Procesele de productie

1.1.1. Definitii si componenta proceselor de productie

Orice unitate de productie are ca obiectiv principal producerea de bunuri materiale si servicii care se realizeaza prin desfasurarea unor procese de productie[1].

Activitatile de productie formeaza o functiune de baza în cadrul unei întreprinderi de productie industriala al carui obiectiv principal reprezinta producerea de bunuri materiale, prestarea de servcii sau executarea de lucrari.

      Productia reprezinta acea activitate sociala în care factorul uman cu ajutorul mijloacelor de productie exploateaza si modifica elementele din natura, în vederea realizari de bunuri materiale sau prestarii de servicii. Continutul activitatii de productie într-o intreprindere industriala are un caracter complex cuprinzând pe langa fabricatia propriu-zisa si o serie de alte activitati legate de aceasta: controlul calitatii, întretinerea si repararea echipamentelor, transportul intern si depozitarea, dar si conceptia si proiectarea produselor, cercetarea etc.[2]

Productia în unitati naturale e definita prin indicatori care precizeaza volumul productiei pe feluri, tipuri, modele si variante de produse, exprimate în unitati naturale adecvate. Produsele incluse în nomenclatorul fiecarui domeniu de activitate al intreprinderii se încadreaza într-o anumita clasa. Clasa de produse cuprinde o categorie de articole din cadrul unei familii care are o anumita legatura functionala. Fiecare clasa e formata din mai multe linii de produse. Linia de produse cuprinde o categorie de articole dintr-o clasa, aflate în stransa legatura, ca urmare a functionǎrii similare. Produsul reprezinta o unitate distinctǎ din cadrul unei linii de produse, identificabilǎ prin anumite caracteristici constructive, functionale, estetice etc. Tipul sau varianta de produs grupeazǎ toate articolele din cadrul unei linii, care prezinta o anumitǎ formǎ diferentiatǎ sub raport constructiv, functional, estetic etc. fatǎ de celelalte forme posibile. Ansamblul produselor oferite de o fabricǎ se numeste sortiment de produse.

      Activitatea de productie este posibilǎ prin derularea unor procese de productie. Prin definitie, procesul de productie reprezintǎ ansamblul actiunilor constiente ale angajatilor efectuate asupra obiectelor muncii în vederea tansformarii lor în bunuri materiale necesare societǎtii. Aceasta definitie poate duce la o dublǎ interpretare:

–         sub aspect social – economic, procesul de productie se defineste ca un ansamblu de relatii între participantii la transformarea obiectului muncii, precum si un ansamblu de modalitǎti concrete de transmitere între acesti participanti a rezultatelor generate de derularea propriu-zisǎ a activitǎtilor de transformare a obiectului muncii.

–         sub aspect tehnico-material procesul de productie se defineste ca un proces de combinare a factorilor de productie având ca obiectiv realizarea de bunuri materiale sau servicii.

La nivelul intreprinderii industriale tipul de producte se constituie într-o categorie economicǎ exprimând o anumita stare organizatoricǎ si functionalǎ a întreprinderii caracterizatǎ prin stabilirea nomenclatorului productiei fabricate într-o anumitǎ perioadǎ de timp, de volumul productiei si de gradul de specializare a întreprinderii în ansamblu.

La nivelul verigilor de productie, tipul de productie caracterizeazǎ gradul de sincronizare a operatiilor, modul de amplasare al echipamentelor, utilajelor si locurilor de muncǎ, modalitatea de deplasare a obiectului muncii de la un loc de muncǎ la altul numarul de operatii programate pe fiecare utilaj sau loc de muncǎ.  Un sistem de productie bine organizat va pune în miscare totul, mai mult, muncitorii isi vor valoriica integul potential fizic pentru a controla mediul în care lucreazǎ si de a-si face munca pe cât posibil mai usoarǎ. Poate fi considerat de maximǎ eficienta întrucat el foloseste mai putin din orice resursǎ comparativ cu productia de masǎ, respectiv „pe jumatate efort uman; pe jumatate spatiu de productie; pe jumǎtate investitii unelte si masini, pe jumǎtate ore de ingineriie pentru proiectarea unui nou produs” de asemenea el necesita mentinerea a mai putin de jumatate din stocuri necesar si produce o varietate de bunuri în continua crestere. 

