unor impozite pe averea propriu-zisă, cât şi sub forma impozitelor pe circulaţia averii. Dintre impozitele pe averea propriu-zisă, mai importante sunt impozitele pe clădiri şi pe terenuri.

Impozitul pe clădiri se plăteşte atât de persoanele fizice, cât şi de cele juridice deţinătoare de clădiri. De la plata acestui impozit se acordă anumite înlesniri. Astfel, sunt scutite de plata impozitului:

• clădirile care sunt considerate monumente istorice, de arhitectură şi arheologie;
• muzeele şi casele memoriale (excepţie fac spaţiile acestora care sunt folosite în alte scopuri);
• clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, şi cele aparţinând cultelor recunoscute de lege;
• clădirile invalizilor şi veteranilor de război.

Pentru persoanele fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei anumite cote procentuale (0,2% în mediul urban şi

• 1% în mediul rural) asupra valorii clădirilor. Pentru persoanele juridice, impozitul se calculează prin aplicarea unei anumite cote (stabilită de consiliul local şi cuprinsă între 0,5% şi 1%) asupra valorii de inventar a clădirilor, actualizată conform prevederilor legale.

Valoarea clădirilor aflate în proprietatea persoanelor fizice se stabileşte pe baza criteriilor şi a valorilor impozabile prevăzute de lege. Valoarea impozabilă pe mp este diferenţiată în funcţie de felul şi destinaţia clădirilor, precum şi în funcţie de dotările acestora (cu sau fără instalaţii de apă, canalizare, electricitate, încălzire).

Impozitul pe teren se percepe de la persoanele fizice care deţin în proprietate anumite suprafeţe de teren. Se stabileşte în sumă fixă pe mp de teren, însă nivelul său este diferenţiat pe categorii de localităţi (municipii, oraşe, comune), iar în cadrul acestora pe zone.

Dubla impunere juridică internaţională

În condiţiile economiei contemporane, circulaţia liberă a capitalu­rilor este o realitate, iar numeroase persoane fizice şi juridice desfăşoară activităţi diverse, din care obţin venituri sau deţin averi în mai multe ţări. Datorită acestei realităţi, pentru amplificarea cooperării economice şi financiare internaţionale, a devenit o necesitate ca autorităţile publice competente să procedeze la impunerea veniturilor realizate şi a averilor deţinute de persoane fizice şi juridice în alte ţări decât ţara căreia îi aparţin, astfel încât să se evite dubla impunere fiscală.

Dubla impunere fiscală internaţională reprezintă supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite.

Dubla impunere fiscală se manifestă sub două forme, şi anume:

• ca dublă impunere economică, respectiv supunerea, în cadrul unei ţări, a aceluiaşi venit sau a aceleiaşi averi, la mai multe impozite;
• ca dublă impunere juridică, respectiv impunerea aceleiaşi materii impozabile, de două ori, în ţări diferite.

Dubla impunere fiscală internaţională poate apărea în cazul impozitelor directe, respectiv al impozitelor pe venit şi al celor pe avere, deoarece pentru mărfurile şi serviciile cumpărate de cetăţenii unei ţări din altă ţară, ei nu mai plătesc în ţara lor impozite indirecte similare cu cele incluse în preţul de cumpărare al mărfurilor sau serviciilor respective.

Apariţia dublei impuneri se datorează modului în care sunt aplicate criteriile care stau la baza impunerii veniturilor sau averii. În practica fiscală internaţională, criteriile care stau la baza impunerii veniturilor sau averii sunt:

• criteriul rezidenţei (sau al domiciliului fiscal), potrivit căruia impunerea veniturilor sau averii se realizează de autoritatea fiscală din ţara căreia îi aparţine rezidentul, indiferent dacă veniturile sau averea care fac obiectul impunerii sunt obţinute sau se află pe teritoriul acelei ţări sau în afara acesteia;
• criteriul naţionalităţii, potrivit căruia o ţară impune rezidenţii săi, care realizează venituri sau posedă avere din (în) ţara respectivă, indiferent dacă aceştia locuiesc sau nu în ţara lor;
• criteriul originii veniturilor (teritorialităţii), potrivit căruia impu­nerea se efectuează de către organele fiscale din ţara pe al cărei teritoriu s-au realizat veniturile sau se află averea, indiferent de rezidenţa sau naţionalitatea beneficiarilor de venituri.

