Produse din sticla pentru menaj

Clasificarea mărfurilor din sticlă pentru menaj se poate face după mai multe criterii :

• tipul de sticlă: articole din sticlă comună, articole din sticlă semicristal, articole din sticlă cristal, articole din sticlă termorezistentă;

Conform HG 1324/2002 clasificarea produselor din sticlă cristal se face în funcţie de compoziţia chimică în următoarele sortimente:

• a) cristal superior, care contine cel putin 30% oxid de plumb (PbO), cu o densitate de minimum 3,00 g/cm³;
• b) cristal cu plumb, care contine cel putin 24% oxid de plumb (PbO), cu o densitate de minimum 2,90 g/cm³;
• c) sticla cristalina, care este sticla cristal ce contine separat sau la un loc cel putin 10% oxid de plumb (PbO), oxid de zinc (ZnO), oxid de bariu (BaO) sau oxid de potasiu (K₂O), avand o densitate de minimum 2,45 g/cm³ si un indice de refractie mai mare de 1,520;
• d) cristalin – sticla sonora -, care este sticla cristal ce contine separat sau la un loc minimum 10% oxid de plumb (PbO), oxid de bariu (BaO), oxid de potasiu (K₂O), avand o densitate de minimum 2,40 g/cm³ si a carei duritate Vickers la suprafata este de 550 ± 20.

 

• modul de prelucrare (fasonare): articole din sticlă suflate manual, articole din sticlă obţinute prin presare;
• modul de comercializare: produse comercializate sub formă de piese separate; produse comercializate sub formă de seturi şi servicii;
• dimensiunea maximă: articole de menaj sub formă de piese mici (dimensiune maximă 120 mm); medii (dimensiune maxim 121-200 mm); mari (dimensiuni peste 200 mm);
• clasa de calitate: produse de calitate obişnuită, de calitate superioară, de calitate extra, produse de lux.

Fabricarea produselor din sticlă pentru menaj implică următoarele etape tehnologice principale:

• etapa I – obţinerea masei sticloase (recepţia materiilor prime şi auxiliare, dozarea acestora, topirea amestecului de materii prima şi auxiliare, limpezirea masei topite, omogenizarea masei topite);
• etapa a II-a – fasonarea sticlei (suflare, presare, tragere sau laminare);
• etapa a III-a – recoacerea produselor fasonate;
• etapa a IV-a – finisarea (fasonarea) produselor din sticlă (prin operaţii de prelucrare mecanică – tăiere, şlefuire, matisare, lustruire, gravare, şablare, etc., fizică – pictarea manuală, cu şablon, serigrafie, decalcomanii şi chimică – gravare, matisare, lustruire.

Verificarea calităţii sortimentului produselor din sticlă pentru menaj se realizează prin analize organoleptice, prin folosirea instrumentelor simple de masurare: rigla, subler, cilindrul gradat şi prin analize fizico-chimice.

La verificarea senzorială se au in vedere urmatoarele elemente:

            – denumirea si destinatia produsului (de exemplu, pahar de apă, serviciu de tort etc.).

            – tipul de sticlă (comună, semicristal, cristal). Acesta se va identifica după: strălucire (luciu), claritate, masă, ornamentaţie, sunet.

Strălucirea este mai intensă la cristal si semicristal (indice de refracţie ridicat). Sticla comuna are luciu obişnuit. Strpălucirea la cristal şi semicristal este amplificată de ornamentaţia realizată prin şlefuire cu şlifuri adânci, care dau un joc de lumini, specific.

Claritatea sau transparenşa este superioară la cristal si semicristal, comparativ cu sticla comuna.

Masa este mai mare la cristal (contine o cantitate mai mare de  oxid de plumb, pânăla 50%) mai mica la semicristal si redusa la sticla comuna (care nu contine oxid de plumb). Masa se poate aprecia prin comparare, la obiecte asemanatoare ca forma, dimensiuni, volum si metoda de fasonare (a nu se confunda cristalul cu obiecte din sticla comuna fasonate prin presare).

