Privatizarea ilegala in regiunea transnistreana

Privatizarea ilegală desfăşurată în regiunea transnistreană a Republicii Moldova are drept scop atragerea de mijloace financiare pentru a fi la dispozi­ţia liderilor regimului criminal, precum şi sporirea cointeresării marilor com­panii ruseşti în existenţa enclavei. În accepţia liderilor regimului şi a protecto­rilor lor moscoviţi, agenţii economici ruşi care deţin proprietăţi importante pe teritoriul Transnistriei vor trebui să desfăşoare volens-nolens o politică a pre­siunilor dure asupra organelor constituţionale ale Republicii Moldova cu sco­pul de a-şi susţine propriile interese şi, astfel, să întreţină de fapt funcţionarea enclavei. Un exemplu viu îl poate servi istoria „privatizării” Centralei Electrice Moldoveneşti. Conducerea administraţiei criminale a regiunii transnistrene datora companiei „Gazprom” o sumă enormă. Numai în anul 2004 datoria Tiraspolului pentru gazele naturale consumate a crescut cu 32 milioane de do­lari SUA. Pe când datoria totală, avându-se în vedere penalităţile şi sancţiunile aplicate, constituia circa 1 miliard de dolari SUA. În prezent Transnistria este în măsură să achite doar jumătate din livrările curente de gaze naturale. În acelaşi timp, întreprinderea „Tiraspoltransgaz”, din cauza conectărilor ilegale sistematice la conducta companiei monopoliste „Gazprom”, trebuie să-i achite acestuia din urmă sancţiuni în mărime de 10 milioane de dolari SUA.

Preluarea ilegală a gazelor naturale din conducta magistrală a crescut brusc odată cu reducerea drastică de către „Gazprom” a livrărilor în Transnistria şi în special către Centrala Electrică Moldovenească pe motivul nivelului scăzut al achitărilor şi cel al lipsei unui contract direct de livrare a gazelor. După cum e şi firesc, Tiraspolul nu are şi nici nu va avea în timpul apropiat mijloace pentru a stinge datoria. Vânzarea proprietăţii a rămas singura posibilitate de plată în faţa creditorilor. Şi astfel, pe parcursul ultimilor doi ani autorităţile tiraspolene au procedat la vânzarea activă a întreprinderilor situate în regiune. Aceste între­prinderi sunt achiziţionate în special de cetăţeni ai Federaţiei Ruse. Este vorba de uzina „Pribor” din Bender, întreprinderile „Moldavizolit” din Tiraspol, „Buket Moldavii” din Dubăsari, uzina de cabluri din Bender şi fabrica de încălţăminte „Tighina”. Singurul obiectiv de natură să-i asigure Rusiei atât avantaje geo-poli-tice, cât şi economice este Centrala Electrică Moldovenească de pe malul lacului Cuciurgan. Aceasta a fost vândută firmei „ruso-belgiene” obscure „Saint Gui-don Invest NV”. De altfel, la un preţ foarte scăzut, de 29 milioane de dolari.

Potrivit estimărilor experţilor, Centrala electrică valorează pe puţin 200 milioane de dolari, iar la o exploatare completă a capacităţilor acesteia le poate aduce proprietarilor un venit anual de 2 miliarde de dolari. Centrala Electrică Moldovenească rămâne a fi în continuare baza economică a enclavei. În tim­pul URSS, când toate cele 12 blocuri energetice erau în funcţiune, Centrala asi­gura cu energie electrică pe lângă RSS Moldovenească şi o parte considerabilă a Ucrainei. În plus, o treime din energia produsă era exportată în Bulgaria. În anii dezastrului Centrala a intrat în uzură. În prezent se află în funcţiune doar două blocuri energetice pe timp de vară şi patru pe timp de iarnă. Însă şi acest volum este cât se poate de suficient pentru asigurarea cu electricitate a 40% din teritoriul Republicii Moldova, inclusiv regiunea transnistreană. În scopul cumpărării Centralei Electrice Moldoveneşti, companiile „Gazprom” şi RAO EES au preconizat crearea unui consorţiu care ar fi trebuit să investească în reconstrucţia Centralei şi, după sporirea capacităţilor de livrare, să organizeze un soi de expansiune energetică în Europa. Se considera că la o investiţie în Centrală a 30 până la 50 de milioane de dolari, în doi ani capacităţile de pro­ducţie ar fi sporit, făcând posibil exportul de electricitate, în timp ce regiunea transnistreană ar fi asigurată integral cu electricitate.