Modul în care sunt aplicate criteriile prezentate anterior poate conduce la apariţia dublei impuneri. De exemplu, dacă în ţara A impunerea se bazează pe criteriul rezidenţei, iar în ţara B pe criteriul originii veniturilor, atunci o persoană din prima ţară, dacă realizează venituri în ţara a doua, va trebui să plătească impozite pe veniturile sale, atât în ţara de rezidenţă, cât şi în ţara de origine a veniturilor.

Efectele negative pe care dubla impunere le are asupra dezvoltării relaţiilor economice şi financiare dintre diferite ţări au determinat găsirea unor soluţii pentru înlăturarea ei. Dubla impunere poate fi evitată, fie pe baza unor măsuri legislative unilaterale, fie prin încheierea unor acorduri bilaterale sau multilaterale între diferite ţări. Evitarea dublei impuneri prin măsuri legislative unilaterale este mai dificil de realizat, deoarece fiecare ţară este interesată să realizeze venituri fiscale cât mai mari. Soluţia optimă pentru evitarea dublei impuneri o reprezintă încheierea unor convenţii bilaterale sau multi­laterale între ţări, având la bază modelele date publicităţii în anii 1963, 1977 şi 1994 de către Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) şi convenţia-model O.N.U. din 1981.

Pentru evitarea propriu-zisă a dublei impuneri, în practica fiscală internaţională se aplică mai multe metode sau procedee tehnice, cum sunt:

• metoda scutirii (exonerării) totale, conform căreia veniturile obţinute de rezidentul unei ţări într-o ţară străină şi supus impunerii în acea ţară se deduc din venitul impozabil global în ţara de reşedinţă;
• metoda scutirii (exonerării) progresive presupune însumarea veniturilor obţinute de rezidentul unei ţări în străinătate cu veniturile realizate de acesta în ţara de reşedinţă, obţinându-se, astfel, venitul impozabil global. La acest venit, se stabileşte cota progresivă cores­punzătoare. Pentru determinarea impozitului, cota stabilită se aplică doar asupra venitului obţinut în ţara de reşedinţă;
• metoda „creditării” (imputării) obişnuite (ordinare) constă în aceea că impozitul plătit ţării străine pentru venitul realizat pe teritoriul acesteia, de către rezidentul altei ţări, se deduce direct din impozitul total calculat în ţara de reşedinţă. Impozitul plătit în stră­inătate se deduce numai până la limita impozitului intern ce revine la un venit egal cu cel obţinut în străinătate;
• metoda „creditării” (imputării) integrale constă în aceea că impozitul plătit în străinătate, pentru veniturile realizate acolo, se deduce integral din impozitele datorate în ţara de reşedinţă, inclusiv în situaţiile în care impozitul plătit în străinătate este mai mare decât impozitul intern aferent aceluiaşi venit.

Impozitele indirecte

În scopul procurării resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice, s-au instituit şi impozitele indirecte. Alături de impozitele directe, orice ţară apelează şi la cele indirecte, care îmbracă forma impozitelor pe cheltuieli (pe consum). Impozitele indirecte prezintă următoarele trăsături specifice:

• se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor prin adăugarea unor cote de impunere la preţurile şi tarifele acestora;
• se încasează de la toate persoanele care cumpără mărfurile şi serviciile supuse impunerii indirecte, indiferent de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora;
• se stabilesc în cote proporţionale asupra preţului mărfurilor supuse vânzării produselor şi prestării serviciilor, sau în sumă fixă pe unitatea de măsură a acestora;
• au un pronunţat caracter regresiv, datorită discrepanţei dintre mărimea veniturilor diferitelor categorii sociale;
• au caracter inechitabil, deoarece nu prevăd un venit minim neimpozabil, nu cuprind anumite facilităţi în cazul contribuabililor care au copii sau persoane în întreţinere şi totodată avantajează persoanele cu venituri mari;
• se virează la bugetul public de către producători, comercianţi, dar sunt suportate de către consumatori, fiind incluse în preţurile măr­furilor sau în tarifele serviciilor; în acest sens, există o neconcordanţă între plătitorul acestora la buget (contribuabilul legal) şi suportatorul lor real (contribuabilul real);
• utilizarea lor, ca şi în cazul impozitelor directe, conduce la scă­derea nivelului de trai al populaţiei, deoarece, prin reducerea veniturilor reale, se diminuează puterea de cumpărare a populaţiei;
• mărimea acestora este necunoscută de consumatori, fiind „camuflată” în preţuri sau tarife;
• manifestă o sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică (de pildă, când o economie are o evoluţie ascendentă, impozitele indirecte pot avea un randament fiscal ridicat şi invers, în situaţia de recesiune economică);
• perceperea lor este comodă şi reclamă un cost de administrare relativ redus.

