Preturile in sectorul public

1. Coordonatele preţului în economia de piaţã contemporanã

Preţul este un instrument al pieţei şi un indicator al realitãţii, care în virtutea funcţiei de corelare a cererii cu oferta capãtã un caracter complex ce este amplificat în contextul actualului dinamism economico-social, atât de caracteristicile pieţei pe care se manifestã, cât şi de cadrul legislativ care reglementeazã formarea preţurilor, el însuşi perfectibil.

Nu se poate vorbi despre o substanţã unicã a preţului, aşa cum nu poate fi pusã în discuţie absolutizarea vreuneia dintre teoriile cu privire la natura raportului de schimb şi a preţului. În aceste condiţii, atât teoria obiectivã şi cea subiectivã, cât şi teoria sintetizatoare se dovedesc parţial valabile, nu numai pentru cã exagereazã rolul muncii şi al utilitãţii în formarea preţurilor, dar îl analizeazã numai sub formã relativã, deplasându-se astfel pe un teren mai puţin practic. Acelaşi lucru se poate spune şi despre abordarea preţului în mod strict, sub forma unei sume de bani care neglijeazã preţul relativ şi ajunge sã confunde substanţa preţului cu nivelul acestuia.

Existã mai multe aprecieri cu privire la conţinutul preţului. Astfel:

1. a) preţul exprimã valoarea de schimb a lucrurilor utile datã decantitatea de muncãnecesarã pentru obţinerea lor, pe de o parte şi de performanţele tehnice şi calitative, de importanţa şi raritatea lor, pe de altã parte (teoria obiectivã);
2. b) preţul este expresia valorii de schimb a mãrfurilor obţinutã prin transformarea valorii estimative medii pe care cumpãrãtorii o atribuie bunurilor dorite în funcţie de capacitãţile lor de a satisface nevoile de consum, deutilitatea şi raritatealor, de dificultãţile de procurare de cãtre consumator (teoria subiectivã);
3. c) preţul constituie rezultatul confruntãrii intereselor economice ale purtãtorilor cererii şi ofertei care depind în special deutilitatea bunuluice urmeazã a fi achiziţionat de cumpãrãtor, pe de o parte şi de costul de producţie, respectiv consumul de factori necesari producerii bunului oferit, pe de altã parte (teoria sintetizatoare);
4. d) preţul estesuma de banicare revine vânzãtorului în schimbul cedãrii unui bun economic şi a cãrei dimensiune mãsurând „ceva”, exprimã o realitate la un moment dat, oscilând între anumite limite posibile pe seama informaţiilor de care dispun participanţii la schimb (teoria modernã a preţului).

Dar, preţul actual nu poate fi explicat într-o viziune monetaristã, iar esenţa lui nu trebuie confundatã cu determinarea mãrimii valorii de schimb.

În plus, preţul real este un preţ posibil care se înscrie într-un interval de variaţie ale cãrui limite nu pot fi determinate riguros. Cu alte cuvinte, nu existã un mecanism unic de formare a preţurilor. În contextul diversitãţii actuale a comportamentelor agenţilor economici, limitele preţurilor posibile pot fi diverse, aşa cum se observã din schema urmãtoare.

În economia de piaţã contemporanã, preţul posibil prezintã urmãtoarele caracteristici:

• este cel acceptat de participanţii la schimb: vânzãtori şi cumpãrãtori, interesele contradictorii generându-le reacţia în general, de acceptare a procesului de vânzare, respectiv de cumpãrare a unui bun. Aceasta înseamnã cã se pot întâlni situaţii

Fig. nr. 1: Dimensiuni ale intervalului preţurilor posibile

de piaţã în care preţuri înscrise în marja posibilului nu genereazã automat achiziţionarea produsului, ci numai posibilitatea de vânzare-cumpãrare;

• nu este unic, ci exprimã un interval de mãrime ale cãrui limite sunt impuse de forţa economicã a producãtorului care urmãreşte un preţ posibil cât mai ridicat şi de cea a cumpãrãtorului ale cãrui interese sunt în favoarea unui preţ posibil cât mai scãzut;
• oscileazã în jurul preţului de echilibru al pieţei, la care nivel posibilitatea de achiziţie a bunului se transformã în certitudine, cantitatea cerutã fiind identicã cu cea oferitã;
• are un conţinut bogat de informaţii. El aratã producãtorului care este bunul solicitat şi cantitatea cerutã, categoria de consumatori pentru marfa respectivã, veniturile cumpãrãtorilor, acestora din urmã preţul posibil oferindu-le informaţii privind condiţiile ofertei, numãrul producãtorilor, gradul de substituire a produsului, cantitatea oferitã pe piaţã, etc.;
• are o dublã determinare – internã şi externã -, stabilirea zonei „posibilului” fiind un rezultat al confruntãrii la nivel naţional şi internaţional al cererii cu oferta de bunuri economice. Astfel, pe plan intern este concurenţa dintre agenţii economici producãtori, pe de o parte, şi dintre consumatori, pe de altã parte care determinã intervalul de mişcare a preţului pieţei. În anumite situaţii, o micã variaţie a cererii sau a ofertei pe plan internaţional poate determina importante mişcãri ale preţului;
• are caracter dinamic, divers şi reglementat. Dinamismul preţului posibil se referã la capacitatea acestuia de încadrare între alte marje atunci când condiţiile pieţei se modificã. Mai exact, preţul minim posibil se reduce atunci când puterea economicã a cumpãrãtorului este mai mare şi se majoreazã când forţa acestuia de negociere este micã. De asemenea, preţul maxim posibil creşte dacã producãtorul dispune de o poziţie puternicã pe piaţã şi scade atunci când forţa economicã a acestuia se reduce. Diversitatea preţului posibil se referã la existenţa mai multor intervale de mãrime în care oscileazã preţurile bunurilor de consum, diversitate impusã de specificul concurenţei de piaţã; astfel, zona posibilului pe o piaţã de monopol este alta decât cea corespunzãtoare preţului de oligopol, etc. Caracterul reglementat al preţului posibil este impus de orientarea pe care diferite pieţe o capãtã în contextul cadrului legislativ corespunzãtor unei perioade date.