Exporturile ar fi trebuit să asigure un flux financiar care ar fi putut fi reivestit în modernizarea în continuare a Centralei. Consorţiul creat de „Gaz-prom” şi RAO EES planifica să mărească investiţiile până la 100 milioane de dolari. Anume companiile „Gazprom” şi RAO EES au obţinut ca Rusia să le acorde liderilor regimului un „credit umanitar” în mărime de 100 milioane de dolari, care prin „Gazprombank” ar fi stins datoriile regiunii transnistre-ne pentru gazele naturale livrate. De menţionat că discuţiile privind vânzarea Centralei au început acum câţiva ani. Dispunem de informaţii că în anul 2000 compania americană „Exsson power investment company” le-a propus lideri­lor transnistreni răscumpărarea Centralei Electrice Moldoveneşti. De altfel, în locul gazelor ruseşti compania americană propunea să fie utilizat cărbune ex­tras în Columbia (!). De cumpărarea Centralei Electrice Moldoveneşti au mai fost interesaţi britanicii, germanii, italienii, biroul moscovit de avocaţi „Bi-neţki şi asociaţii”, precum chiar şi Agenţia SUA pentru dezvoltare (USAID). Centrala nu a scăpat nici atenţiei concernului „Seabeco”. În anul 2003 Boris Birstein i-a adus la Centrala Electrică Moldovenească pe reprezentanţii firmei americane „BK Group”, care au promis să investească în Centrală cel puţin 100 milioane de dolari. Se cuvine să remarcăm că „Saint Guidon Invest NV”, în frunte cu Daniel Goldenberg, a avansat aceeaşi propunere de investiţie. Exis­tă informaţii potrivit cărora anume Boris Birstein stă în spatele conducerii companiei „Saint Guidon Invest NV”. De altfel, lobby-ul pentru compania ru-so-belgiană a fost făcut de fostul guvernator al regiunii Tiumen Leonid Rokeţ-ki, al cărui fiu, Andrei Rokeţki este unul dintre directorii companiei „Saint Guidon Invest NV”.

De reţinut termenul extrem de redus în care a fost operată privatizarea Centralei Electrice Moldoveneşti. La 5 decembrie 2003 a fost anunţat concur­sul pentru investitori, iar la 19 decembrie comisia de privatizare cerea să i se prezinte toate documentele necesare. Într-o asemenea febrilitate, persoanele care făceau lobby pentru „Gazprom” şi RAO EES pur şi simplu nu au reuşit să încheie evaluările juridică şi economică ale Centralei. Licitaţia a avut loc cu uşile închise. Membrii comisiei de privatizare au decis în majoritate, în urma votării secrete, vânzarea a pachetului de 100% de acţiuni ale statului la Centrala Electrică Moldovenească către compania „Saint Guidon Invest NV”. Potrivit afirmaţiilor Elenei Cernenko, ministru al economiei în administraţia Smirnov, tot ea preşedinte al comisiei de privatizare, „oferta companiei ru-so-belgiene a fost una optimă pentru „republica moldovenească nistreană””. Cât priveşte alt pretendent la privatizarea Centralei Electrice Moldoveneşti, Cernenko a declarat că „Gazprom” şi RAO EES au prezentat condiţii inac­ceptabile: companiile ruse intenţionau să vândă Centrala în contul datoriilor acumulate pentru livrările de gaze naturale.

Secretul acestei grabe se ascunde în faptul că Boris Birstein a fost susţinut de directorul Centralei Electrice Moldoveneşti Gheorghi Jeliabov. Această ver­siune este confirmată şi de cuvintele conducătorului companiei „Saint Guidon Invest NV” Daniel Goldenberg, care a promis să păstreze intactă „conducerea de vârf a întreprinderii”. Potrivit unor informaţii, compania „Saint Guidon Invest NV” reprezintă un proiect comun al lui Boris Birstein şi Igor Smirnov şi, nu în ultimul rând, prin aceasta se explică şi preferinţa arătată de mem­brii comisiei de privatizare. În anul 2005 situaţia în jurul Centralei Electrice Moldoveneşti s-a schimbat, întrucât au avut loc schimbări calitative în proce­sul de reglementare a conflictului transnistrean. Conducerea RAO EES a înce­put să facă deschis lobby în vederea recunoaşterii „RMN”, iar pe de altă parte s-a schimbat poziţia Ucrainei în raport cu enclava criminală de la frontiera sa sud-vestică. Dorinţa de a „bate în cuie” teritoriul regiunii transnistrene a Re­publicii Moldova pentru intervenţia capitalului rusesc a condus la micşorarea influenţei propriu-zise a „conducerii PRM” şi la sporirea influenţei patronilor lor moscoviţi. Ca urmare a acestor procese Centrala Electrică Moldoveneas­că a fost transmisă efectiv către compania RAO „Nordic”, care reprezintă o subdiviziune din structura RAO EES din Rusia. Totodată, se cuvine să men­ţionăm că întreprinderile privatizate de grupul „Sheriff” în virtutea politicii promovate de conducerea grupului în cauză, sunt practic pierdute pentru bu-siness-ul rusesc. Această împrejurare, dacă va fi abordată inteligent, va putea fi utilizată eficient pe viitor.