Tipul de productie influenteaza asupra metodelor de management, asupra formelor si metodelor de organizare spatialǎ, asupra metodelor de programare operativǎ a productiei, asupra metodelor de pregǎtire tehnicǎ a fabricatiei noilor produse, de gestiune, evidentǎ si control.

Latura organizatoricǎ se caracterizeazǎ prin structura si cultura întreprinderii. Referitor la structura, înalta performanta poate fi obtinuta prin implementarea unei structuri organizatorice flexibile si eficiente, adaptatǎ strategiei economice a firmei. În ceea ce priveste cultura, ea trebuie adaptatǎ la caracteristicile si cerintele actuale ale mediului în care se realizeazǎ activitatea întreprinderii. Cultura are o stabilitate mare în timp, si apar dificultati dacǎ se doreste schimbarea acesteia.

Procesele întreprinderii trebuie sa asigure desfasurarea rationalǎ a activitatilor interne, atât cele de management, cât si cele de executie. Performanta întreprinderiii este influentatǎ de efectele combinate a tuturor activitatilor interne, si poate creste prin adoptarea unor metode eficiente de organizare procesualǎ.[3]

1.1.2.Strategia de productie

Strategia economica se defineste prin ansamblul obiectivelor pe care si le propune spre îndeplinire conducerea unei unitati economice, al activitatilor care trebuie executate si modul de alocare a resurselor acesteia. Elementele definitorii care stau la baza unei strategii economice sunt urmatoarele: obiectivul; scopul; misiunea; politicile; procedurile; regulile de aplicare.

          Strategia de productie si operatiune deriva din strategia generala a organizatiei care stabileste genurile de actiune ale acesteia si din prioritatile competitive pe care organizatia si le-a fixat în functie de segm 20520u2021u ental de piata vizat.

            Componenta principala a strategiei de productie este strategia de fabricatie sau strategia operationala. Prin strategia de productie si operationala se determina modul în care sistemul de productie se organizeaza astfel încât sa fie gestionat în mod optim întregul volum de productie si servicii pus la dispozitia consumatorilor. în functie de dimensiunea organizatiei, de raspândirea geografica a facilitatilor de productie sau de diversitatea gamei sortimentale, o organizatie poate implementa una sau mai multe strategii de fabricatie. Exista doua mari strategii de fabricatie:

–         flexibile→ organizarea functionala a productiei

–         liniare → organizarea în flux a productiei

Fiecare dintre cele doua strategii corespund câte unei metode de organizare a productiei. Cele flexibile corespund organizarii functionale pe când cele liniare corespund organizarii în flux. Între cele doua tipuri de strategii exista si strategii intermediare.

1. STRATEGIILE FLEXIBILE→ orientata spre proces[4]

Acest tip de strategie este corespunzator situatiei în care se produce o gama variata de produse sau servicii în cantitati mici ceea ce presupune schimbarea frecventa a produsului fabricat si a secventei operationale. Resursele tehnice se grupeaza în functie de operatiile efectuate, iar sursele umane în functie de sarcinile executate formându-se grupele functionale de resurse. Este o strategie orientata spre proces.

   Obs: Strategiile flexibile corespund domenilor de prelucrari mecanice în întreptinderi mici exemplu: în servicii, banci, spitale.

S1

S1

S1

S1

S2

 

S2

 

                    Debitare               Strunjire          Filet                              Gaurir

1. STRATEGIILE LINIARE→ orientate spre produs

Este varianta opusa strategiei flexibile fiind corespunzatoare situatiei în care gama sortimentala contine un numar redus de sortimente în cantitati mari, astfel încât sortimentul aflat în fabricatie nu se modifica frecvent. Resursele tehnice si umane se grupeaza astfel încât sa formeze linii de fabricatie specifice unui produs sau unui grup de produse.

 

 

        

                 Op1            Op2                    Op3

                   (op-operatie)

Unitatile de produs „gliseaza” de la operatie la alta astfel încât la fiecare operatie se afla la un moment dat o unitate de produs intr-un anumit stadiu de prelucrare.

