Noţiunea de „preţ”
‘ * *
Incepînd cu Antichitatea, preţul a ocupat totdeauna un loc deosebit în :eoria economică, unii specialişti considerîndu-1 chiar conceptul cel mai .mportant al ştiinţei economice. Căutarea unui preţ „corect” sau „just” s-a aflat în centrul preocupărilor lui Aristotel şi ale scolasticilor medievali, ale lui Smith şi Walras, ale revoluţionarilor şi reformatorilor, ale : iferitelor şcoli şi curente contemporane.
Oricum, preţul a fost considerat dintotdeauna o mărime relativă, adică ceva cu care se măsoară altceva, în această ordine de idei, noţiunea :e „preţ” este simplă.
Preţul exprimă cantitatea de bani pe care cumpărătorul trebuie s-o plătească pentru a obţine un bun oarecare.
Să reamintim aici că noţiunea de „preţ” se referă nu numai la bunuri, ci şi la tarifele serviciilor, precum şi la preţurile factorilor de pro-:-cţie, care sînt: pentru forţa de muncă – salariul; pentru capital – do-: mda şi cursul hîrtiilor de valoare; pentru folosirea temporară a pămîn-•jlui – renta.
eoni cu privire la preţ
Lcă noţiunea de „preţ” este simplă, teoria preţului rămîne a fi pînă în
-zent una dintre cele mai complicate în ştiinţa economică. Mai mult.
: poate afirma cu siguranţă că sînt mult mai numeroase persoanele ca-
~t au suferit eşec în căutarea „substanţei” preţului decît persoanele care
r_ au avut noroc în dragoste. Oricum, pe parcursul secolelor au fost for-
– -late o sumedenie de teorii cu privire la esenţa preţului, la „substan-
iî’ pe care acesta o măsoară, la factorii care determină dinamica lui.
Principalele teorii cu privire la „substanţa unică a preţului” sînt:
- teoria valoare-muncă;
- teoria valoare-utilitate;
- teoria „preţului fără valoare”, numită, de obicei, teoria lui Marshal-
- teoria contemporană a preţurilor.
Teoria valoare-muncă, fundamentată ştiinţific de către A. Smith, pr; supune că la temelia „substanţei unice a preţului” se află valoarea a ci rei mărime este determinată de cantitatea de muncă vie materializată, încorporată în fiecare din bunurile ce sînt schimbate. Deşi logică şi just i teoria valoare-muncă nu poate explica toate cazurile de formare a preţului, rămînînd o teorie incompletă, care nu este capabilă să lămureasc: cum se formează preţul la bunurile incorporale, precum şi la bunurile rare, care au un preţ mare, deşi în ele a fost cristalizată o cantitate minimă de muncă.
Teoria valoare-utilitate susţine că valoarea (şi preţul) nu are o temelie obiectivă (munca), ci una subiectivă, mărimea preţului fiind determinată de utilitatea şi de raritatea produsului respectiv. Potrivit acestei teorii, valoarea nu este o proprietate a bunurilor care există în sine; ea este o judecată subiectivă a agenţilor economici cu privire la importanţa pe care o au pentru ei bunurile, în funcţie de utilitatea acestora.
Teoria „preţului fără valoare”. Ţinînd cont de părţile forte, precum şi de neajunsurile celor două teorii examinate mai sus, economistul englez A. Marshall elaborează propria sa teorie, care nu-i altceva decît o sinteză reuşită a avantajelor acestora, precum şi a raportului dintre cerere şi ofertă. Potrivit acestei teorii, preţul este determinat de acţiunea a trei factori, care sînt: a) costul de producţie; b) utilitatea marginală: c) cererea şi oferta.
Marshall susţine că nici unul din aceşti trei factori nu este determinant, în acest context, el scrie: „Valoarea este fundamentată pe utilitatea finală şi pe cheltuielile de producţie. Ea se menţine în echilibru între aceste două forţe opuse precum cheia de boltă a unui turn. Nesfîrşite au fost controversele asupra problemei de a se şti dacă utilitatea sau costul de producţie guvernează valoarea. Discuţia se duce tot cam în felul în care s-a dus pentru a se afla care din lamele unui foarfece – cea de jos sau cea de sus – taie coala de hîrtie”.