Aşadar, preţul posibil reprezintã cantitatea de monedã pe care cumpãrãtorul este dispus şi poate sã o ofere producãtorului în schimbul bunului pe care acesta poate sã îl ofere pe piaţã şi exprimã confruntarea dintre raportul cerere-ofertã, pe de o parte şi cadrul legislativ, pe de altã parte, sub forma complexitãţii de informaţii furnizate reciproc de cãtre cumpãrãtor şi vânzãtor, având un caracter dinamic, divers şi reglementat.

Importanţa preţului a crescut în ultimul timp, atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic, atât în plan naţional, cât şi internaţional, ajungând la un punct „critic”^[1]. În sprijinul acestei afirmaţii se pot enumera câteva argumente:

• preţulapare în toate tranzacţiile de piaţã („marketing transaction”);
• dereglementarea din unele industrii a condus la dezvoltareaconcurenţei prin preţ;
• agenţii economici şi cumpãrãtorii au devenit mai conştienţi deexistenţa şi rolul preţului;
• modificareavalorii monetareintensificã concurenţa prin produs.

Ca urmare, importanţa concurenţei prin preţ a devenit mai ridicatã, în cadrul mixului de marketing, iar consecinţele manevrãrii preţului au putut fi identificate. Astfel, dacã în contextul unei concurenţe non-preţ, (adicã bazate pe orientarea pe piaţã prin alte instrumente în afara preţului), rolul acestuia este minim, iar accentul cade pe crearea unui bun/serviciu distinct, în cazul concurenţei prin preţ, vânzãtorii pot influenţa cererea prin variaţia aplicatã nivelului de preţ. De asemenea, în condiţiile unei concurenţe non-preţ, firmele acţioneazã în vederea accentuãrii caracterului de unicitate a produsului, iar imitatea firmelor rivale este o dificultate, preţurile înalte pot fi menţinute, iar percepţia cumpãrãtorului privind produsul devine criticã în decizia de cumpãrare. În schimb, concurenţa prin preţ genereazã reacţii mult mai rapide şi mai flexibile din partea consumatorilor şi permite cu uşurinţã o adoptare similarã a acţiunii iniţiate de o firmã în domeniul preţului.

Agentul economic urmãreşte ca prin politica de marketing în general, cea de preţ, în special, pe care o promoveazã sã beneficieze de cât mai multe avantaje pe piaţã în vederea atingerii obiectivelor propuse, a extinderii şi dominãrii sale. Pentru aceasta, elaborarea strategiei de preţ necesitã adoptarea mai multor decizii de preţ privind aria lui de manifestare, gradul de flexibilitate, dimensiunea sa, caracterul activ al preţului, corelarea nivelului sãu cu alte preţuri, etc.

În asemenea condiţii, formarea preţurilor cade sub incidenţa unor factori endogeni, impuşi de obiectivele firmei, dar şi a unor elemente exogene, cum ar fi cadrul legislativ din domeniul preţurilor. Cu alte cuvinte, raportul specific de piaţã dintre cerere şi ofertã se manifestã în contextul unor reglementãri legale în domeniul preţurilor, ceea ce conferã acestora din urmã un caracter concret, în timp şi spaţiu.

2. Reglementãri în domeniul formãrii preţurilor

Supravegherea preţurilor într-o economie de piaţã este o cerinţã impusã de necesitatea evitãrii practicilor numite „ilegale”, cum ar fi cele care nu urmãresc promovarea concurenţei între firme, în scopul celei mai bune satisfaceri a intereselor cumpãrãtorilor, persoane fizice sau juridice. De cele mai multe ori, reglementãrile legale vizeazã interzicerea practicãrii în anumite condiţii a preţurilor discriminatorii, sau a acţiunii menite sã opreascã apariţia unui monopol, îngrãdind sau eliminând concurenţa; astfel, protecţia concurenţei şi a consumatorilor, concurenţa loialã, practicile anticoncurenţiale fac obiectul unor riguroase acte juridice.

În Statele Unite ale Americii existã mai multe acte legislative care reglementeazã formarea preţurilor:

• Sherman Antitrust Act (1890);
• Clayton Act (1914);
• Federal Trade Commission Act (1914);
• Robinson – Patman Act (1936);
• Wheeler – Lea Act(1938);
• Celler – Kefauver Act (1950).

