Timp de câteva secole, economia naţională şi economia mondială au fost puternic înrâurite de progresele civilizaţiei industriale. Începând cu ce a doua jumătate a secolului XX, ca efect al revoluţiilor din domeniul ştiinţei şi tehnicii, dar şi al schimbării mentalităţii oamenilor şi comportamentelor guvernelor, civilizaţia umană a intrat într-o nouă eră a evoluţiei sale: trecerea la societatea postindustrială sau postmodernă. Noua civilizaţie, identificată cu societatea cunoaşterii sau societatea informaţională, a schimbat natura activităţilor economice şi a relaţiilor economice dintre state. A apărut noua economie şi au intrat într-un nou stadiu interdependenţele economice pe plan internaţional; se manifestă cu puterea integrarea economică regională şi globalizarea economiei, ca vectori ai noii civilizaţii.
2.2.1. Internaţionalizarea pieţei firmei
Proesul de internaţionalizare a pieţei firmei a început cu câteva secole în urmă, accelewrându-se în ultimele decenii şi angrenând tot mai mulţi agenţi economici, indifreent de mărimea acestora. Ca urmare, pentru un număr din ce în ce mai mare de întreprinderi, piţa devine deschisă spre exterior, atât în privinţa atragerii de factori de producţie, cât şi a vânzării bunurilor şi serviciilor produse.
Cauzele principale ale internaţionalizării pieţei pot să fie considerate:
- progresele tehnologice permanente începute în perioada industrializării şi continuate în societatea cunoaşterii şi a informaţiei, care au contribuit intens la scăderea cheltuielilor de transport, a cheltuielilor de comunicaţie, acces la informaţie, procesare şi stocare a informaţiei comerciale;
- promovarea de către cele mai multe guverne a politicilor de deschidere a pieţelor, prin limitarea şi eliminarea barierelor şi obstacolelor administrative în calea schimburilor pe plan internaţional;
- internaţionalizarea activităţii unui număr în creştere de întreprinderi, care a dat naştere la un ansamblu de activităţi intercorelate, nu numai la nivel naţional, ci şi internaţional.
Avantajele internaţionalizării pieţei sunt numeroase; ele se referă la economiile de scară şi de gamă, la procurarea din afara ţării a unor factori de producţie mai ieftini sau mai buni, la avantajele ce rezultă din poziţia puternică pe piaţă )preţuri mici la aprovizionare, preţuri ridicate la vânzare, înfrângerea şi eliminarea de pe piaţă a unor competitori etc.), rezultate prin alianţe strategice, investiţii ş.a.
Internaţionalizarea firmei şi a pieţei acesteia s-au accentuat sub influenţa unor factori favorabili, cum ar fi[1]:
– deschiderea frontierelor;
– dezvoltarea comunicaţiilor şi transporturilor mondiale;
– crearea simultană în mai multe ţări de instituţii, structuri şi mecanisme economice şi politice similare care promovează neoliberalismul economic;
– crearea de întreprinderi cu vocaţie mondială;
– saturarea (insuficienţa) pieţelor interne ale ţărilor dezvoltate;
– apariţia de noi pieţe;
– accentuarea concurenţei pe propria piaţă naţională determinată de invazia firmelor străine;
– forţa de muncă ieftină din unele ţări ţi zone geografice;
– avantajele fiscale oferite de unele ţări;
– accesul la materii prime ale ţărilor dezvoltate;
– accesul la tehnologii avansate, etc.
Cauzele şi factorii generali şi specifici actuali ai mondializării pieţei firmei determină şi modalităţile prin care firmele se internaţionalizează. Se cunosc trei forme principale de internaţionalizare a firmei:
- internaţionalizarea prin operaţiunile de import-export, ca formă clasică de internaţionalizare prin comerţul exterior de bunuri şi servicii (exporturi şi importuri), dar şi prin forme evoluate, cum ar fi reexportul, contrapartida, switch-ul, licenţierea, franşizarea, leasingul ş.a.;
- implantările în străinătate prin investiţii directe care presupun că firma investitoare participă pe termen lung la gestiunea societăţii din ţara primitoare a investiţiei;
- alianţe şi cooperări internaţionale bazate pe următoarele forme:
– cooperări contractuale (contracte de licenţă, franşizare, subcontractare) pentru realizarea unui transfer de tehnologie, de producţie sau de comercializare a unor produse sau servicii;
– alianţe strategice (asociaţii, consorţii) în vederea construirii în comun a unor obiective, petru activităţi de consulting, engeneering ş.a.;
– societăţi mixte, filiale comune, participaţiuni comune, fuziuni şi achiziţii.