Între cele doua tipuri de strategii exista strategiile intermediare, respectiv o parte a procesului de productie se desfasoara pe baza unei strategii liniare adica partea din amontele procesluli, iar partea finala e o strategie flexibila.

Ex: constructii, industria auto, telecomunicatii, industria mobilei.

            Variante de operationalizare ale strategiilor de fabricatie

            Pornind de la cele doua strategi mentionate, în practica se identifica mai multe modalitati de operationalizare specifice fie productiei industriale, fie servicilor, fie comune ambelor categorii[5].

            Exista cinci variante:

1)      Fabricatia pe stoc: este specifica întreptinderilorlor industriale fiind o operationalizare a strategiei liniare, metoda de organizare fiind un flux. Întreptinderile produce unitati pe stoc în asteptarea unei cereri viitoare putând satisface astfel variatiile crescatoare de cereri. Gama sortimentasla redusa, în volume ridicate. Cererea trebuie sa fie cât mai predictibila astfel încât sa se evite imobilizarile de resurse pe termen lung. Riscul major al unei astfel de strategii rezida în imposibilitatea previzionarii perfecte a unei cereri viitoare. Ex: industria chimica, industria racoritoarelor etc.. prioritati competitive: cost, timp etc.

2)      Servicii standardizate:corespunde unei strategii liniare în flux, aplicabile în sfera servicilor care sunt nestocate. Se realizeaza servicii standard intr-o gama sortimentala restrânsa. Pe fiecare tip de serviciu desavârsindu-se un numar mare de clienti. Ex: servicii postale, comunicatii, transport în comun etc..

Prioritati competitive: costul flexibilitatea de volum, livrarea la timp, calitatea constanta

3)      Asamblarea la comanda: are doua subvariante specifice fabricatiei si serviciilor.

În sfera fabricatiei se utilizeaza acest tip de strategie pentru realizarea de produse în variante definite pornind de la repere standardizate dupa primirea comenzii. Nu se stocheaza produse finite ci doar repere, componente. Este o varianta asimilabila unei strategii hibrid. Subansamblele standardizate fiind realizate comform unei strategii în flux, iar asamblarea lor se face potrivit comenzii, facându-se pe baza unei strategii flexibile. Ex: industria mobilei, auto, constructii etc..

Prioritati competitive: cost, flexibilitate de client, timp si calitate constanta.

      În sfera serviciilor analogia provine din faptul ca se formeaza un pachet de servicii standardizate care apoi se formeaza pachete de servicii standardizate care apoi sunt ansamblate conform cererii clientului. Ex:tv prin cablu, tipuri de abonamente telefoniei mobile etc.

4)      Fabricatia la comanda: este situatia în care este o cerere foarte diversificata si volume mici din fiecare sortiment, organizatia realizeaza produsul conform tuturor specificatilor clientilor. Clientul poate interveni oricând în decursul produsului de productie. Ex: web design, constructii industriale de lux.

Prioritati competitive: calitate înalta, dezvoltare rapida, flexibilitatea clientului.

5)  Serviciile personalizate: reprezinta echivalentul variantei fabricatiei la comanda aplicata însa în sfera serviciilor oferta modelându-se  în functie de comanda fiecarui client în parte.

1.1.3.Principiile organizǎrii proceselor de productie

Organizarea  productiei se bazeazǎ pe axioma fundamentalǎ a rationalitatii îmbinarii temporale si spatiale a tuturor componentelor sale: procese de productie de bazǎ, auxiliare si de servire. Respectarea acesteia se concetizeazǎ în cresterea eficientei economice a activitatii, vazuta sub trei aspecte:

–         sa se producǎ cu cele mai mici costuri posibile;

–         sa se producǎ acel sortiment pentru care s-a manifestat o cerere;

–         sa se producǎ atunci când este nevoie de acel sentiment;

Modalitǎtile si caile prin care se relizeazǎ aceastǎ combinare  a tipurilor de procese de productie diferǎ de la o întreprindere la alta, fiind determinatǎ de conditiile concrete din cadrul acestora. Cu toata aceasta specificitate, organizarea proceselor de productie trebuie sǎ respecte principiile fundamentale, a cǎror valabilitate este universalǎ. Respectarea lor conduce la o organizare corespunzatoare a productiei si constituie punctul de plicare în realizarea programelor de productie atât sub aspect cantitativ cât si calitativ.