Pentru a evidenţia conţinutul şi necesitatea impozitării indirecte, se impune compararea diferenţelor care există, din punct de vedere ştiinţific, dar şi juridic-administrativ, între cele două mari categorii de impozite, directe şi indirecte.

Din punct de vedere ştiinţific, o primă deosebire reiese din faptul că, dacă în cazul impozitelor directe obiectul acestora îl reprezintă existenţa venitului/averii, în cazul celor indirecte obiectul impunerii îl constituie cheltuiala/consumul venitului/averii.

O a doua diferenţă între cele două tipuri de impozitare rezidă în incidenţa şi repercusiunea lor, adică în modul în care impozitele îl afectează pe suportator. Astfel, impozitele directe au o incidenţă directă, în sensul că plătitorul este aceeaşi persoană cu suportatorul şi, de obicei, sarcina fiscală nu poate fi repercutată asupra altor persoane. În cazul impozitelor indirecte, incidenţa este indirectă. Acest fapt se concretizează în transmiterea sarcinii fiscale asupra altui contribuabil, pe care legea nu îl prevede în mod expres. Această particularitate a impozitelor indirecte decurge din modul de aşezare.

Din punct de vedere juridic-administrativ, se distinge o altă diferenţă importantă între cele două categorii de impozite. Astfel, în cazul impozitării directe a venitului sau averii, există aşa-numitul rol nominativ deschis la administraţia fiscală. Acest lucru nu se regăseşte însă şi la impozitele indirecte, întrucât nu se cunoaşte dinainte con­tribuabilul final.

Dintre avantajele impozitelor directe, amintim echitatea fiscală şi faptul că asigură statului venituri relativ stabile. Impozitarea directă are marele dezavantaj al perceperii lente, la mari intervale de timp, a impozitului. De asemenea, impozitarea directă este vizibilă pentru contribuabili şi prezintă un randament destul de scăzut.

Impozitarea indirectă prezintă marele avantaj al randamentului prelevărilor de acest fel, deoarece se impun circulaţia, vânzarea, cumpărarea sau consumul. Alte caracteristici care se transpun în avantaje ale impozitelor indirecte constau în rapiditatea perceperii şi în faptul că sunt mai puţin costisitoare decât impozitele directe.

Marele inconvenient al impunerii indirecte îl reprezintă inechitatea fiscală, pe de o parte, ca urmare a proporţionalităţii cotei de impunere, iar pe de altă parte, faptul că nu ţine seama de situaţia personală a plătitorului.

Principalele categorii de impozite indirecte sunt:

• taxele de consumaţie;
• taxele vamale;
• monopolurile fiscale;
• taxele de timbru şi înregistrare.

Cea mai răspândită formă de aşezare a impozitelor indirecte o reprezintă taxele de consumaţie. Denumirea de taxe provine dintr-o simplă obişnuinţă, ele fiind veritabile impozite, în sensul că sunt obli­gatorii, nu presupun o contraprestaţie şi nu au o destinaţie specială.

Taxele de consumaţie sunt de două feluri: taxe generale pe consum – taxa pe valoarea adăugată – şi taxe speciale pe consum aşezate numai pe vânzarea anumitor bunuri – accizele.

Taxa pe valoarea adăugată (TVA). Forma sub care există, în prezent, taxa generală de consumaţie este taxa pe valoarea adăugată (TVA), denumită şi impozit unic încasat fracţionat. Se calculează asupra creşterii de valoare adăugată de fiecare agent economic care participă la ciclul realizării unui produs sau la executarea unei lucrări care intră sub incidenţa acestui impozit. Plătitori de TVA sunt toţi agenţii economici care vând produse, execută lucrări sau prestează servicii. Obiectul impozabil este reprezentat de valoarea bunurilor, a lucrărilor şi a serviciilor, la preţurile de facturare. Materia impozabilă este suma globală a vânzării. Suportatorul este consumatorul final.

Pentru a determina sumele de plată către autoritatea publică, orice agent economic înfiinţează cel puţin patru conturi: TVA colectată, TVA deductibilă, TVA de plată, TVA de recuperat.