2.2.2. Tranziţia la societatea cunoaşterii şi la noua economie
În ultimele decenii există numeroase fenomene şi procese care indică faptul că ne aflăm într-o perioadă de transformări profunde ce definesc tranziţia de la societatea industrială la societatea cunoaşterii. Societatea bazată pe cunoaştere reprezintă mai mult decât societatea informaţională şi decât societatea informatică, înglobându-le pe acestea. Cunoaşterea se întemeiază pe informaţie (care arată starea unui sistem sau a unei părţi a acestuia), dar ea caută să înţeleagă sistemul, subsistemul sau procesul analizat, să producă asociaţii cauzale şi funcţionale, să facă predicţii şi să ia decizii prescriptive. Cunoaşterea a devenit factor de producţie în orice activitate umană şi, totodată, s-a dezvoltat „producţia de cunoaştere”, al cărui rezultat este informaţia; cunoaşterea şi informaţia interrelaţionează şi sunt inepuizabile; ele se difuzează dar nu îşi micşorează cuantumul, ci sporesc, cresc în adâncime şi cuprindere, pe măsură ce sunt disipate.
Principalele mărfuri produse şi comercializate de către „industria cunoaşterii” sunt: cunoaşterea, informaţiile şi datele. Sistemele de inovaţie, firmele specializate în producţia de cunoştinţe, sistemele de ştiinţă şi tehnologie reprezintă, în această industrie, ceea ce erau uzinele şi fabricile în societatea industrială. Instituţiile de învăţământ superior şi componentele naţionale de inovare reprezintă „sursele de energie” pentru societatea cunoaşterii, ca un nou proces de dezvoltare.
Cercetarea ştiinţifică trebuie să îmbogăţească nespus de mult cunoaşterea şi să ofere o bază pentru dezvoltarea tehnologiei, astfel că societatea cunoaşterii înseamnă intrarea omenirii în era noilor tehnologii. Tehnologia deosebit de importantă care asigură suportul societăţii cunoaşterii este tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor (TIC). Această tehnologie permite culegerea, prelucrarea şi vehicularea informaţiei în toate domeniile de activitate, într-o manieră care produce schimbări în societate, în general, şi în economie, în particular.
Cunoaşterea înseamnă putere, iar puterea de cea mai înaltă calitate provine din aplicarea cunoaşterii, care nu constă doar în capacitatea de a atinge scopurile, de a determina şi influenţa pe alţii să acţioneze într-o anumită direcţie, ci, mai ales, în eficienţa folosirii celor mai reduse resurse pentru a atinge un ţel. Multiplicator al averii şi eficienţei, cunoaşterea a devenit şi esenţa puterii financiare a corporaţiilor şi statelor. Acest fapt demonstrează de ce în întreaga lume se dă o luptă acerbă pentru controlul cunoaşterii şi al mijloacelor de comunicare[2].
Tranziţia la societatea postindustrială, ca societate a cunoaşterii, presupune generarea de inovaţii neîncetate şi o competiţie accentuată nu numai între agenţii economici, ci şi între state, pentru a implanta un nou sistem de creare a avuţiei. Este un sistem revoluţionar de producţie care poartă omenirea „cu un pas gigantic dincolo de marketingul de masă spre micromarketing, dincolo de corporaţia monolitică spre noi forme de organizare, dincolo de noţiunea de stat spre operaţiuni care sunt atât locale cât şi globale, dincolo de proletariat spre un nou „cognitariat”[3].