Principiul proportionalitǎtii[6] vizeazǎ asigurarea aceleiasi productivitati în unitatea de timp în toate verigile de productie. Volumul resurselor umane, materiale, tehnice alocat unei verigi de productie trebuie sa fie proportional cu volumul de munca repartizat verigii respective. Proportionalitatea tebuie asigurata nu numai între verigile productiei de bazǎ, ci si între acestea si cele ale productiei auxiliare precum si în interiorul acestei verigi. Respectarea acestui principiu în situatiile reale este un ideal, obiectivul fiind o aproximare cât mai bunǎ a relatiei.

Principiul ritmicitatii[7] consta în repetarea periodica a procesului de productie si realizarea aceluiasi rezultat în aceleasi perioade de timp. Respectarea acestui principiu înseamnǎ fabricarea în intervale egale de timp a unei cantitǎti egale sau uniform crescǎtoare, repetarea uniformǎ a operatiilor pe toate locurile de muncǎ. În cazul productiei de unitate, nu este posibilǎ repetarea unicata a acestora si nici executarea acelorasi procese de productie, pirincipiul ritmicitatii traducându-se în realizarea unei incercǎri uniforme a locurilor de muncǎ care sǎ asigure executarea aceluiasi volum de lucrari în intervale egale. Respectarea acestui principiu  are o tripla conditionare:

–         una interna, reprezentata de faptul cǎ realizarea unei cantitati de productie uniform crescatoare este dependentǎ de volumul capacitǎtilor de productie detinute de întreprindere, nefiind posibilǎ o crestere a productiei peste limita impusǎ de capacitatea de productie;

–         una externǎ, reprezentatǎ de necesitatea corelarii programelor de productie cu cererea manifestata pe piata pentru produsele întreprinderiii. O absentǎ a acestei corelatii, desi poate conduce la respectarea ad litteram a principiului ritmicitatii, nu are de cât efecte negative manifestate prin cresterea imobilizarilor în active circulante;

–         una legata de existenta stabilitatii si egalitǎtii cheltuielilor pe unitatea de timp de muncǎ la fiecare operatie;

Principiul paralelismului presupune executarea simultanǎ a diferitelor parti a procesului de productie – faze, operatii, stadii – care sunt independente si care se pot desfasura pe locuri de munca sau pe echipamente diferite. Asigurarea parelelismului este dependentǎ de realizarea urmatoarelor conditii:

–         existenta unui volum suficient de mare de produse de acelasi fel;

–         transmiterea obiectelor muncii de la un loc de muncǎ la altul, de la o verigǎ de productie la alta, sa se facǎ bucatǎ cu bucatǎ sau în loturi mici de transport;

–         distanta dintre locurile de muncǎ sǎ fie minimǎ cu amplasarea utilajelor în linie dreaptǎ pe cât posibil;

–         mecanizarea completǎ a transportului.

Respectarea acestui principiu este foarte importantǎ în cazul fabricatiei produselor complexe, realizata dintr-un numar mare de piese si subansamble, a caror executie succesivǎ ar duce la cicluri de productie foarte lungi.

Principiul continuitǎtii presupune eliminarea sau reducerea la un minim adimisbil a întreruperilor de orice fel în procesul de fabricatie a unui produs. Respectarea acestui principiu face ca obiectul muncii sǎ se afle cât mai putin în asteptare pentru reluarea fabricatiei în diferite faze sau stadii. În acest fel, se asigura nu numai continuitatea trecerii produselor de la o operatie la alta, ci si continuitatea functionarii echipamentelor sau utilajelor.

Continuitatea este conditionatǎ de proportionalitate, paralelism si ritmicitate, ceea ce înseamna cǎ principiul continuitǎtii decurge din actiunea comunǎ principiior proportionalitǎtii, paralelismului si ritmicitǎtii, continuitatea putând fi obtinutǎ doar în conditiile unei depline sincronizǎri si a unui paralelism perfect.