Prezentăm în continuare succint mecanismul prin care se de­termină TVA datorată bugetului statului. În contul TVA colectate se înregistrează TVA încasată la vânzarea produsului sau lucrării. În contul TVA deductibile se înregistrează TVA plătită la cumpărarea de către agentul economic a valorilor materiale, la recepţionarea lucrărilor care i s-au efectuat sau la plata prestaţiilor în favoarea sa. TVA deductibilă exprimă un drept (o creanţă) al plătitorului faţă de stat. Scăzând din TVA colectată, TVA deductibilă, rezultă ceea ce are de plătit agentul economic statului, respectiv TVA de plată. Dacă această diferenţă este negativă, adică TVA colectată este mai mică decât TVA deductibilă, aceasta înseamnă că agentul economic are de recuperat de la stat această sumă. Se observă că agentul economic nu este afectat de TVA, întrucât el doar plăteşte. Suportatorul efectiv este consumatorul final.

În ceea ce priveşte comerţul exterior, nu se plăteşte TVA pentru exporturi, iar la importuri există taxa de compensare. Pentru exporturile efectuate, statul restituie firmei TVA deductibilă (plătită în amonte). În activităţile de export, datorită detaxării, mărfurile acestea devin mai competitive prin preţ. TVA percepută la import are rolul de a compensa pierderile la export care apar datorită detaxării. Dacă mărfurile s-ar livra la intern, încasările statului ar creşte. De asemenea, prin TVA la importuri, are loc şi o egalizare a şanselor pentru firmele naţionale în raport cu cele străine, pentru că, dacă nu ar exista TVA de import, mărfurile externe ar fi mai competitive prin preţ decât cele naţionale.

TVA prezintă o mare elasticitate faţă de procesele economice, în sensul că, dacă afacerile se dezvoltă, şi TVA colectată, respectiv TVA de plată, vor fi mai mari. Dacă vânzările stagnează, şi cuantumul TVA va fi mai mic şi, în consecinţă şi încasările statului. Astfel, TVA, ca impozit general pe consum, urmează mersul economiei.

TVA este un impozit cu randament fiscal ridicat, însă ca orice impozit indirect este inechitabil. Acest lucru se remarcă prin faptul că el devine regresiv în raport cu creşterea veniturilor şi nici nu permite practicarea unui minim neimpozabil. Din acest motiv, TVA afectează mai pronunţat persoanele cu venituri mici şi pe cele care îşi consumă o mare parte a veniturilor lor pentru cheltuieli de consum (de multe ori independent de voinţa lor, fiind vorba de cheltuieli de strictă necesitate).

În ţara noastră, TVA a fost introdusă în anul 1993, din urmă­toarele considerente:

• necesitatea înlocuirii formulei anacronice a fostului impozit pe circulaţia mărfurilor;
• creşterea resurselor financiare ale statului;
• armonizarea cu sistemele fiscale din celelalte ţări europene.

În prezent, în România, cota normală de TVA este de 19%, alături de care funcţionează şi o cotă redusă.

Accizele

Taxele speciale de consumaţie sunt aplicate doar la vânzarea anumitor produse sau grupe de produse: bunuri considerate de lux, sau produse pentru care se urmăreşte reducerea consumului, fie din considerentul că dăunează sănătăţii (tutun, alcool), fie pentru că reprezintă resurse limitate sau cu grad mare de poluare (carburanţi). În prezent, aceste grupe speciale de produse care fac obiectul accizelor includ:

• alcoolul etilic alimentar, derivatele sale şi orice alte băuturi alcoolice;
• produsele petroliere (ca excepţie, păcura);
• produsele din tutun;
• alte produse şi grupe de produse: cafea, bijuterii (cu excepţia verighetelor), autoturisme, parfumuri, blănuri naturale, articole din cristal, ape minerale, armele de vânătoare şi de uz individual.

În alte ţări, accizele vizează şi produse cum sunt:

• vinul, cidrul, berea, apele minerale (Franţa);
• tutunul, cafeaua, ceaiul, uleiurile minerale (Germania);
• spirtul, berea, tutunul, uleiurile minerale (Marea Britanie).

Accizele se încadrează în grupa impozitelor de ordine, întrucât

scopul lor principal nu este formarea de resurse la dispoziţia statului, ci motivaţia de ordin social, prin faptul că pot fi folosite ca pârghii fiscale pentru controlarea consumurilor, în sensul descurajării acelora care, spre exemplu, dăunează sănătăţii. Ca şi în cazul TVA, suportatorul este consumatorul final.