În societatea cunoaşterii, dezvoltarea economică se realizează prin cu totul alte metode decât cele utilizate în modelele clasice de dezvoltare. Informaţia poate extrage din economie nenumărate posibilităţi de producţie reprezentând un salt înainte enorm, ca urmare a substituirii din puterea „info” a capitalului, energiei şi a celorlalte resurse ale dezvoltării, inclusiv a muncii brute. Este motivul pentru care noua economie este identificată, deseori, cu economia informaţională, noţiune care, după părerea noastră, nu surprinde suficient de bine conţinutul economiei specifice societăţii postindustriale. Economia cunoaşterii sau economia de reţea ar reda mai adecvat conţinutul noii economii, deoarece:
- informaţia şi informatizarea sunt două elemente esenţiale indispensabile, dar nu sunt suficiente pentru a defini noua economie;
- noua economie se bazează pe lucrătorii-cunoaştere sau „cognitariat”, aşa cum îi numea Alvin Toffler. Prin urmare, fără „capital uman” care include în sine şi inteligenţa economică, noua economie nu ar fi posibilă. Gestionarea strategică a informaţiei devine cea mai importantă resursă producătoare de performanţă economică, dacă inteligenţa economică se transformă într-un instrument oportun de cunoaştere şi înţelegere a realităţii economice, a tehnicilor, modului de gândire şi culturii economice a concurenţilor, a intenţiilor şi potenţialului acestora de a le transpune în practică[4];
- noua economie înseamnă tehnologii de producţie moderne, neconvenţionale, eficiente;
- paradigmele noii economii se bazează mai curând pe ipoteza integrării decât a dezintegrării activităţilor de producţie, a conectivităţii decât a deconectivităţii, a simultaneităţii decât a etapelor secvenţiale. Conexiunile dintre toate activităţile economice şi dintre toate elementele lor componente, respectiv conectarea şi comunicarea fac din economia cunoaşterii o teorie de reţea;
- transformarea producţiei este convergentă cu transformarea banilor şi a capitalului, formând împreună un sistem revoluţionar pentru crearea avuţiei. Capitalul devine capital-cunoaştere sau aşa cum susţine Alin Toffler „dacă transferul spre cunoaştere – capital este real,atunci capitalul însuşi este tot mai „nereal”, constând în mare măsură din simboluri care nu reprezintă nimic mai mult decât alte simboluri dinăuntrul memoriilor şi capacităţii de gândire a oamenilor şi computerelor. Capitalul a trecut de la forma sa tangibilă la un patrimoniu intangibil, devenind cu repeziciune suprasimbolic[5]”. Transformări asemănătoare au cunoscut şi banii. De la moneda intrinsecă fabricată din metale preţioase, caracteristică civilizaţiei preindustriale, s-a trecut la semnele băneşti (banii de hârtie) specifice societăţii industriale şi de la banii de hârtie la banii-cunoaştere sau banii-inteligenţi. Trecerea a fost treptată: mai întâi a apărut cartela de credit, prin care decontările şi creditările se fac în funcţie de soldul acesteia, numită „cartela deşteaptă”, apoi „cartela şi mai deşteaptă” care permite în plus şi plata unor cheltuieli curente pentru ca în final să funcţioneze „cartela super deşteaptă”, numită şi „banca electronică din portofol”, care permite utilizatorului să-şi verifice balanţele bancare, să cumpere şi să vândă acţiuni, să înfăptuiască o mare diversitate de operaţiuni bancare, la nivel naţional şi internaţional. Banii actuali constau tot mai mult din pulsaţii electronice, având calitatea de a fi transferabili instantaneu oriunde în lume şi de a fi monitorizaţi pe display video; ei sunt, înainte de toate, informaţie, ca bază a cunoaşterii, sunt bani-cunoaştere sau bani inteligenţi;
- economia cunoaşterii, ca economie de reţea, are caracter global; producerea de avuţie, respectiv de venit, nu începe şi nu se sfârşeşte într-o întreprindere localizată într-un anume spaţiu naţional. Noile modele de producţie extind procesele economice în amonte şi în aval, conectează activităţile economice, din vecinătatea cea mai apropiată până în vecinătatea cea mai îndepărtată, cuplează întreprinderea la factorii de producţie existenţi în economia mondială, la pieţele internaţionale de bunuri şi servicii, de forţă de muncă şi capital. Din acest punct de vedere, inteligenţa economică poate îndeplini câteva funcţii esenţiale, de cunoaştere tehnologică şi concurenţială, de supraveghere strategică şi previzională şi de acţiune asupra resurselor umane, proceselor de producţie şi echipamentelor[6].