Spre exemplu, în secţiunea 1 din actul Sherman se stipuleazã cã: „Orice contract, combinaţie sau conspiraţie, în scopul restrângerii comerţului … este declaratã a fi ilegalã … Orice persoanã care se va angaja … în orice combinaţie sau conspiraţie … va fi consideratã vinovatã de crimã şi … va fi pedepsitã cu plata unei amenzi nu mai mare de un milion de dolari, în cazul unei societãţi comerciale, sau, în cazul unei persoane fizice de o sutã de mii de dolari, sau prin privare de libertate pânã la trei ani, sau prin ambele pedepse, la discreţia Curţii.”^[2]

De asemenea, importante prevederi cu privire la discriminarea prin preţ sunt cuprinse în actul Robinson – Patman, în a cãrui a doua secţiune se menţioneazã cã: „Este împotriva legii … discriminarea de preţ între diferiţi cumpãrãtori de bunuri similare calitativ, … atunci când efectul unei asemenea discriminãri se manifestã prin scãderea substanţialã a concurenţei sau prin tendinţa de creare a unui monopol sau prin distrugerea sau prevenirea concurenţei.”^[3] De aceea, preţurile discriminatorii sunt acceptate în urmãtoare patru situaţii:

– când diferenţele dintre preţuri sunt justificate de diferenţele dintre costurile de producţie ale bunurilor realizate de diferiţi producãtori;

– când preţurile diferenţiate nu afecteazã în nici un fel condiţiile actuale sau potenţiale ale concurenţei;

– când diferenţele dintre preţuri sunt rezultatul unei reduceri de bunã credinţã a unui nivel, în scopul adaptãrii la preţurile rivalilor;

– când reducerile de preţ sunt impuse de deteriorarea condiţiilor de desfacere a produselor, cum ar fi în cazul mãrfurilor perisabile, demodate, sau al bunurilor destinate vânzãrii la sfârşitul sezonului.

În Franţa existã de asemenea, reglementãri stricte în domeniul preţurilor şi al concurenţei. Ordonanţa din 30 iunie 1945 care acorda posibilitatea intervenţiei guvernamentale în domeniul preţurilor în orice moment, a fost abrogatã prin Hotãrârea din 1 decembrie 1986 al cãrui cadru de funcţionare a pieţei s-a bazat pe instaurarea principiului libertãţii generale a preţurilor. Mai exact, de la sfârşitul anului 1986, preţurile se formeazã în mod liber, prin jocul concurenţial al cererii şi ofertei. Totuşi, agenţii economici funcţioneazã în condiţiile unui cod concurenţial a cãrui respectare cade în sarcina Ministerului Economiei, Finanţelor şi Privatizãrii şi a unui organism specializat: „Consiliul de Concurenţã„. Acesta din urmã beneficiazã de un statut care îi conferã „independenţã, reprezentativitate şi imparţialitate”^[4].

Este compus din 16 membri numiţi pe o duratã de 6 ani, şapte dintre ei fiind aleşi dintre membrii Consiliului de Stat, Curţii de Conturi sau Curţii de Casaţie, deciziile sale fiind suverane. De asemenea, cinci membri sunt aleşi ca reprezentanţi ai activitãţilor economice, respectiv producţie, distribuţie, artizanat, servicii şi libere profesiuni, iar ceilalţi patru sunt numiţi drept consilieri în baza competenţei lor în materie de concurenţã şi sfera consumului.

Consiliul de Concurenţã din Franţa este în mãsurã sã aplice sancţiuni agenţilor economici care prin acţiunile lor se opun mecanismelor unei concurenţe sãnãtoase sau unui sistem de preţuri reale. Concret, sunt interzise înţelegerile dintre firme privind împãrţirea pieţei, sau care urmãresc împiedicarea unei firme rivale sã practice nivelul de preţ dorit, abuzul de poziţie dominantã sau abuzul faţã de situaţia de dependenţã a unei firme, aplicându-se amenzi pentru asemenea practici pânã la un plafon de 500 000 franci şi chiar sancţiuni penale, cu privare de libertate între 6 luni şi 4 ani.^[5] În acest context, sunt considerate ilegale, între altele, refuzul de vânzare a unui bun sau serviciu cãtre un cumpãrãtor potenţial sau impunerea acestuia de condiţii de vânzare discriminatorii, practicarea unor preţuri anormal de scãzute, în scopul unic de eliminare a unei concurenţe potenţiale, vânzarea condiţionatã a unui produs sau aplicarea unor condiţii tarifare discriminatorii, etc. În plus, Ordonanţa din 1 decembrie 1986 se referã în Articolul 34 la preţurile impuse în economia francezã, în sensul interzicerii „impunerii unui intermediar sau revânzãtor a unui preţ minim la revânzarea unui produs sau serviciu. În schimb, nu este interzisã recomandarea unui preţ cu condiţia caracterului sãu pur indicativ, la un anumit nivel.”^[6]

În România, au fost adoptate numeroase hotãrâri de cãtre organismele autorizate în vederea reglementãrii formãrii preţurilor interne în concordanţã cu mecanismele unei economii de piaţã autentice.

Concret, un rol important în perioada tranziţiei în orientarea procesului de formare a preţurilor a revenit Direcţiei de Reglementare şi Administrare a Monopolurilor, din cadrul Ministerului Finanţelor.

Iatã câteva acte normative cu caracter general în domeniul preţurilor şi tarifelor:

1. 1.G. nr. 1109/18 X 1990,cu privire la liberalizarea preţurilor şi mãsuri de protecţie socialã, abrogatã parţial, din care rãmân valabile urmãtoarele articole:

– Art. 20 (reglementarea preluatã în esenţã în H.G. nr. 1154 art. 4 şi H.G. nr. 776/1991 art. 22);

– Art. 22, 23, 24, 25;

– Art. 26 (se regãseşte în H.G. nr. 211/1991 art 8 şi H.G. nr. 776/1991 art .25);

2. H.G. nr. 1355/28 XII 1990,pentru limitarea creşterii preţurilor, abrogatã în totalitate prin H.G. nr. 464/5 VII 1991;

   3. H.G. nr. 239/29 III 1991,cu privire la etapa a doua de liberalizare a preţurilor şi tarifelor, abrogatã în totalitate prin H.G. nr. 464/5 VII 1991;