Deşi preţul se formează în urma confruntării dintre utilitate şi cost, inul din aceşti factori poate fi determinant în funcţie de factorul „timp”. Astfel, pe termen scurt, rolul decisiv îi revine cererii, deci utilităţii. Pe :ermen lung însă, rolul determinant în fixarea preţului îi aparţine cos-:ului, deoarece producătorul nu-şi poate vinde un timp îndelungat măr-:urile la un preţ mai mic decît cheltuielile, adică decît costul.
Potrivit teoriei contemporane, mărimea şi dinamica preţului sînt condiţionate de un şir de factori, cum ar fi: cantitatea de muncă materializată în bunul dat, utilitatea şi raritatea acestui bun, cererea şi oferta, moda, situaţia politică din ţară şi din lume, calamităţile naturale, puterea de cumpărare a monedei etc.
în acest fel, putem conchide că în economiile mixte preţurile se stabilesc sub influenţa nu doar a unuia, ci a unui număr important de factori, atît interni, cît şi externi, care pot fi clasificaţi în felul următor:
- Raportul cererii şi ofertei;
- Utilitatea şi raritatea;
- Mărimea şi dinamica costurilor;
- Puterea de cumpărare a monedei;
- Politica marilor firme;
- Intervenţia directă sau indirectă a statului în mecanismul de formare a preţurilor.
Ultimul factor atestă faptul că în economiile contemporane preţul a revenit un instrument important de politică economică, folosit pentru atingerea anumitor obiective.
Funcţiile preţului
în economia de piaţă preţul îndeplineşte mai multe funcţii, cele mai îndemnate fiind:
- Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi a rezultatelor activităţii economice. Prin această funcţie se creează premisele reluării activităţii economice. Totodată, cu cît preţurile bunurilor produse sînt mai mari în raport cu cheltuielile, cu atît întreprinzătorul primeşte o recompensă mai mare pentru activitatea sa.
- Funcţia de informare a participanţilor la viaţa economică. Preţul informează, prin mărimea şi dinamica sa, agenţii economici de-
spre raportul cerere-oferta, despre activităţile care sînt mai prc fitabile pentru moment, despre abundenţa sau raritatea factorii; de producţie. Prin această funcţie, preţul permite evaluarea su; ceselor şi insucceselor sistemului economic respectiv.
- Funcţia de stimulare a producătorilor, întrucît veniturile întreprinzătorilor depind de nivelul preţurilor, ei sînt motivaţi să-s; îndrepte resursele către domeniile unde preţurile sînt mai mar: deci cererea este mai mare. Totodată, urmărind scopul obţineri unor venituri cît mai mari, întreprinzătorii sînt motivaţi să reducă costurile de producţie.
- Funcţia de distribuire şi redistribuire a veniturilor. Ea se manifestă în cazul în care preţurile sînt mult mai mari sau mai mici deci: costurile, în cazul preţului de monopol, o parte din veniturile cumpărătorilor sînt redistribuite în folosul monopoliştilor.
Tipurile de preţuri
Sub influenţa preponderentă a unui sau altui factor nominalizat mal sus, s-au constituit trei tipuri de preţuri:
- Preţuri libere;
- Preţuri administrate;
- Preţuri mixte.
- Preţurile libere sînt acelea care se stabilesc în condiţiile apropiate unei concurenţe perfecte, fără vreo influenţă din partea statului sau altor factori de constrîngere, cum ar fi monopolurile. Deci, în cazul preţurilor libere, nici unul din agenţii economici nu poate influenţa în mod unilateral nivelul lor. Ele se numesc „libere” deoarece se formează şi se modifică doar sub influenţa jocului liber al cererii şi ofertei.
- Preţurile administrate (reglementate) se stabilesc în condiţiile concurenţei imperfecte, sub influenţa statului sau a marilor întreprinderi care domină piaţa (preţ de monopol, preţ de monopson, preţ de oligopol). Aceste preţuri, de obicei, nu reacţionează la modificările care au loc în raportul cerere-oferta sau reacţionează foarte puţin.
- Preţurile mixte, caracteristice economiilor contemporane, sînt formate sub acţiunea tuturor factorilor interni şi externi enumeraţi mai sus.