Noua economie se deosebeşte de economia clasică prin următoarele caracteristici esenţiale:
- dispariţia treptată a întreprinderilor integrate pe verticală, şi implicit, scăderea costurilor de interacţiune şi cooperare;
- efectul de reţea sau de creştere a ratei profitului odată cu creşterea întreprinderii;
- scăderea puterii de control a producătorilor asupra canalelor de distribuţie;
- scăderea rolului activelor tangibile şi creşterea rolului activelor intangibile;
- necesitatea şi posibilitatea accelerării unei afaceri.
În aceste condiţii, în momentul în care vorbim de noua economia ne referim la o lume în care oamenii lucrează mai mult cu creierul decât cu maşinile, o lume în care tehnologiile informaţionale şi de comunicaţii creează o lume globală, o lume în care inovaţia este esenţială, o lume în care se investeşte mai mult în noi concepte sau mijloace dea le crea, şi mai puţin în maşini noi.
Măsurarea noii economii nu este uşor de realizat, deoarece sistemul statistic actual se focalizează cu precădere asupra producţiei de bunuri agricole şi industriale.
SUA este ţara în care se calculează un număr de 17 indicatori ai noii economii, indicatori grupaţi în 5 categorii care, în opinia multor specialişti surprind ceea ce este esenţial, nou în legătură cu avansarea noii economii în interiorul statelor şi al regiunilor.
- Ocupaţii în domeniul informaţiei şi cunoaşterii. Indicatorii acestei categorii comensurează ocupaţiile în birouri şi oficii deţinute de manageri, specialişti şi tehnicieni, precum şi dobândirea de educaţie pentru forţa de muncă.
- Globalizarea. Indicatorii care intră în această categorie măsoară orientarea spre exterior a producţiei şi investiţiilor străine directe. Din punct de vedere al ariei de cuprindere – vechea economie a fost una naţională, noua economie este însă globală. Indicatorii globalizării se referă în principal la măsurarea a două laturi: ponderea forţei de muncă angajată în producerea de bunuri şi servicii pentru export şi greutatea specifică a forţei de muncă angajată în companiile deţinute de proprietarii străini. Comerţul internaţional a devenit în ultimele decenii o parte integrată a majorităţii economiilor lumii. Pentru un stat un rol deosebit de important îl au investiţiile străine directe, care includ atât investiţiile propriu-zise ale companiilor străine în construcţii de capacităţi; cât şi cotele-părţi deţinute de străini în firmele autohtone.
- Dinamismul economiei şi competiţia sunt comensurate prin: numărul de locuri de muncă în firmele cele mai dinamice, dezvoltarea de afaceri noi, concomitent cu dispariţia afacerilor existente şi valoarea ofertelor publice lansate de către firme.
- Capacitatea de inovare tehnologică, reprezentând unul din factorii fundamentali ai noii economii, comensurează: ponderea numărului de lucrători din industriile avansate, numărul cercetătorilor, al oamenilor de ştiinţă şi al inginerilor, numărul brevetelor puse în circulaţie, investiţiile în activitatea de cercetare-dezvoltare şi activitatea în domeniul capitalului de risc.
- Tranziţia spre economia digitală măsoară: numărul persoanelor conectate la internet, numărul de domenii comerciale Internet ce revin la o companie, gradul de dotare şi utilizare a tehnologiei informaţiei în şcolile publice, gradul în care administraţia publică utilizează serviciile informatice.
2.2.3. Globalizarea economiei
În ultimele 4-5 decenii, în economia mondială au survenit modificări profunde surprinse în expresii precum „interdependenţă economică crescândă”, „integrare crescândă”, „globalizarea pieţelor”, „competiţie globală”, „economie globală” ş.a.
Integrarea globală poate să fie formulată în următorii termeni: “Esenţa a ceea ce s-a produs este de fapt un declin continuu al importanţei economice a graniţelor politice naţionale şi o intensificare fără precedent a relaţiilor şi interacţiunilor economice până într-un punct în care diferenţa între tranzacţiile interne şi externe devine nesemnificativă sau dispare”[7].
2.2.3.1. Globalizarea economiei
Componentele care reliefează esenţa globalizării sunt: adâncirea interdependenţelor din economia mondială şi procesul de transnaţionalizare.
Adâncirea interdependenţelor a avut ca factor dinamizator expansiunea comerţului internaţional, în strânsă legătură cu expansiunea investiţiilor externe de capital şi dematerializarea fluxurilor internaţionale de capital.