Ornamentaţia este simplă la sticla comună (desene simple prin şlefuire uşoară la suprafaţă sau în relief), mai bogată la cristal şi semicristal, realizată prin desene cu detalii mai complicate.

Sunetul este clar, limpede, prelung, cristalin la sticla cristal, este scurt, înfundat, la sticla comună, scurt şi clar la obiectele din semicristal. Verificarea sunetului se va realiza prin lovire uşoară cu un beţişor de lemn.     

Metoda de obţinere (produse fasonate prin suflare şi produse fasonate prin presare), se identifică după: grosimea peretilor obiectului; obiectele suflate au peretii subţiri, iar obiectele presate au pereţii groşi. Masa obiectelor suflate care au pereşii subţiri este mai mică comparativ cu obiectele presate. Configuraţia formei este simplă la obiectele suflate, cu desene in relief la obiectele presate. Prezenta dungii de la incheierea formei la obiectele presate in forma, constituie inca un element de identificare a metodei de fasonare.

Dimensiunile se măsoara cu rigla, (diametrul obiectului sau înălţimea), precum şi grosimea pereţilor, cu şublerul, produsele respective se încadrează în una din grupele: mari, mijlocie şi mici.

Corelaţia masa – capacitate se stabileşte prin cântărire la balanţa tehnica şi măsurarea volumului cu cilindrul gradat, exprimându-se în g/ml (de ex. 300 g/250 ml).

Modul de finisare. Fiecare produs în parte se examineaza şi se precizează dacă finisarea este realizată prin şlefuire uşoară (şlefuiri superficiale) şlefuiri adânci, polizare şi lustruire (finisare obisnuita), decorare prin pictare, gravare, decalcomanii etc.

Verificarea dimensiunilor se face cu ajutorul aparatelor obişnuite de măsurat. În funcţie de dimensiunea maximă a pieselor, articolele de menaj se încadrează în una din categoriile menţionate anterior:

Verificarea capacitatii. Se realizează prin intermediul unui cilindru gradat umplut cu apă, stabilindu-se cantitatea maximă de lichid pe care poate să o cuprindă articolul respectiv. Aceasta verificare este importantă în special pentru  pahare, căni, etc.

Verificarea ovalităţii. Determinarea ovalităţii constă în măsurarea a doua diametre perpendiculare şi calcularea diferenţei dintre ele.

Pentru pahare mici, cu diametrul de 70 cm³, diferenţa dintre două diametre perpendiculare nu trebuie să fie mai mare de 1 mm, iar pentru celelalte pahare să nu depăşească 1,5 mm.

Analizele de laborator au drept scop verificarea unor caracteristici dintre care, cele mai importante sunt:

Determinarea rezistenţei la şoc termic

Rezistenţa la şoc termic exprimă capacitatea produselor din sticlă de a rezista la variaţii bruşte de temperatură. Se determină prin încălzire la temperatură de 100^oC şi scufundarea în apă la 20^oC. Produsele sunt corespunzătoare la şoc termic, dacă după încercare nu prezintă crăpături, fisuri sau ştirbituri.

 

Determinarea stabilităţii faţă de apa

Stabilitatea sticlei faţă de apă (sau alţi agenţi chimici) reprezintă pierderile cantitative datorate acţiunii apei (sau agenţilor chimici – acizi, baze, săruri).

In funcţie de valoarea stabilităţii faţă de apa determinată la 98^oC, sticla se clasifică în 5 clase de stabilitate, conform tabelului 7.1.:

Tabel 7.1. Clasele de stabilitate a sticlei faţă de apă

Clase de stabilitate fata de apa (clase hidrolitice)	Consum de HCl 0,01 n, (cm3/g)	Cantitatea de alcalii extrasa  (Na2O mg/g)
1	pânăla 0,10	pânăla 0,031
2	0,10-0,20	0,031-0,062
3	0,20-0,85	0,062-0,263
4	0,85-2,0	0,263-0,620
5	2,0-3,5	0,620-1,085

 

Articolele de menaj din sticlă calcosodică se încadrează în clasa 4 sau 5 stabilitate fata de apa.

