Problema redistribuirii necesită o abordare complexă, atât din punctul de vedere al necesităţii, cât şi din cel al eficienţei. Teoria redistribuirii este combătută cu argumente de ordin practic, de genul „fiecare este îndreptăţit la roadele eforturilor sale”, dar şi apărată pornind de la ideea fundamentală că societatea are obligaţia de a asigura membrilor săi necesităţile de bază ale vieţii.
Din punctul de vedere al justiţiei sociale, redistribuirea venitului este o problemă de etică, fiind în centrul atenţiei practicienilor (care urmăresc în ce măsură este posibilă realizarea justiţiei sociale prin redistribuire) şi filosofilor (care abordează redistribuirea ca pe un ideal).
Privite din punctul de vedere al preferinţelor etice individuale ale populaţiei, teoriile justiţiei pot fi: endogene sau exogene. Conceptele justiţiei bazate pe teoriile exogene se sprijină pe formularea unor principii fără a lua în seamă preferinţele etice individuale ale populaţiei respective. Conceptele exogene ale justiţiei consideră că justiţia trebuie să fie înfăptuită prin acţiunea unor factori externi (statul), teorie neacceptată de adepţii teoriilor endogene, care resping orice implicare a unei autorităţi din afară pentru a-şi impune punctul de vedere în privinţa lor.
Teoriile justiţiei – dintre care amintim: justiţia utilitaristă, justiţia rawlsiană, teoria lui Nozick, teoria lui Foley şi Varian, justiţia neblamării – expun păreri şi aduc argumente mai mult sau mai puţin apropiate sau contradictorii, nerezolvând în totalitate problema justiţiei (corectitudinii) distribuirii venitului în societate. Fiecare dintre acestea are, desigur, meritul unei avansări în cunoaştere.
Justiţia utilitaristă consideră că o unitate monetară aflată la o persoană bogată procură o utilitate mai mică decât o unitate monetară în posesia unei persoane sărace. Dacă utilitatea marginală a venitului scade pe măsura creşterii venitului, se consideră că, prin transferul de venit de la bogaţi la săraci, va creşte utilitatea totală. Adepţii utilitarismului (John Stuart Mill, filozoful englez Jeremy Bentham ş.a.) consideră legitimă intervenţia statului în vederea creşterii fericirii societăţii şi că acţiunile acestuia „sunt corecte în măsura în care ele tind să promoveze fericirea, dar sunt incorecte în măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin fericire se înţeleg plăcerea şi absenţa durerii.”[1].
Justiţia rawlsiană, formulată de filozoful american John Rawls[2], apare ca o alternativă la teoria utilitaristă, avansând concepţia individualistă a justiţiei sub aspectul îndreptăţirii (corectitudinii). Rawls îşi fundamentează teoria privind justiţia distributivă pe două principii care ar sta la baza alegerii indivizilor: primul constă în dreptul egal la libertate şi primează faţă de cel de-al doilea – principiul diferenţei. Conform acestuia din urmă, inegalităţile sociale şi economice sunt corecte doar dacă au ca rezultat beneficii compensatoare pentru fiecare individ şi, în special, pentru membrii societăţii mai puţin avantajaţi.
Astfel, bunăstarea socială depinde de ameliorarea bunăstării indivizilor defavorizaţi care, datorită inegalităţii ce funcţionează în avantajul lor, primesc mai mult într-un sistem inechitabil, decât ar primi într-un sistem echitabil.
Teoria lui Robert Nozick. Conceptul de justiţie distributivă ca îndreptăţire este abordat mai nuanţat de Robert Nozick, care consideră că redistribuirea este un atentat la libertatea individuală.
În opinia sa, principiile teoriei dreptăţii, ca îndreptăţire, nu presupun activităţi de redistribuire. El consideră că „redistribuirea este într-adevăr o problemă serioasă, care implică violarea drepturilor oamenilor”[3], catalogând impozitarea câştigurilor provenite din muncă drept un „gen de muncă forţată”. Ideea conform căreia distribuţia este dreaptă în funcţie de felul în care s-a produs porneşte de la problema proprietăţii, sub trei aspecte ale temei justiţiei: achiziţia iniţială a proprietăţilor; transferul proprietăţii de la un individ la altul; corectarea nedreptăţii în privinţa proprietăţilor.
Teoria lui Duncan Foley şi Hal Varian[4] pledează pentru o alocare „liberă de invidie”, astfel încât niciun individ să nu fie invidios pe patrimoniul altuia. Dacă fiecare individ evaluează patrimoniul tuturor celorlalţi în termenii propriilor sale preferinţe, astfel încât să aprecieze mai mult patrimoniul propriu comparativ cu patrimoniul celorlalţi, se consideră că alocarea este justă, întrucât nu stârneşte invidie.
Teoria neblamării, propusă de Andrew Schotter[5], suţine faptul că un rezultat al unei instituţii sociale este justificabil dacă niciun membru al societăţii nu poate acuza pe oricare altul pentru acţiunile care au condus la rezultatul respectiv.
Inspirându-se din diversele teorii privind necesitatea şi justeţea distribuirii veniturilor în societate, statul modern redistribuie veniturile şi averile cu intensităţi diferite de la o ţară la alta şi de la o etapă la alta, în funcţie de conjunctura economică, situaţia politică, opţiunea populaţiei spre paternalism sau individualism etc. În acest scop, autorităţile publice folosesc fiscalitatea, îndeosebi impozitarea progresivă, precum şi cheltuielile publice (alocaţii, subvenţii, precum şi furnizarea de bunuri şi servicii colective).
[1] John Stuart Mill, Utilitarismul, Editura Alternative, 1994, pag. 18.
[2] John Rowls, A Theory of Justice, pag. 14, în: Robert Nozick, Anarhie, stat şi utopie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 240.
[3] Robert Nozick, Anarhie, stat şi utopie, Editura Humanitas, Bucureşti, pag. 218.
[4] Duncan Foley, Resource Allocation and Public Sector, Yale Economic Essays, Spring 1967; Hal Varian, Equity, Envy and Efficiency, în: „Journal of Economic Theory”, 9, 1974, în: Nicolae Hoanţă, op. cit., pag. 85.
[5] Andrew Schotter, Teoria pieţei libere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, pag. 119-128.
330