Comerţul internaţional şi-a demarat expansiunea la începuturile societăţii industriale (cu circa 200 de ani în urmă), dar a atins acel nivel care a declanşat procesul de globalizare în urmă cu 40-50 de ani. De la 1-2 procente din activitatea economică internă a unei ţări, exporturile au atins ponderi în ultimele decenii, de 25-30% pentru ţările cu economie deschisă spre exterior şi de 50-60% pentru industriile (produsele) cu gradul cel mai înalt de mondializare. Expansiunea comerţului mondial asupra procesului de adâncire a interdependenţelor se manifestă sub aspectul dependenţei la exterior a ţărilor participante (dimensiunea externă a interdependenţelor) şi al dependenţei din interior (dimensiunea internă a adâncirii interdependenţelor[8].
Dimensiunea “externă” a adâncirii interdependenţelor la nivel mondial rezultă din construirea unui sistem complex de reţele-noduri ale schimburilor comerciale care întăresc dependenţa de exterior a ţărilor participante. Centrele nodale ale acestor reţele sunt: SUA, Europa Occidentală, Japonia şi alte ţări industrializate (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud), Europa de Est, America de Sud, Orientul Apropiat, Asia în dezvoltare şi Africa. În cadrul sistemului complex de reţele-noduri, s-au dezvoltat patru linii de forţă principale, prin care comerţul mondial amplifică interdependenţele între statele participante: reţeaua vest-europeană (circa 28% din schimburile mondiale), reţeaua americană (SUA, Canada şi America Latină) cu circa 12% din schimburile mondiale; reţeaua atlantică (schimburile dintre SUA şi Europa Occidentală) cu circa 9% din comerţul mondial şi reţeaua Pacificului (SUA, Japonia, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan, Hong Kong) cu circa 11% din schimburile mondiale.
Accentuarea dimensiunii “interne” a adâncirii interdependenţelor dintre state constă în fenomenul de penetrare internă, prin creşterea ponderii importurilor şi a investiţiilor străine în cererea internă globală de consum şi de investiţii; dependenţa din interior a economiilor naţionale faţă de evoluţiile din spaţiul extern se accentuează.
Adâncirea interdependenţelor dintre state reprezintă “etajul inferior” al procesului de globalizare, atunci când societatea omenească tranzitează de la societatea industrială la societatea post-industrială. “Etajul superior” al procesului de globalizare îl constituie transnaţionalizarea. Nucleul procesului de transnaţionalizare îl constituie fluxurile internaţionale de investiţii, al căror vector purtător sunt corporaţiile transnaţionale.
Corporaţiile s-au constituit şi funcţionează în toate domeniile economiei reale (industrie, agricultură, construcţii, transporturi, comerţ şi servicii), precum şi în domeniul bancar şi cel al asigurărilor. Cea mai mare parte a corporaţiilor au caracter naţional, dar unele dintre ele sunt, simultan, naţionale şi internaţionale sau transnaţionale.
Vânzarea-cumpărarea permanentă de acţiuni, atât în mod direct, cât şi prin intermediul instituţiilor pieţei de capital, în special prin bursele de valori, a contribuit la amplificarea rolului corporaţiilor în lumea contemporană. Mecanismul participaţiilor reprezintă unul dintre instrumentele cele mai eficace ale expansiunii corporaţiilor pe plan naţional şi internaţional. Sistemul de participaţii a contribuit la apariţia companiilor holding, deţinătoare ale controlului asupra altor companii. Indiferent dacă se numeşte conglomerat sau piramidă de control, în vârful holding-ului se plasează societatea-mamă, iar la diferite niveluri, pe muchii, se situează filialele şi filialele filialelor.
Extinderea controlului corporaţiilor asupra unui mare număr de firme şi, deci, asupra unor părţi în creştere ale capitalului, se realizează, simultan, pe plan naţional şi internaţional. Forma principală prin care corporaţiile se manifestă în cadrul economiei mondiale o reprezintă societăţile transnaţionale (multinaţionale, plurinaţionale). Capitalul acestor firme este multi sau plurinaţional şi se constituie, în principal, din investiţii străine (directe şi de portofoliu) care atrag şi capitaluri locale din ţările în care îşi creează filiale.