Acciza se poate calcula în două moduri, în funcţie de cum este exprimată cota de impunere pentru fiecare produs accizat în parte. Astfel, cota de impunere poate fi:

• cotă fixă în lei sau în euro pe unitatea de măsură specifică (de exemplu, pe litru, pe gradul de concentraţie, pe cifra octanică etc.);
• cotă procentuală, care se aplică asupra bazei de impozitare.

În prezent, majoritatea accizelor sunt calculate prin îmbinarea celor două tipuri de cote.

Taxele vamale reprezintă impozite indirecte instituite ca urmare a intervenţiei statului în comerţul internaţional. Intervenţia statului în economie se poate realiza pe două căi: direct şi indirect. Pe cale directă, statul poate interveni, fie prin măsuri cantitative asupra importurilor sau exporturilor (este vorba de contingentări, prohibiţii etc.), fie prin reglementarea schimburilor. Intervenţia directă ridică probleme destul de delicate, deoarece poate perturba relaţiile dintre state şi poate avea efecte nefaste asupra raporturilor economice în perioadele următoare, fapt pentru care practica a optat pentru intervenţia indirectă.

Intervenţia indirectă se realizează prin taxele vamale, adică prin impozitarea schimburilor internaţionale. Obiectul impunerii este valoarea în vamă a produselor care fac obiectul tranzacţiei externe. Cota de impunere, adică nivelul taxei vamale, se prevede prin lege.

Deoarece taxele vamale sunt multiple ca număr, ca mod de aşezare şi cu efecte diferite, se impune o clasificare a lor. Multitudinea taxelor vamale poate fi ordonată după cel puţin patru criterii:

• sensul fluxurilor comerciale;
• modul de fixare;
• modul de percepere a taxei;
• scopul instituirii taxelor vamale.

1. În funcţie de sensul fluxurilor comerciale, regăsim:

• taxe vamale de import;
• taxe vamale de export;
• taxe vamale de tranzit.

Taxele vamale cu ponderea cea mai mare sunt cele de import, care se plătesc de către importatori odată cu depunerea documentelor ce atestă efectuarea tranzacţiei. Această taxă vamală se adaugă la preţul de cumpărare, sporind astfel preţul la care se vor vinde produsele în interiorul ţării importatoare. În final, taxa va fi suportată de consu­matorul individual, ca în cazul tuturor impozitelor indirecte.

Taxele de export se întâlnesc rar, deoarece statele sunt interesate în general de încurajarea exporturilor. Raţiunea lor este una fiscală şi se întâlneşte în ţările care au nevoie stringentă de venituri şi le pot obţine, în principal, prin taxarea exporturilor (spre exemplu, în ţările care exportă masiv bogăţii naturale: minereuri, cafea, cacao etc.). Un alt scop al acestor taxe vamale poate fi acela al descuraj ării exporturilor de materii prime neprelucrate.

Taxele vamale de tranzit sunt introduse doar cu scop fiscal, deoarece nu afectează nici producţia, nici consumul; fiind utilizat (tranzitat) teritoriul naţional, statul impune taxa. În prezent, sunt practicate în cazuri foarte rare, deoarece statele sunt interesate în general de tranzitarea teritoriului lor, obţinând diverse beneficii de pe urma acestei situaţii.

• După modul de fixare, taxele vamale pot fi:
• taxe vamale autonome – se aplică la importurile din ţările cu care nu există acorduri privind „clauza naţiunii celei mai favorizate”;
• taxe vamale convenţionale – au un nivel mai redus decât cele autonome şi se aplică asupra relaţiilor comerciale între ţările care fac parte din anumite uniuni vamale. Se mai numesc şi taxe vamale preferenţiale;
• taxe vamale asimilate – sunt temporare, ele fiind introduse cu ocazia preluării sistemului vamal al unei alte ţări.