3. H.G. nr. 464/5 VII 1991, cuprivire la reglementarea regimului preţurilor,abrogatã parţial, din care rãmân valabile urmãtoarele articole: 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 13, 14, 16, 21, 23;
4. H.G. nr. 776/13 XI 1991,cu privire la regimul de preţuri şi tarife, în condiţiile unificãrii cursurilor de schimb ale leului;
5. H.G. nr. 412/ 30 VII 1992,cu privire la modul de negociere a preţurilor şi tarifelor în condiţiile liberalizãrii cursului de schimb al leului;
6. H.G. nr. 206/ 7 V 1993,privind unele mãsuri pentru continuarea liberalizãrii preţurilor şi tarifelor;
7. H.G. nr. 45/ 12 II 1994,de modificare şi completare a Hotãrârii Guvernului nr. 206/1993 privind unele mãsuri pentru continuarea liberalizãrii preţurilor şi tarifelor.

Sursa: Direcţia Generalã pentru Protecţia Concurenţei.

Multitudinea abrogãrilor, completãrilor şi apariţiei de noi acte normative care s-a manifestat în domeniul preţurilor dupã Revoluţia din 1989 îşi gãseşte justificarea în imposibilitatea emiterii unei Hotãrâri atotcuprinzãtoare care sã se dovedeascã valabilã în condiţiile concrete schimbãtoare ale economiei româneşti. Aceasta înseamnã, cã fiecare document a avut şi are un caracter perfectibi, dinamismul economico-social contemporan şi lipsa unei experienţe sau teorii în problematica tranziţiei la economia de piaţã generând apariţia unor noi acte juridice, menite sã îmbunãtãţeascã cadrul legal anterior.

Astfel, autonomia decizionalã a agenţilor economici a fost recunoscutã încã de la început drept condiţia fundamentalã a trecerii la economia de piaţã, iar liberalizarea preţurilor ca o mãsurã absolut necesarã pentru formarea acestora pe baza mecanismului pieţei de mãrfuri, respectiv a acţiunii conjugate a cererii şi ofertei. Aceasta, deoarece preţul liber, indiferent de sfera de activitate la care se referã are un rol stimulativ asupra activitãţii economice, formarea sa fiind eliberatã de formalism, birocraţie şi centralism, iar nivelul sau poate fi în mãsurã sã asigure realizarea unui profit corespunzãtor cerinţelor dezvoltãrii şi stimulãrii agenţilor economici, reflectând cheltuieli comparabile cu cele înregistrate pe plan mondial.

În economia româneascã, liberalizarea preţurilor a cunoscut mai multe etape.^[7]

Într-o primã etapã, în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unitãţilor economice de stat ca regii autonome şi societãţi comerciale s-a elaborat H.G. 1109/1990 în scopul eliminãrii abaterilor şi distorsiunilor din sistemul de preţuri existent la acea datã, pentru sporirea preocupãrilor agenţilor economici în folosirea cu maximã eficienţã a resurselor materiale, financiare şi umane, pentru apropierea preţurilor interne de nivelul preţurilor externe, în special pentru materii prime şi materiale la un curs de schimb cât mai real şi pentru stimularea producţiei de bunuri în scopul apropierii ofertei de cerere.

A doua etapã de liberalizare a preţurilor şi tarifelor este marcatã de H.G. nr. 239/1991 care stabileşte:

• mãsuri pentru prevenirea practicãrii preţurilor de speculã sau monopol;
• indici maximi de modificare a preţurilor cu ridicata faţã de cele aprobate prin H.G. nr. 1355/1990;
• cã preţurile cu ridicata şi tarifele pentru produsele şi serviciile din import destinate producţiei şi investiţiei indiferent de forma de proprietate se formeazã pe baza preţurilor externe în valutã exprimate în lei la cursul oficial + taxe vamale + ICM + comisionul societãţii import-export;
• cã pentru produsele alimentare de bazã din ţarã şi import se stabilesc limite maxime de preţuri de negociere a preţurilor indiferent de forma de proprietate;
• cã pentru îngrãşãminte chimice, antidãunãtori, medicamente de uz uman se acordã subvenţii;
• cã preţurile şi tarifele rãmân nemodificate faţã de 31 oct. 1990 la energie electricã, termicã, chirii pentru locuinţe, combustibil, abonamente pentru transport de cãlãtori, produse ortopedice, diferenţele de preţ acoperindu-se temporar de la buget.

Procesul de liberalizare, aflat în continuare în desfãşurare, este sprijinit de alte reglementãri. Astfel, într-o etapã ulterioarã, H.G. nr. 412/1992 stabileşte principii clare cu privire la modul de negociere a preţurilor şi tarifelor, în condiţiile liberalizãrii cursului de schimb al leului, stabilindu-se prin Art. 7 cã „Preţurile cu amãnuntul pentru mãrfurile destinate populaţiei se formeazã pe baza preţurilor cu ridicata negociate potrivit prevederilor prezentei hotãrâri şi a cotelor de adaos comercial sau de comision declarate şi înregistrate de unitatea de desfacere. În cazul cotelor avizate de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi ministerul Comerţului şi Turismului sau de organele lor teritoriale, conform prevederilor art. 6 din Hotãrârea Guvernului nr. 776/1991, nu vor depãşi aceste nivele.”