Corporaţiile transnaţionale sunt societăţi care desfăşoară o deosebit de extinsă şi ramificată activitate de producţie, servicii, comercializare a bunurilor, operaţiunilor bancar-financiare, etc., simultan pe mai multe pieţe naţionale, în cadrul unei reţele internaţionale de întreprinderi proprii. Strategia şi marketingul corporaţiei transnaţionale sunt concepute la scară mondială sau globală şi se bazează pe structura funcţională transnaţională a reţelei proprii de întreprinderi.
Companiile multinaţionale îşi extind tot mai mult producţia internaţională, folosind ca instrumente principale fuziunile, achiziţiile transfrontaliere, investiţiile străine directe şi alianţele strategice, pe baza cărora au apărut numeroase parteneriate tehnologice, mai ales în domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicării în cel al producţiei de automobile, al producţiei farmaceutice ş.a. Extinderea pieţei produselor şi serviciilor, reducerea costurilor de producţie la nivelul reţelei proprii de întreprinderi transnaţionale, lupta pentru eficienţă şi competitivitate sunt mobilurile principale care au iniţiat şi întreţin procesul de multinaţionalizare al firmelor, iar investiţiile încrucişate, cu deosebire între ţările dezvoltate, reprezintă principalul instrument prin care se redistribuie pieţele în cadrul mediului economic internaţional. Pe aceste baze s-au creat agenţi economici care îşi organizează producţia şi comercializarea bunurilor într-un spaţiu ce depăşeşte teritoriul naţional, utilizând în interesul lor şi diferenţele dintre state, în privinţa ratelor de impozitare şi a facilităţilor comercial-financiare.
O formă de globalizare a economiei o constituie integrarea crescândă a pieţelor financiare, ca urmare a dereglementării şi liberalizării tranzacţiilor financiare. Globalizarea activităţilor financiare a fost facilitată de progresele în domeniul telecomunicaţiilor şi informaticii, instituţiile financiare putându-se informa asupra situaţiei pieţelor financiare din întreaga lume, şi pe această bază, să stabilească posibilităţile optime de randament. De asemenea, globalizarea financiară a fost favorizată de expansiunea considerabilă a publicaţiilor financiare şi economice, precum şi de acceptarea crescândă a limbii engleze, ca limbă a cercurilor financiare şi economice internaţionale. Indiferent dacă se referă la economia naţională sau la economia internaţională, piaţa financiară îndeplineşte funcţia de alocare şi realocare a resurselor, prin investirea în sectoarele profitabile (piaţa financiară primară) şi reorientarea portofoliului de titluri spre economiile cele mai profitabile (piaţa financiară secundară)[9].
Progresele din domeniul informaticii şi comunicaţiilor au cuprins pieţele naţionale şi piaţa mondială a capitalurilor. Pieţele de capital funcţionează tot mai mult ca un sistem integrat, ca o reţea informaţională la nivel planetar. Desigur, trebuie făcuşi anumiţi paşi, cum ar fi: utilizarea poştei electronice (e-mail), cuplarea la reţeaua mondială de informaţii (w.w.w. world wide web)m tranzacţiile prin reţeaua w.w.w. şi e-mail, efectuarea de operaţiuni în comun prin reţea, în scopuri bancar-financiare etc[10]. Prin reţeaua mondială de tetelecomunicaţii, marile bănci şi instituţii financiare efectuează tranzacţii şi diferite servicii financiare de sute de mii de miliarde de dolari. Plata prin cărţile de credit, transferul electronic de fonduri, înlocuirea cecului de hârtie cu cecul electronic, plata prin Ecash Mint şi prin bani electronici (Digicash), creditarea prin Internet, finanţarea comercială globală bazată pe Internet (ca opţiune bancară internaţională) ş.a. au devenit operaţiuni bancar-financiare curente, care marchează intrarea activităţii bancare în era globalizării.