1. După modul de percepere al taxei, întâlnim:

• taxe vamale ad valorem – presupun utilizarea unei cote pro­centuale care se aplică asupra bazei de impozitare (valoarea în vamă). Acest tip de taxe vamale este cel mai des întâlnit. Utilizarea lor are avantajul simplităţii, dar prezintă neajunsul fiscal al variaţiei randa­mentului, ca urmare a modificărilor frecvente ale preţurilor pe pieţele mondiale;
• taxe vamale specifice – sunt stabilite în sumă fixă pe unitatea de măsură a bunurilor importate;
• taxe vamale mixte – îmbină cele două forme anterioare de taxare.
• După scopul instituirii taxelor vamale, regăsim:
• taxe vamale cu scop fiscal – au ca principal scop obţinerea de venituri la bugetul statului;
• taxe vamale cu scop protecţionist – au ca scop principal protejarea producţiei interne a anumitor produse, prin impozitarea accentuată a celor similare provenite din import;
• taxe vamale cu scop preferenţial – sunt determinate de negocierile între guverne şi constau într-o reducere reciprocă a taxelor vamale;
• taxe de sancţiune – pot îmbrăca următoarele forme:
• taxe anti-dumping (a căror valoare este dată de diferenţa dintre preţul mondial şi preţul de dumping practicat);
• taxe compensatorii – se aplică la produsele importate care beneficiază în ţara de origine de subvenţii ilegale;
• taxe de retorsiune – se aplică atunci când un stat partener în relaţii comerciale îşi ridică taxele vamale, fără a se fi căzut de comun acord asupra acestui fapt sau fără o con­sultare reciprocă prealabilă cu statele partenere.

Aşezarea taxelor vamale porneşte de la declaraţia vamală de import, care este însoţită de licenţa ce atestă legalitatea tranzacţiei, factura, documentele de transport internaţional, certificatul ce atestă originea mărfurilor şi alte documente. Baza o reprezintă factura, deoarece pornind de la aceasta se calculează valoarea în vamă.

Valoarea în vamă cuprinde preţul extern transformat în moneda naţională la cursul oficial al zilei, la care se adaugă cheltuielile de transport, cheltuielile de asigurare şi alte cheltuieli efectuate pentru transportul mărfii până la vamă.

Asupra acestei valori în vamă se aplică taxa vamală. După achitarea acesteia se primeşte în scris „liberul de vamă”, care atestă că operaţia de vămuire s-a încheiat. Vămuirea se efectuează de obicei la punctele vamale de frontieră, dar poate avea loc şi la vămile de interior, cu respectarea anumitor condiţii privind garantarea efectuării plăţii taxelor.

Ansamblul taxelor vamale ale unei ţări se constituie în Tariful / Codul vamal. Tariful vamal stabileşte modul concret de aplicare a taxelor vamale pe fiecare produs în parte. Practic, este reprezentat de o listă vamală care cuprinde toate produsele ce fac obiectul comerţului internaţional şi conţine precizări clare privind modul de percepere a taxelor vamale.

Pe măsura avansării procesului de aderare a ţărilor la Uniunea Europeană, taxele vamale dispar din relaţiile comerciale ale tot mai multor state, corespunzător liberei circulaţii a mărfurilor, iar politica vamală naţională devine de domeniul trecutului.

Monopolurile fiscale

Prin monopol fiscal se înţelege dreptul statului de a produce şi/sau comercializa, în regim de exclusivitate, anumite produse.

Veniturile realizate de stat din monopolurile fiscale sunt re­prezentate de profitul obţinut din activitatea de producţie sau comercializare în regim exclusiv, precum şi de taxa cuprinsă în preţul de vânzare încasat de la consumatori. Practic, acest impozit (taxă) fixat(ă) asupra preţului de vânzare şi care se include în preţul final al mărfii se numeşte monopol fiscal.

Taxele de timbru şi înregistrare

Aceste taxe sunt obligatorii numai în cazul în care cetăţeanul solicită un serviciu din partea statului. În prezent, există o multitudine de astfel de taxe. Taxele judecătoreşti şi notariale sunt printre cele mai des întâlnite şi se plătesc pentru diferite procese şi înregistrări nota­riale. Ca taxe de înregistrare mai funcţionează diverse tipuri de taxe de timbru: timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric şi al artelor plastice, care alimentează diferite fonduri publice destinate susţinerii unor activităţi din domeniul culturii.

Deosebit de taxele de înregistrare şi de timbru mai există şi diverse tarife (în sensul de taxe fiscale), cum sunt:

• tarifele pentru servicii prestate de Oficiul Naţional de Cadastru;
• tarifele pentru servicii prestate de Oficiul de Autorizare şi Control în Turism ş.a.

 

^[1]   Carmen Corduneanu, op. cit., pag. 74.

• Este necesar să se facă deosebirea între taxa reprezentând un venit fiscal al statului şi taxa încasată de o firmă particulară pentru serviciile prestate plătitorului (exemplu: taxa de şcolarizare plătită unei instituţii de învăţământ superior nu reprezintă un venit al statului, ci un venit al agentului economic în cauză). Despre taxe, în sensul de tarif al unui serviciu – public sau particular -, se va vorbi în cadrul disciplinei Preţuri şi concurenţă.