Tensiunile interne existente în obiectele din sticlă sunt determinate cu ajutorul polariscopului. Acestea pot conduce la o rezistenţă termică scăzută.

Identificarea defectelor produselor din sticlă şi constatarea prezenţei lor fac parte integrantă din verificarea calităţii.

Defectele produselor din sticlă de menaj se examinează vizual. Prezenţa acestora modifică aspectul produselor. Suprafaţa exterioară şi interioară a produselor obţinute prin suflare trebuie să fie netedă, iar în cazul produselor fabricate prin presare, suprafaţa interioară trebuie să fie netedă  şi lucioasă, fară striuri, adâncituri, iar suprafaţa exterioară trebuie să fie de asemenea, lucioasă. Nu sunt admise crăpături, ştirbituri şi fisuri, incluziuni active şi nici băşici care se sparg prin apăsare cu un vârf metalic. Decorul, gravura, trebuie să corespundă etalonului.

Numărul maxim de defecte admis pe acelaşi produs este cel indicat în tabelul 7.2.:

Tabel 7.2 Numărul maxim de defecte admis pe produs

Dimensiunea articolelor	Articole de menaj presate. (nr.max.de defecte/buc)	Articole de menaj  suflate. (nr.max.de defecte/buc)
mici	5	4
mijlocii	7	5
mari	10	7

 

Dupa apariţia lor în cursul procesului tehnologic, defectele sticlei si produsele din sticlă se clasifică în cinci categorii:

• defecte de topitură;
• defecte de fasonare;
• defecte de recoacere;
• defecte care apar la prelucrarea ulterioară a produselor;
• defecte de manipulare, depozitare şi transport.

Defectele de topire apar în cursul procesului tehnologic de topire a materiilor prime şi de formare a topiturii de sticlă pentru fasonare. Astfel de defecte întâlnite la produsele din sticlă sunt: aţe, vine, valuri (ape, unde), picături (perle), musculiţe, basici, pietre, noduri, sticlă cu nuanţă verde, sticlă cu nuanţă roz.

Defectele de fasonare provin din operaţiile de modelare a masei sticloase şi pot apare în toate fazele, până la solidificarea sticlei. Astfel de defecte sunt: ovalitate, conicitate, abaterea de la verticalitatea produselor, abaterea de la planul gurii şi suprafeţei de sprijin, deformare, dimensiuni necorespunzătoare, capacitate necorespunzătoare, masa necorespunzătoare, neuniformitatea grosimii pereţilor, lipituri, mustăţi, zgârieturi  şi fisuri, crăpături, ştirbituri, bavuri, rizuri.

Defectele de recoacere sunt defectele care apar în cursul procesului de răcire lentă a produselor, astfel:  deformări, tensiuni interne, spargeri la recoacere, variaţia nuanţei de culoare.

Defecte care apar la prelucrarea ulterioară a produselor – provin din operaţiile de finisare, înfrumuseţare şi decorare a produselor astfel: crăparea la încălzire, tulbureli, rugozitate, coeziunea slabă în locurile de lipire, tăiere înclinată, slif incomplet şi şlif întrerupt, zgărierea feţelor polizate, matizarea suprafeţei, suprafaţa incomplet matizata, asimetria semnelor de decorare şi deplasarea decorului, scurgeri de colorant.

Defecte care apar în timpul manipularii, depozitării şi transportului mai frecvent întâlnite sunt: voalarea suprafeţei, spargerea sau crăparea produselor, variaţia proprietăţilor optice, zgârieturi şi ştirbituri.