Trusturile de investiţii au devenit tot mai active, ele şi-au extins operaţiunile atât pe plan naţional cât şi mondial, asigurând mişcarea continuă a capitalului financiar. Caracterul speculativ pozitiv al activităţii din străinătate a trusturilor de investiţii s-a concretizat în apariţia şi funcţionarea centrelor de investiţii situate mai ales în paradisurile fiscale. Off-shore Inverstment Centres funcţionează şi sunt zone în care impozitele pe venit şi proprietate sunt mai scăzute sau inexistente şi în care nu există legi referitoare la trusturi sau legile sunt mai puţin restrictive, ceea ce face ca orice deţinere de active să fie avantajoasă. Afacerile (în special cele financiare) pot aduce numeroase avantaje de ordin fiscal. În aceste centre, începând cu anii ’60, s-au stabilit multe din societăţile de investiţii cu capital variabil, care îşi derulează afacerile prin mandate. Unele dintre aceste centre sunt doar instituţii extrateritoriale de înregistrare sau care păstrează registrele, denumite „centre de hârtii”, iar altele sunt centre funcţionale care, pe lângă afacerile prin mandat, operează importante afaceri bancare internaţionale, inclusiv pe pieţele monetare[11].
Evoluţiile şi tendinţele care se manifestă în economia mondială contemporană dovedesc faptul că are loc o schimbare rapidă şi profundă a contextului socio-economic şi politic în care se dezvoltă statele lumii. Fenomenul schimbării la scară globală, regională şi naţională se datorează unor factori numeroşi, cu acţiune simultană şi interdependentă, cum ar fi:
- a) creşterea importanţei forţelor pieţei libere prin liberalizarea schimburilor comerciale cu străinătatea, atragerea investiţiilor străine directe şi flexibilizarea regimului de control valutar;
- b) expansiunea tehnologiei care contribuie la redefinirea modalităţilor prin care statele lumii îşi asigură creşterea şi dezvoltarea economică, folosind intensiv componenta profesională a activităţii economice, cunoaşterea şi tehnologiile, îndeosebi tehnologiile noi în domeniul comunicaţiilor şi informaţiei;
- c) globalizarea industriilor şi firmelor, în sensul că activităţi creatoare de valoare adăugată se desfăşoară în cadrul unor firme ce funcţionează cu ajutorul unei reţele internaţionale de filiale şi reprezentanţe, amplasate în ţări dezvoltate şi mai puţin dezvoltate, în cadrul mai multor zone şi regiuni ale lumii;
- d) globalizarea pieţelor de servicii şi creşterea capacităţii serviciilor de a participa la circuitul economic mondial;
- e) regionalizarea economiei mondiale prin concentrarea activităţii economice în trei regiuni geografice: America de Nord, Asia şi Europa Occidentală, centrate la rândul lor în jurul a trei poli de putere economică: SUA, Japonia şi Uniunea Europeană;
- f) afirmarea corporaţiilor transnaţionale ca motor al creşterii economice şi ca agenţi integratori ai dezvoltării.
2.2.4. Integrarea regională a economiilor naţionale
Fenomenul integrării economice între diferite state reprezintă o caracteristică a economiei mondiale postbelice. Integrarea s-a manifestat cu pregnanţă în Europa, în cadrul unor forme coerente bine articulate, dar nu este specifică numai acestui continent; ea se manifestă şi în alte zone ale lumii, fiind rezultatul adâncirii interdependenţelor şi cooperării economice dintre statele lumii aflate în diferite regiuni ale acesteia.
Integrarea economică se manifestă printr-o mare varietate de forme de organizare care-i sunt proprii, în funcţie de caracteristicile economiei ţărilor participante, obiectivele urmărite şi suportul politic şi ideologic pe care se întemeiază. Aceasta înseamnă că este dificil să se atribuie un singur sens fenomenului de integrare, o singură definiţie.
Indiferent care ar fi motivaţia directă (locală) cate determină integrarea economică în diferite zone ale lumii, aceasta reprezintă o treaptă calitativ nouă a adâncirii specializării şi interdependenţelor dintre state, prin trecerea de la spaţiul economic naţional la mondospaţii, la ansambluri economice tot mai extinse, care permit obţinerea unor productivităţi sporite şi o calitate înaltă a bunurilor produse. În condiţiile tehnologizării moderne a economiei, ale trecerii la societatea postindustrială, spaţiul naţional se dovedeşte a fi devenit prea îngust pentru a asigura procesul de creştere şi dezvoltare economică eficientă.
Integrarea economică, susţin unii economişti, constă în absenţa discriminărilor, în înlăturarea progresivă a acestora, în cadrul relaţiilor economice dintre state. Se consideră că activităţi economice desfăşurate în mai multe state sunt integrate, dacă relaţiile dintre ele devin stabile şi eficiente.