Procesul liberalizãrii preţurilor nu se încheie aici. Mai târziu, H.G. nr. 206/1993 stabileşte noi mãsuri, între care (conform Art. 3) necesitatea de comunicare a intenţiei de majorare a preţurilor şi tarifelor cãtre beneficiari cu cel puţin 30 de zile înainte de aplicare şi obligaţia agenţilor economici (Conform Art. 5), indiferent de forma de organizare şi titularul dreptului de proprietate de a aduce la cunoştinţa beneficiarului şi a populaţiei:

– preţurile şi tarifele practicate;

– principalele caracteristici calitative şi de confort ale produselor şi serviciilor respective.

Astfel, ceea ce se remarcã pânã în prezent, în procesul formãrii preţurilor în economia româneascã este ampla succesiune a actelor normative care completate, abrogate şi înlocuite guverneazã pe diferite perioade mecanismul preţurilor în etapa tranziţiei la economia de piaţã. Aceasta este explicabilã în primul rând prin inexistenţa unor principii universal valabile de coordonare a tuturor preţurilor şi în al doilea rând, prin parţialitatea sau limitele reglementãrilor adoptate, respectiv lipsa de experienţã a factorilor de decizie în domeniul economic.

Totuşi, dacã în perioada 1990-1992 preţurile au fost orientate pe suportul a numeroase Hotãrâri Generale, ulterior, respectiv în anii 1993-1994, se remarcã o stabilitate mai mare a reglementãrilor legale, în sensul menţinerii valabilitãţii acestora o perioadã mai mare, deci şi o frecvenţã mai scãzutã de apariţie a noi acte legislative.

În anii urmãtori (1994-2001) reglementãrile în domeniul concurenţei şi preţurilor au continuat sã preocupe legiuitorii şi agenţii economici. Dar, pe fondul unei structuri legale constante, noile acte juridice au ambiţionat agenţii economici perseverenţi. Aceştia s-au învãţat sã se adapteze la schimbãrile de legislaţie, iar consumatorii individuali au înţeles cã este firesc sã gãseascã acelaşi produs la preţuri diferite.

3. Preţurile administrate prin intervenţie publicã

În economia de piaţã contemporanã preţurile totale libere reprezintã o tendinţã a procesului de determinare a preţurilor, ca şi echilibrul economic pe piaţã. În general, preţul este mixt adicã se formeazã în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta bunului respectiv, dar şi ca efect al mãsurilor de politicã economicã, adicã preţul este mai mult sau mai puţin liber şi mai mult sau mai puţin administrat.

Preţurile administrate prin intervenţie publicã pot fi limitã maximã numitã plafon de preţ (price ceiling) sau preţ de control (price control) şi limitã minimã, numitã prag de preţ (price floor) sau preţ suport (price support)^[8].

Preţurile plafon

Statul intervine în domeniul pieţei prin impunerea unor limite maxime de preţ atunci când bunul tranzacţionat se aflã în cantitate insuficientã. Potrivit legii cererii şi ofertei, dacã cererea este superioarã ofertei, preţul se majoreazã, rezultat care este influenţat legal, prin fixarea unui plafon peste care nivelul preţului nu trebuie sã se ridice, deoarece puterea de cumpãrare a banilor nu ar putea suporta depãşirea acestui preţ de control.

Deficitul de ofertã care apare în urma stabilirii unui preţ sub nivelul de echilibru al pieţei se poate observa grafic prin diferenţa dintre cantitatea cerutã Qî şi cantitatea oferitã Q_M, astfel:

Fig. nr. 2: Relatia cerere-ofertã si pretul plafon

 

în care

P_M = preţul maxim impus,

Q_M = cantitatea corespunzãtoare preţului maxim,

Qî = cantitatea necesarã la nivelul preţului impus.

C = cererea,

O = oferta,

P_e = preţul de echilibru,

Q_e = cantitatea de echilibru,

Deficienţa în planul ofertei nu înseamnã cã produsul este rar. Deficienţa presupune cã nu pot fi satisfãcute toate cerinţele pieţei, în timp ce raritatea este o permanenţã a pieţei contemporane. Diamantul de exemplu, este rar, dar oferta sa nu este deficitarã; oricine este dispus sã plãteascã preţul diamantului, poate sã-l cumpere. În schimb, deficienţa unei oferte se manifestã atunci când bunurile nu sunt disponibile pentru cei care doresc şi pot sã plãteascã preţul practicat.

În aceste condiţii, producãtorul este obligat sã respecte preţul limitã maximã şi nu poate mãri cantitatea oferitã la nivelul celei cerute. De aceea, el va satisface consumatorii pe baza unui sistem preferenţial propriu, fie pe principiul primului venit, primul servit. În oricare variantã, rãmân consumatori cu cerere nesatisfãcutã. Dacã prima soluţie, atrage o discriminare a consumatorilor, ce-a de-a doua este mai echilibratã.

Preţurile plafon încurajeazã concurenţa între cumpãrãtori care încearcã sã obţinã produsele dorite prin crearea „cozilor” de aşteptare. Astfel, se pierd resurse importante deoarece participanţii la schimb nu obţin nici un avantaj, cu excepţia cumpãrãtorilor care au intrat în posesia bunului. Aceasta se întâmplã deoarece ofertantul nu câştigã nimic în plus, indiferent de timpul petrecut de cumpãrãtor pentru achiziţionarea bunului.

În anumite condiţii economice, preţurile plafon sunt considerate o necesitate pentru creşterea gradului de satisfacere a cererii. Uneori, ele sunt înlocuite de cupoane de raţionalizare a cumpãrãrilor, care permit asigurarea unei cantitãţi limitate tuturor consumatorilor. Desigur, o asemenea soluţie atrage nemulţumiri ale consumatorilor deoarece înregistreazã un grad scãzut de satisfacere a cererii. În plus, aceste decalaje sunt premise pentru apariţia pieţei paralele (negre) pe care produsele sunt oferite la preţuri superioare celor plafon.