Ambalarea produselor din sticlă pentru menaj se realizează cu ajutorul unor materiale de protecţie (hârtie, carton, lemn), pentru evitarea şocurilor mecanice. Pe ambalaj se va aplica o etichetă, cu următoarele menţiuni: denumirea produsului, denumirea producătorului şi marca acestuia, calitatea, modelul, numărul pieselor ambalate, lotul, semnul controlului de calitate, data fabricaţiei. La produsele din cristal se utilizează şi un element specific de marcare, respectiv:

• marcaj rotund de culoare aurie, cu diametrul de minim 1 cm, cu specificaţia PbO 30% sau PbO 24% pentru cristal superior, respectiv cristal cu Pb;
• marcaj pătrat, de culoare argintie, cu lăţimea de minim 1 cm în cazul sticlei cristaline;
• marcaj sub formă de triunghi echilateral, de culoare argintie, cu lăţimea de minim 1 cm în cazul cristalin-sticlă sonoră;

 

Marcarea produselor din sticlă cristal

Produsele din sticla cristal, clasificate potrivit art. 2, pot fi introduse pe piata daca sunt etichetate conform legislatiei in vigoare privind protectia consumatorilor.

   (2) Eticheta va fi insotita in mod obligatoriu de urmatoarele marcaje:

1. a) marcaj rotund, de culoare aurie, cu diametrul de minimum 1 cm, inscriptionat cu specificatia PbO 30% sau PbO 24% pentru cristal superior si, respectiv, pentru cristal cu plumb;
2. b) marcaj patrat, de culoare argintie, cu latura de minimum 1 cm in cazul sticlei cristaline;
3. c) marcaj sub forma de triunghi echilateral, de culoare argintie, cu latura de minimum 1 cm in cazul cristalinului sticlei sonore.

   (3) Clasificarea prevazuta la art. 2 si marcajele prevazute la alin. (2) pot sa apara pe aceeasi eticheta.

   Art. 4. – Determinarea proprietatilor fizice si chimice ale produselor din sticla cristal in vederea clasificarii lor conform prevederilor art. 2 se face prin metodele prevazute in anexa care face parte integranta din prezenta hotarare.

   Art. 5. –

(1) Incalcarea dispozitiilor prezentei hotarari atrage raspunderea materiala, civila, disciplinara, contraventionala sau penala, dupa caz, a celor vinovati, potrivit legii.

   (2) Constituie contraventie comercializarea produselor care nu sunt etichetate conform prevederilor art. 3 si se sanctioneaza potrivit art. 50 alin. (1) lit. d) din Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare.

   (3) Constatarea contraventiei prevazute la alin. (2) si aplicarea sanctiunilor se fac de catre reprezentantii imputerniciti ai Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor.

   Art. 6. – Contraventiei prevazute la art. 5 ii sunt aplicabile dispozitiile Ordonantei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 180/2002, cu modificarile si completarile ulterioare.

   Art. 7. – Prezenta hotarare transpune Directiva 69/493/CEE privind sticla cristal, publicata in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene (JOCE) nr. L 326/1969.**)

 

   **)Art. 7 se considera a fi abrogat implicit datorita faptului ca, ulterior primei republicari a prezentei hotarari, a fost introdusa prin Hotararea Guvernului nr. 962/2007 mentiunea privind transpunerea normelor comunitare, care preia in continutul sau norma de la art. 7.

 

   Art. 8. – Prezenta hotarare intra in vigoare in termen de 30 de zile de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

   Art. 9. – Pe data intrarii in vigoare a prezentei hotarari se abroga Hotararea Guvernului nr. 415/2000 privind caracterizarea, clasificarea si marcarea produselor din sticla cristal in vederea comercializarii acestora, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 264 din 13 iunie 2000, cu modificarile ulterioare.

   *

   Prezenta hotarare transpune Directiva Consiliului 69/493/CEE privind armonizarea legislatiei statelor membre referitoare la sticla de cristal, publicata in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene (JOCE) nr. L 326 din 29 decembrie 1969, si Directiva Consiliului 2006/96/CE privind adaptarea anumitor directive din domeniul liberei circulatii a marfurilor datorita aderarii Romaniei si Bulgariei, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) nr. L 363 din 20 decembrie 2006.