Principiul liniei drepte prevede asigurarea celui mai scurt drum pe care sǎ îl parcurgǎ obiectul muncii din stadiul de materie primǎ în stadiul de produs finit prin toare fazele perocesului de fabricatie. Acest principiu este conditionat de amplasarea verigilor de productie si a depozitelor de materii prime, materiale, produse finite în functie de fluxul tehnologic. Drumu pe care il parcurge obiectul muncii trebuie sǎ fie nu numai cât mai scurt posibil, dar sǎ nu cuprindǎ nici întoarceri sau intersectari.

Dupa determinarea capacitǎtii medie de transport, se va analiza daca capacitatea medie de transport existenta poate asigura deplasarea cantitatii totale de transportat, pe fiecare unitate de productie, prin întocmirea unei balante a încarcarii capacitatii . În functie de rezultatele obtinute în cadrul acestei balante se vor lua decizii privind utilizarea capacitatilor de transport detinute de companie. Sistemul de depozitare al unei întreprinderi este format din unitatile de depozitare, mijloacele de transport utilizate si relatiile de lucru cu procesul de productie.

Managementul activitatii de depozitare trebuie sa se fundamementeze pe calculul si analiza indicatorilor de apreciere a eficientei utilizarii depozitelor .Calcularea si interpretarea acestor  indicatori permite analiza activitatii de depozitare, furnizând managerilor informatiile necesare pentru luarea deciziilor adecvate.

Optimizarea transportului intern are în vedere atât reducerea  distantelor de transport si a volumului transportat, cât si alegerea celor mai eficiente mijloace de transport, care sa corespunda cerintelor companiei, optimizarea transportului fiind corelata cu îmbunatatirea organizarii procesului de productie. Pentru optimizarea transportului intern se utilizeaza o serie de metode si tehnici de management, cum ar fi : programare liniara, teoria grafurilor, teoria sirului de asteptare, simulare.

Pe langǎ aceste cinci principii fundamentale, litaratura de specialitate mai prezinta si altele, dintre care le considerǎm semnificative pe urmatoarele:

–         principiul minimizǎrii numǎrului de operatii realizat prin regruparea operatiilor asemanatoare, succesive si care se pot executa pe locuri de muncǎ identice;

–         principiul policalificǎrii fortei de muncǎ;

–         principiul reducerii timpilor de satisfacere a cererii;

–         principiul alegerii niveluli optim de capacitate.

1.1.4. Tipuri de procese

Procesul de productie este componenta principalǎ a unui sistem de productie. Dacǎ productia este rezutatul unui proces de transformare a unei multimi de elemente de intrare într-o multime specificǎ de elemente de iesire, un sistem de productie poate fi caracterizat prin trei elemente: intrari, iesiri si procese de productie. Intrarile sunt formate din factorii de productie structurati pe elemente , iesirile sunt reprezentate de produsele obtinute, iar procesele de productie realizeazǎ acele transformari necesare intrǎrilor pentru generarea iesirilor dorite.[8]

Procesul tehnologic este format din totalitatea opreratiilor tehnologice prin care se raelizeaza un produs, sau repere componente ale acestuia. Prin derularea acestor operatii tehnologice au loc modificari ale firmei, structurii si compozitiei chimice a diverselor materii prime sau materiale supuse prelucrǎrii. Existǎ doua tipuri de procese tehnologice:

–         elementare, în care produsul finit se obtine printr-o singurǎ operatie tehnologicǎ.

–         complexe, în care asupra obiectului muncii se executa o succesiune de mai multe operatii tehnologice.

Procesul de muncǎ este definit ca fiind actiunea factorului uman desfasuratǎ cu ajutorul uneltelor de muncǎ asupra obiectelor muncii în vederea transformǎrii acestora în bunuri materiale. În anumite ramuri industriale, pe langa procesele tahnologice si de muncǎ obtinerea produsului finit implicǎ si derularea unor procese naturale, în cadrul carora obiectele muncii sunt supuse unor transformari fizice sau chimice sub actiunea factorior naturali, fǎrǎ implicarea partialǎ sau totalǎ a proceselor de muncǎ. Avand în vedere aceste precizǎri se poate redefini notiunea de proces de poductie ca fiind ansamblul proceselor tehnologice, de muncǎ si naturale, în interdependenta lor reciprocǎ, ce conlucreazǎ la obtinerea produselor care constituie obiectul de activitate al firmei.