Numeroşi economişti consideră integrarea economică a fi un proces care se derulează în cadrul mai multor trepte (faze) cu grade de intensitate diferite. Primul grad de intensitate a integrării rezultă din structurile producţiei şi schimburilor aşa cum sunt ele ordonate de piaţa concurenţială, mai mult sau mai puţin spontană. Cel de-al doilea grad de integrare presupune crearea unor instituţii interguvernamentale şi autorităţi supranaţionale, care îndeplinesc rolul de a orienta şi coordona schimburile economice. Gradul al treilea de integrare (stadiul suprem şi final al integrării) se manifestă atunci când economia grupului de state se comportă ca o singură economie. Abia această treaptă reprezintă cu fidelitate spiritul integrării economice şi se caracterizează prin:
- realizarea unificării complete între economii naţionale, mai înainte distincte;
- realizarea nu numai a unificării vamale, ci o liberalizare a tuturor operaţiunilor comerciale şi financiare pe ansamblul teritoriului integrat;
- crearea unui ansamblu economic interstatal bine armonizat, ca expresie a procesului global de dezvoltare a economiei mondiale;
- existenţa unor relaţii de interdependenţă economică între statele participante;
- asigurarea rolului hotărâtor al revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane în evoluţia economiei fiecărui stat şi a zonelor integrate;
- integrarea este un proces dinamic, evolutiv, care nu se poate realiza doar prin mecanismele spontane ale pieţei, ci prin măsuri concertate ale statelor participante, pentru realizarea stadiului final al procesului.
Integrarea este determinată de factori numeroşi, economici, sociali şi politici, interni şi internaţionali, caracteristici formelor şi etapelor de înfăptuire a procesului integraţionist. Cei mai importanţi factori sunt:
- a) implicaţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, care au contribuit la crearea şi adâncirea contradicţiei dintre posibilităţile tot mai mari de sporire a producţiei şi capacitatea limitată de absorbţie a pieţei naţionale, impunând integrarea economică pentru a crea o piaţă extinsă, cu o mare capacitate de absorbţie;
- b) creşterea gradului de concentrare a producţiei şi a capitalului, care depăşeşte limitele impuse de graniţele naţionale şi implică organizarea producţiei la scară regională sau mondială;
- c) concurenţa puternică promovată de SUA şi Japonia a grăbit procesul de asociere şi integrare a unor grupuri de state, pentru a-şi apăra în comun interesele ameninţate tot mai mult de concurenţa internaţională;
- d) dezvoltarea activităţii corporaţiilor transnaţionale care au contribuit la crearea de spaţii economice tot mai ample, care depăşesc graniţele politice ale statelor;
- e) liberalizarea pieţei mondiale şi tendinţa fiecărei ţări dezvoltate de a-şi extinde relaţiile comerciale şi de cooperare economică, nu numai cu alte ţări dezvoltate, ci şi cu ţările în curs de dezvoltare;
- f) cauzele de ordin politic, care exprimă voinţa fiecărui stat de a promova colaborarea economică pe plan internaţional.
[1] Elena Lolescu (coordinator), Laurenţiu Dragomir, Luminiţa Vochiţa, Conjunctura pieţelor internaţionale, Editura Universitaria, Craiova, 2007, p.16-23.
[2] Grigore Silaşi, Adina Stane, Vasile Sava, Inteligenţa economică armă a războiului global, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2002, p.5-18.
[3] Alvin Toffler, op. Cit., p.67.
[4] Grigore Silaşi, Adina Stane, Vasile Sava, op.cit., p.6.
[5] Alvin Tofler, op.cit., p.67.
[6] Ion Dijmărescu, Managementul inteligenţei economice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.11-16.
[7] W.J. Beeman, I. Frank, New Dinamics in the Global, Economy, New York, 1988, p.1.
[8] Costea Munteanu, Călin Vâlsan, Investiţii internaţionale, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995, p.52-53.
[9] Constantin Fota, Investiţii profesionale pe piaţa acţiunilor, Editura Sitech, Craiova, 2005, p.22-23.
[10] Mihai Drăgănescu, Comerţul electronic, Economistul, nr.59 (1085), 27-28 martie, 1998.
[11] Dicţionar Macmillan de Economie Modernă, Editura Modernă, editura CODECS, Bucureşti, 1995, p.54.