Dacã cupoanele sau mãrfurile cumpãrate pe baza lor ale unor consumatori sunt vândute altora, atunci sistemul reglementãrii preţului nu este perturbat. Dimpotrivã, se echilibreazã în acest fel, nevoile tuturor celor îndreptãţiţi sã cumpere, prin satisfacerea mai bunã a necesitãţilor unora pe seama renunţãrii la consum a altor consumatori, care prin aceastã acţiune demonstreazã lipsa de nevoie pentru bunul respectiv. În schimb, dacã producãtorii oferã unor clienţi o cantitate superioarã celei stabilite prin cotele de raţionalizare, alţi cumpãrãtori vor fi dezavantajaţi, chiar dacã se aflã în posesia propriilor cupoane, ceea ce înseamnã încãlcarea sistemului reglementãrii preţului.

Economiile ţãrilor au apelat la preţurile plafon în diferite momente: dupã cel de-al doilea rãzboi mondial Germania confruntatã cu o inflaţie puternicã a interzis creşterea preţurilor; dupã crizele petroliere preţurile suportate de cumpãrãtor au fost de tip plafon prin intervenţie publicã; în SUA, existã controlul chiriilor care îşi propune asigurarea unui standard minim de trai pentru toţi indivizii etc.

Preţurile prag

Pragul de preţ apare sub forma unei limite de preţ sub care acesta nu poate coborî. Pe o piaţã liberã, preţul de echilibru ar fi prea mic şi atunci veniturile ofertanţilor sunt susţinute prin intervenţia publicã sub forma fixãrii unei limite minime de preţ superioare preţului de echilibru. Situaţiile frecvente de preţuri suport se întâlnesc la produsele agricole şi pe piaţa muncii, sub forma salariului minim.

Apariţia preţului suport caracterizeazã piaţa prin excesul cantitãţii oferite faţã de cea cerutã, astfel:

Fig. nr. 3: Relaţia cerere-ofertã şi preţul de prag

Notaţiile anterioare se menţin. În plus, P_m = preţul minim, Q_m = cantitatea corespunzãtoare lui P_m şi Qîî = cantitatea necesarã la nivelul preţului prag, P_g = preţul corespunzãtor cantitãţii Q_m pe o piaţã liberã.

În practicã, se folosesc mai multe modalitãţi pentru menţinerea preţurilor limitã minimã şi anume:

• achiziţiile guvernamentale;
• restricţionarea producţiei;
• promovarea cererii;
• sistemul de plãţi directe producãtorilor;
• interdicţia legalã a tranzacţiilor sub preţul minim.

Dintre acestea, mai frecvente sunt restricţionarea producţiei şi promovarea cererii. Prima variantã îmbracã forma impozitãrii veniturilor producãtorilor, iar cealaltã, a subvenţionãrii produselor.

Astfel, impunerea unui impozit pe vânzãri (cifrã de afaceri) duce la creşterea preţului unitar şi scãderea cantitãţii oferite. În schimb, subvenţionarea unei producţii duce la scãderea preţului şi creşterea cantitãţii oferite. Dar, în ambele situaţii efectele acestor mãsuri asupra preţului şi cantitãţii tranzacţionate, pot fi inverse, dacã se ia în considerare şi gradul de elasticitate a cererii şi ofertei.

4. Preţurile bunurilor publice

Sectorul public se implicã în domeniul formãrii preţurilor nu numai prin crearea cadrului legal de manifestare a raporturilor cerere-ofertã şi de mişcare a preţurilor, nu numai prin stabilirea de preţuri minime sau maxime în unele domenii şi condiţii, dar şi prin determinarea preţurilor bunurilor publice.

Se cunoaşte deja cã bunurile publice pot fi oferite unele, gratuit iar altele, la anumite preţuri. Preţurile bunurilor publice nu ignorã relaţia cerere-ofertã, dar nici nu o considerã factor prioritar al determinãrii nivelului de preţ. Aceasta deoarece, în general, bunurile publice sunt produse în condiţii de monopol sau ofertã limitatã comparativ cu cererea, ceea ce pe o piaţã concurenţialã ar conduce la preţuri mari. Ori, bunurile publice sunt oferite la preţuri avantajoase consumatorilor.

Se pot identifica mai multe modalitãţi de determinare a preţurilor bunurilor publice:

1. a) tarifarea la costul marginal;
2. b) tarifarea la costul mediu;
3. c) tarifarea din douã pãrţi;
4. d) tarifarea discriminatorie;
5. e) tarifarea dublã pe perioade diferite;
6. f) tarifarea în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice.
7. a) Tarifarea la costul marginal

Preţurile multor bunuri publice se determinã pe baza costului marginal: poduri, zone de agrement, reţele de apã şi canalizare etc. Preţurile acoperã costurile variabile care în general sunt scãzute, în timp ce cheltuielile fixe care în general, sunt mari se suportã din veniturile totale.

În condiţiile unor costuri medii descrescãtoare producţia eficientã de bun public se înregistreazã la un nivel de preţ mult mai scãzut decât cel care corespunde egalitãţii Venit marginal = Cost marginal. În diagramã, (figura nr. 4) aceasta se observã mai simplu:

Fig. nr. 4. Producţia eficientã de bun public

Producţia consideratã eficientã este OA şi se oferã la preţul P_CM. La un nivel inferior de producţie, costul producerii unei unitãţi suplimentare (costul marginal) este mai mic decât veniturile generate de aceasta (evidenţiate grafic prin curba cererii). La un nivel superior de producţie, costul marginal depãşeşte venitul marginal. Ori, în prima situaţie societatea nu valorificã resursele pe deplin, iar în cealaltã, acestea sunt risipite.