Se poate constata, deci, cǎ principala componentǎ a sistemului de productie este sistemul de fabricatie, a carui functionare este asiguratǎ de celelalte subsisteme. Tratându-l si pe acesta într-o manierǎ sitematica, se pot identifica patru subsisteme de rang imediat urmǎtor:

1. a)Subsitemul efector are rolul de a realiza midificarea propriu-zisǎ a obiectului muncii prin combinarea fluxurilor de intrare. Caracteristicile sale sunt date de particularitǎtiile fiecǎrui proces tehnologic în parte.
2. b)Subsistemul logistic realizeazǎ operatiile de transfer spatial si temporal
3. c)Subsistemul de comanda realizeazǎ functia de transformare si distributie a fluxurilor informationale astfel incât prin realizarea unei interactiuni coordonate a tutror subsistemelor sa se îndeplineasca functia generalǎ a subsistemului de fabricatie
4. d)Subsistemul de control are rolul de a verifica rezultatele obtinute ale parametrilor ce definesc calitatea produselor., de a le compara cu valorile prescrise de a stabili abaterile si de a comunica concluziile subsitemului efector.

Procesele de productie desfǎsurate în cadrul unei firme industriale se pot clasifica dupa mai multe criterii:

Criteriul modului de participare la realizarea produsului finit: procesele de productie de bazǎ care au drept scop transformarea materiilor prime, materialelor, a factorilor de productie în general, în produse finite care constituie obiectul de bazǎ al activitatii firmei; la rândul lor acestea se impart înprocese pregatitoare, în care se executa un numar de operatii distincte pregǎtirii materiilor prime, materialelor în vederea prelucrǎrii propriu-zise. Procese prelucrǎtoare, care le includ pe cele în care se efectueaza operatiile de transformare propriu-zisǎ a materiilor prime si materialelor în produse finite. Procese de montaj-finisare, care asigurǎ obtinerea formei finale a produsului înainte de livrare la consumator. Procesele de productie auxiliare asigura obtinerea unor produse care nu constituie obiectul activitatii de baza a întreprinderiii, dar asigura buna functionare a proceselor de baza. Procesele de productie de servire asigurǎ prestarea unor servicii sau efectuarea unor lucrǎri care contribuie la buna desfasurare a proceselor de productie de bazǎ si auxiliare.

Criteriul modului de executare conduce la existenta procesului de productie manual, în care operatorul actioneazǎ direct sau cu ajutorul unor scule asupra obiectului muncii în vederea transformǎrii lor în produse finite. Procese de productie manual-mecanice sunt caracterizate de faptul cǎ o parte se executǎ manual iar altele mecanizat, în care operatiile componente se efectueazǎ cu ajutorul unor masini de comandǎ umanǎ. Procesul de productie automatǎ– operatiile componente se efectueazǎ cu ajutorul unor masini de comandǎ automatǎ, operatorul uman avand rolul de a urmari si supraveghea buna functionare a acestora.

Criteriul modului de obtinere a produsului finit din materia prima determinǎ împǎrtirea proceselor de productie în  procese de productie directe/succesive, în care produsul finit se obtine ca urmare a efectuarii unei secvente succesive de operatii asupra unui tip de materie prima, rezultǎ un tip de produs prin prelucrarea unui singur tip de sortiment de materie prima. Procese de productie sintetice/convergente în care obtinerea produsului finit dintr-un singur sortiment se face prin prelucrarea unei game largi de materii prime. Procese de productie analitice/divergente care conduc la obtinerea mai multor sortimente de produse finite în urma prelucrǎrii, prin diverse operatii apartinând unor procese tehnologice diferite, a unui singur tip de materii prime.

Criteriul gradului de continuitate si repetabilitate da nastere la procese de productie continue ce asigurǎ  o transformare continuǎ a materiei prime în produs finit în instalatii de aparatura, pe tot parcursul fluxului de productie parametrii tehnologici pastrându-si valorile constante. Procese de productie discontinue în care existǎ posibilitatea determinarii rezultatelor fiecariu proces de schimburi.