 

   ANEXA
 

   METODE
pentru determinarea proprietatilor chimice si fizice ale categoriilor
de sticla cristal

 

1. Analize chimice

   1.1. BaO si PbO

   Determinarea combinatiei BaO + PbO

   Se cantaresc, cu o precizie de 0,0001 grame, aproximativ 0,5 grame de praf de sticla care se introduc intr-un vas de platina. Se umezeste cu apa si se adauga 10 mililitri de solutie 15% de acid sulfuric si 10 mililitri de acid fluorhidric. Se incalzeste pe baie de nisip pana cand se degaja vapori albi. Se lasa sa se raceasca si se trateaza din nou cu 10 mililitri de acid fluorhidric. Se incalzeste pana la reaparitia vaporilor albi. Se lasa sa se raceasca si se clatesc peretii vasului cu apa. Se incalzeste pana la reaparitia vaporilor albi. Se lasa sa se raceasca, se adauga cu grija 10 mililitri de apa, apoi se transfera intr-un pahar de 400 mililitri. Se clateste vasul de cateva ori cu solutie de 10% acid sulfuric si se dilueaza la 100 mililitri cu aceeasi solutie. Se fierbe 2-3 minute. Se lasa sa stea peste noapte.

 

 

   Se trece printr-un creuzet de filtrare cu porozitatea 4, se spala mai intai cu solutie de 10% acid sulfuric, apoi de doua sau de trei ori cu alcool etilic. Se usuca timp de o ora in etuva la 150▫C. Se cantareste BaSO₄ + PbSO₄.

   Determinarea BaO

   Se cantaresc, cu o precizie de 0,0001 grame, aproximativ 0,5 grame de praf de sticla care se introduc intr-un vas de platina. Se umezeste cu apa si se adauga 10 mililitri de acid fluorhidric si 5 mililitri de acid percloric. Se incalzeste pe baie de nisip pana se degaja vapori albi.

   Se lasa sa se raceasca si se adauga inca 10 mililitri de acid fluorhidric. Se incalzeste pana la reaparitia vaporilor albi. Se lasa sa se raceasca si se clatesc peretii vasului cu apa distilata. Se incalzeste din nou si se evapora pana aproape de uscare. Se incepe din nou cu 50 mililitri de solutie 10% acid clorhidric si se incalzeste usor pentru a favoriza dizolvarea. Se transfera intr-un pahar de 400 mililitri si se dilueaza pana la 200 de mililitri cu apa. Se aduce la fierbere si se trece un curent de hidrogen sulfurat prin solutia fierbinte. Cand precipitatul de sulfura de plumb se lasa la fundul vasului, se intrerupe trecerea hidrogenului sulfurat. Se trece prin hartie de filtru fina si se spala cu apa rece saturata cu hidrogen sulfurat.

   Se fierb filtratele si apoi, daca este necesar, se reduc prin evaporare la 300 mililitri. Se adauga amestecului la fierbere 10 mililitri de solutie 10% acid sulfuric. Se opreste fierberea si se lasa sa stea cel putin 4 ore.

   Se trece prin hartie de filtru fina, se spala cu apa rece. Se calcineaza precipitatul la 1.050▫C si se cantareste BaSO₄.

 

   1.2. Determinarea ZnO

   Se evapora filtratele de la separarea BaSO₄, astfel incat sa se reduca volumul acestora la 200 mililitri. Se neutralizeaza cu amoniac in prezenta rosului metil si se adauga 20 mililitri de acid sulfuric N/10. Se aduce pH-ul la 2 (pH metru) prin adaugarea de acid sulfuric N/10 sau soda caustica N/10, dupa caz, si se precipita sulfura de zinc la rece prin trecerea unui curent de hidrogen sulfurat. Se lasa precipitatul sa sedimenteze 4 ore, apoi se colecteaza pe hartie de filtru fina. Se spala cu apa rece saturata cu hidrogen sulfurat. Se dizolva precipitatul de pe filtru prin turnarea a 25 mililitri de solutie 10% acid clorhidric fierbinte. Se spala filtrul cu apa fiarta pana se obtine un volum de aproximativ 150 mililitri. Se neutralizeaza cu amoniac in prezenta hartiei de turnesol, apoi se adauga unu-doua grame de urotropina solida pentru a aduce solutia la un pH de aproximativ 5. Se adauga cateva picaturi de solutie apoasa 0,5% xilenol-oranj proaspata si se titreaza cu o solutie de N/10 de Complexon III pana cand culoarea roz vireaza in culoarea galben-lamaie.