La nivelul producţiei eficiente de bun public, venitul mediu este mai mic decât costul mediu ceea ce înseamnã un deficit ce poate fi acoperit din surse diferite. La nivel local, acoperirea acestui deficit se face de obicei din impozitele asupra proprietãţii, iar la nivel central, din impozitele pe venituri şi cifra de afaceri.

Uneori însã, sectorul public oferã bunuri publice la un preţ mai mic decât costul marginal pentru a-l face accesibil pentru toţi indivizii. Este de exemplu, cazul transportului public.

1. b) Tarifarea la costul mediu

Formarea preţurilor la nivelul costurilor medii este o alternativã la preţurile pe baza costurilor marginale şi vizeazã bunurile publice la care acoperirea tuturor costurilor necesitate: utilitãţi aflate în proprietate privatã şi publicã. În graficul nr. 4 se observã cã preţul dat de costul mediu (P_Cm) este mai mare decât cel determinat pe baza costului marginal, iar producţia oferitã de bun public este mai scãzutã, OB. Astfel, deşi cheltuielile totale necesare pentru echipamente şi lansarea producţiei sunt acoperite, societatea înregistreazã pierderi în ansamblu, deoarece preţul este mai mare decât venitul suplimentar.

Preţul pe baza costului mediu este suportat nu de plãtitorii de impozit, ci de utilizatori. Desigur, nivelul sãu este o povarã mai mare sau mai micã, în funcţie de natura bunului şi nivelul veniturilor de care dispun utilizatorii.

În multe situaţii însã, bunurile publice sunt oferite de agenţii publice autonome, care funcţioneazã cu monopoluri şi practicã preţul maximizator de profit (P_M în graficul nr. 4). Nivelul ridicat al acestui preţ conduce însã la descurajarea consumului şi subutilizarea bunului.

1. c) Tarifarea din douã pãrţi

Tarifarea din douã pãrţi reprezintã o alternativã la formarea preţurilor bunurilor publice în funcţie de costul marginal sau mediu. Procedeul de determinare a preţurilor prin aceastã metodã presupune însumarea unei pãrţi fixe numitã taxã de membru care exprimã disponibilitatea de utilizare a bunului public cu o parte variabilã numitã taxã de consum care se modificã în funcţie de nivelul consumului. Aceastã metodã este frecvent folositã în practicã: la cluburi sportive se plãteşte o taxã anualã şi o taxã de utilizare, la serviciile de distribuţie a gazului, energiei, la companiile telefonice etc.

Formarea preţurilor pe baza a douã elemente: abonament şi consum porneşte de la aprecierea potrivit cãreia cererea pentru accesul la un bun public este mai inelasticã decât cererea pentru utilizarea bunului. De aceea şi suma exprimând taxa de membru poate fi mai micã sau chiar zero pentru anumiţi consumatori, în sensul cã aceastã cheltuialã nu este plãtitã de utilizator ci de exemplu, de societatea comercialã la care lucreazã (aşa se întâmplã angajaţilor companiilor telefonice sau ai unor bãnci, etc.).

Dezavantajul esenţial al acestei metode este neglijarea consumatorilor a cãror disponibilitate de platã este mai micã decât taxa de membru, dar mai mare decât costul marginal.

1. d) Tarifarea discriminatorie

Bunurile publice pot fi oferite la preţuri diferite consumatorilor. Preţul discriminatoriu perfect corespunde unui impozit pe care consumatorul îl plãteşte la nivelul cel mai mare al sumei la care este dispus sã renunţe. Desigur, în practicã, preţul fãrã rentã a consumatorului este imposibil de realizat. Dar, discriminarea prin preţ este frecventã: furnizarea energiei electrice se face la tarife diferite pentru consumatori individuali şi industriali, vârstnicii beneficiazã de reduceri la transportul public etc.

Aşadar, discriminarea prin preţ este posibilã ori de câte ori acelaşi bun sau serviciu poate fi vândut la preţuri diferite din considerente neasociate cu costul sãu. Desigur, o firmã cu poziţie de monopol se aflã întotdeauna într-o situaţie mai avantajoasã atunci când intrã într-o practicã discriminatorie, în virtutea faptului cã este singurul ofertant al unui produs specific. Dar discriminarea prin preţ poate fi utilizatã şi în alte condiţii de piaţã, adicã în care firmele nu reprezintã monopoluri şi chiar se întâlneşte destul de frecvent în anumite sectoare. Tarifarea discriminatorie se realizeazã atunci când se manifestã câteva condiţii:

• imposibilitatea revânzãrii, care presupune fie capacitatea firmei de a preveni vânzarea produsului achiziţionat de cumpãrãtor cãtre altul, fie ca produsul, prin natura sa, sã fie inaccesibil unei noi comercializãri. De exemplu, este aproape imposibilã vânzarea pâinii la diferite preţuri unor clienţi diferiţi, având în vedere cã cel care beneficiazã de produs la un preţ mai mic poate cumpãra şi cantitatea necesarã altui consumator, care, direct, ar plãti mai mult. În schimb, un medic poate solicita în cazul unei operaţii identice, taxe diferite pe care pacienţii trebuie sã le accepte. Deci, este evident cã vânzarea unui bun de la un cumpãrãtor la altul depinde de natura acestuia, în general serviciile fiind cele care nu se pot supune unei revânzãri (coafurã, transport, asistenţã medicalã etc.);
• segmentarea pieţeipermite firmei împãrţirea cumpãrãtorilor în grupuri identificabile. Astfel, devine relativ simplã practicarea unui preţ pentru un grup şi a altuia pentru un alt grup de consumatori (de exemplu, adulţi şi copii). Pe acest criteriu se formeazã şi preţurile discriminatorii ale energiei electrice care este furnizatã consumatorilor individuali la niveluri mai joase faţã de cele ale energiei destinate utilizatorilor industriali. Totodatã, mai este posibilã solicitarea unor preţuri diferite în funcţie de cantitate, la una mai mare sau la un al doilea lot de produse producãtorul putând sã cearã un preţ mai mic;
• existenţa a diferite elasticitãţi ale cereriise referã la faptul cã diferiţi consumatori ai unui bun nu prezintã aceeaşi dorinţã de a-l cumpãra, ceea ce se poate explica pe baza gusturilor şi preferinţelor subiective ale oamenilor. Astfel, dacã o cerere individualã (A) este inelasticã, adicã purtãtorul ei nu modificã cantitatea cerutã la variaţia preţului, iar o alta (B) este elasticã, atunci câştigurile firmei vor fi mai ridicate prin vânzarea produsului la un nivel de preţ mare cãtre cumpãrãtorul cu cerere inelasticã şi la un nivel scãzut cãtre cel care manifestã o cerere elasticã pentru marfa respectivã, adicã cel pentru care cantitatea achiziţionatã suferã modificãri dacã preţul se schimbã. Rezultã cã, în condiţiile respectãrii primei cerinţe a practicii discriminatorii, a imposibilitãţii revânzãrii mãrfii, agentul economic poate solicita preţuri discriminatorii şi este în avantajul sãu sã o facã. Mai mult chiar, ori de câte ori piaţa este segmentatã în funcţie de elasticitatea diferitã a cererii, practica folosirii de preţuri diferite determinã venituri superioare din vânzãri, faţã de cazul comercializãrii bunurilor la acelaşi preţ cãtre toţi clienţii.

Existã trei nivele de discriminare:

– discriminarea de gradul I care se referã la determinarea consumatorului sã plãteascã maximul pe care este dispus;

– discriminarea de gradul II care vizeazã diferenţierea preţurilor între consumatorii nerãbdãtori şi cei dispuşi sã aştepte ieftinirea produsului;

– discriminarea de gradul III care se manifestã prin practicarea de tarife diferite pe pieţe diferite.

1. e) Tarifarea dublã pe perioade diferite

Cererea pentru numeroase bunuri publice este fluctuantã în timp. Aceasta înseamnã cã existã perioade în care bunul public este mai solicitat şi devine mai aglomerat şi perioade cu cerere mai micã. Identificarea perioadelor de vârf şi a celor mai lejere este o necesitate pentru tarifarea distinctã în timp. În acest fel se urmãreşte utilizarea eficientã a bunului public.

Schema de tarifare pe douã perioade (de vârf şi mai puţin aglomerate) este eficientã atunci când preţul se determinã la nivelul costului social marginal corespunzãtor fiecãrei perioade. În orele sau perioadele de vârf, costul marginal este mai ridicat decât în perioadele cu cerere mai scãzutã, iar preţul astfel stabilit devine superior celui din perioadele lejere (vezi graficul din figura nr. 5).

Fig. nr. 5: Curba şi costul bunului public cu cerere variabilã în timp

Se observã cã se înregistreazã o utilizare eficientã a bunului public atunci când se practicã preţul Pv în perioadele de vârf şi preţul Pl în perioadele lejere; la aceste nivele de preţ, cantitãţile solicitate sunt Qv şi respectiv Ql.

Dacã tarifarea s-ar produce la un nivel mediu corespunzãtor unei cereri medii (Cm) pentru ambele perioade de solicitare, bunul public devine subutilizat în perioadele lejere (s-ar cere numai cantitatea Ql* inferioarã Ql) şi suprasolicitat în perioadele de vârf (s-ar cere un volum de Qv* superior Qv).

De multe ori, stabilirea perioadelor de vârf este dificilã. În plus, impactul preţurilor pe douã perioade asupra echitãţii este negativ, deoarece tarifele din perioadele aglomerate sunt mari şi devin suportate numai de cei care acordã valoare mare timpului.

1. f) Tarifarea în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice

În cazul unui bun public existent, tarifarea se poate face diferenţiat în funcţie de gradul de utilizare a acestuia. Dacã bunul public se caracterizeazã printr-o utilizare slabã, şi nu apar perioade de suprasolicitare tariful poate fi zero sau scãzut. Cu alte cuvinte, bunul public se oferã fie gratuit, fie la un preţ mic necesar pentru acoperirea cheltuielilor de amortizare şi întreţinere. Dacã însã bunul public se caracterizeazã printr-un grad ridicat de utilizare, intervine aglomerarea şi insuficienţa ofertei, ceea ce impune practicarea unui preţ suficient de ridicat pentru a acoperi costul de aglomerare.

În cazul unui bun public nou, tariful practicat este mai ridicat în momentul lansãrii bunului cu scopul de a se acoperi cheltuielile de amortizare şi eventual de aglomerare. Ulterior, preţul se diminueazã dacã bunul public îşi pierde din solicitanţi sau rãmâne la un nivel ridicat dacã existã o cerere considerabilã.