   1.3. Determinarea K₂O: prin precipitarea si cantarirea tetrafenilboratului de potasiu

   Procedeu: doua grame de sticla sunt atacate, dupa pisare si cernere, de 2 mililitri de HNO₃ concentrat, 15 mililitri de HCO₄, 25 mililitri de HF intr-un vas de platina pe baie de apa, apoi pe baie de nisip. Dupa degajarea unor vapori albi densi de acid percloric (se continua pana la uscare), se dizolva cu 20 de mililitri de apa fierbinte si 2-3 mililitri de acid clorhidric concentrat.

   Se transfera intr-un balon gradat de 200 mililitri si se completeaza volumul cu apa distilata.

 

   Reactivi: solutie 6% tetrafenilborat de sodiu: se dizolva 1,5 grame de reactiv in 250 mililitri de apa distilata. Se elimina opalescenta usoara ramasa prin adaugarea a un gram de hidroxid de aluminiu. Se agita 5 minute si se filtreaza, avandu-se grija sa se repete filtrarea primilor 20 de mililitri obtinuti.

   Solutia de spalare pentru precipitat: se prepara putina sare de potasiu prin precipitarea intr-o solutie de aproximativ 0,1 grame de KCl la 50 mililitri HCl N/10, in care se toarna, sub agitare, solutia de tetrafenilborat pana la incetarea precipitarii. Se filtreaza prin produs sinterizat. Se spala cu apa distilata. Se usuca intr-un desicator, la temperatura camerei. Se toarna apoi 20-30 miligrame din sarea rezultata in 250 mililitri de apa distilata. Se agita din cand in cand. Dupa 30 de minute se adauga 0,5-1 grame de hidroxid de aluminiu. Se agita pentru cateva minute. Se filtreaza.

   Modul de lucru: se ia o parte alicota de acid concentrat prin evaporare, care corespunde la aproximativ 10 miligrame de K₂O. Se dilueaza pana la aproximativ 100 mililitri. Se adauga incet solutia de reactiv, aproximativ 10 mililitri, echivalentul a 5 miligrame estimate de K₂O, sub agitare usoara. Se lasa sa se linisteasca maximum 15 minute, apoi se filtreaza printr-un creuzet sinterizat tarat, de porozitate 3 sau 4. Se spala cu solutie de spalare. Se usuca 30 de minute la temperatura de 120▫C. Pentru K₂O coeficientul de conversie este 0,13143.

   1.4. Tolerante admise

   ± 0,1 din valoarea absoluta pentru fiecare determinare. Daca analiza da o valoare mai mica, ce se incadreaza in tolerantele admise, decat limitele fixate (30, 24 sau 10%), trebuie sa se ia media a cel putin 3 determinari. Daca media respectiva este mai mare sau egala cu 29,95, 23,95, respectiv 9,95, sticla trebuie sa fie acceptata in categoria corespunzatoare la 30, 24 si, respectiv, 10%.

 

2. Determinari fizice

   2.1. Densitate

   Metoda balantei hidrostatice cu o precizie de ± 0,01. Se cantareste o mostra de cel putin 20 grame in aer si imersata in apa distilata, la temperatura de 20▫C.

   2.2. Indice de refractie

   Indicele de refractie se masoara pe refractometru cu o precizie de ± 0,001.

   2.3. Microduritate

   Duritatea Vickers se masoara conform Standardului ASTM E 92-65 (revizuit in 1965), dar utilizandu-se o greutate de 50 de grame si luandu-se media a 15 determinari.