Referat Capitalul uman

Introducere

Deciziile individuale de acţiune strategică sunt determinate de capacitatea actorilor de a înţelege şi procesa informaţia disponibilă despre mediul social în care evoluează, ca şi de posibilităţile lor fizice de a transpune în practică deciziile luate.

Educaţia formală, abilităţile personale şi starea de sănătate joacă un rol important în acest sens. Toate sunt elemente constituente esenţiale ale capitalului uman.

Iniţial, teoria modernă a capitalului uman s-a dezvoltat în jurul grupului de la  Universitatea din Chicago, coordonat intelectual de Theodore Shultz, preşedinte al Asociaţiei Americane de Economie. Postulând raţionalitatea indivizilor, Schultz şi colaboratorii săi au tratat cheltuielile educaţionale şi cu sănătatea drept investiţii, în scopul creşterii productivităţii muncii şi, implicit, a creşterii economice.

Capitalul uman s-a dezvoltat ca  şi concept în economie, unde este privit în special ca  şi  “estimare a abilităţii unei persoane de a produce venituri prin munca” (Di Bartolo, 1999).

Unul din principalii fondatori al teorii capitalului uman este economistul american Gary Becker (n. 1930), Laureat al Premiului Nobel în anul 1992. Esenţa şi principiile metodologice ale teoriei nominalizate sunt expuse în lucrările: Capitalul uman (1964) şi Teoria economică (1971).

Punctul de plecare în elaborarea teoriei capitalului uman îl constituie cuvintele: „Omul este cea mai de preţ bogăţie a unei ţări”. Cercetarea problemelor a fost axată pe examinarea a trei concepţii reciproc dependente: concepţia privind familia; concepţia relaţiilor ne-marfare şi concepţia consumatorului.

 

 

 

 

Cap.1. Concepţia familie.

 Analiza familiei ca celulă de bază a societăţii; a căsătoriei ca o alegere voluntară, raţională, rod al unei decizii care permite la doi soţi să-şi determine volumul de satisfacţii în raport cu ceea ce ar fi situaţia lor dacă fiecare ar rămâne celibatar; explicarea evoluţiei ratei de fertilitate a populaţiei feminine printr-o analiză a factorilor economici care condiţionează deciziile familiale în privinţa optării pentru un copil sau mai mulţi, i-au permis autorului teoriei capitalului uman să reintegreze fenomenele de populaţie în mod endogen în mecanismele economice şi în evoluţia lor dinamică să ajungă la o nouă teorie generală a populaţiei, care permite restabilirea legăturilor dintre fenomenele demografice şi cele economice generale.

Modelul investiţiilor familiei în capitalul uman începe de la altruismul părinţilor şi funcţia de utilitate dinastică . Investiţia în capital uman este privită în concurenţă cu economisirea şi cu creşterea capitalului fizic. De asemenea, utilitatea provenită din copii depinde de numărul de copii şi de investiţia în capitalul uman al acesteia. Profitabilitatea investiţiei în capital uman depinde de cantitatea de capital uman şi respectiv forţă de muncă existentă pe piaţă.

O complexa abordare a investiţiei în capital uman o putem găsi în lucrarea despre modificarea veniturilor familiilor între generaţii . Această lucrare tratează din punct de vedere economic evoluţia intergeneraţională descendentă a veniturilor în familiile bogate şi respectiv evoluţia intergeneraţională ascendentă a veniturilor familiilor sărace, evoluţie pe care o numeşte „regresie către medie” a veniturilor.

Conform acestor evoluţii şi datelor empirice, Becker observă ca toate avantajele sau dezavantajele unei familii din punct de vedere al veniturilor dispar în intervalul a 3 generaţii. Această viteza de regresie către medie a veniturilor şi averilor copiilor faţă de părinţi poate fi considerată un indicator al gradului de egalitate a oportunităţilor şi de echitate al economiei.

Prin automatismul internalizării externalităţilor Becker se distinge de teoria lui Coase în care interiorizarea efectelor diverselor acţiuni se negociază şi care dovedeşte că atunci când „costurile de negociere” sunt neglijabile, fiecare membru al familiei poate fi oricând determinat să maximizeze oportunităţile familiei, prin negocierea plăţilor compensatorii cu ceilalţi membri.

Cea mai importantă observaţie a teoremei Rotten Kid este aceea că şi membrii egoişti ai familiei ajung să internalizeze automat efectele acţiunilor lor asupra celorlalţi membri cu care sunt legaţi prin transferuri de la capul familiei. Conform lui Becker, un membru al familiei va creşte propriul venit sau propriul consum doar dacă prin această acţiune nu va scădea consumul altor membri ai familiei cu o valoare mai mare. În alte cazuri, dacă prin creşterea consumului propriu, consumul altui membru ar scădea mai mult, utilitatea totală pe care încearcă să o maximizeze capul familiei ar scădea alături de venitul social al familiei. Acest lucru ar diminua utilitatea capului de familie şi astfel el ar fi nevoit să consume mai mult şi să îşi diminueze transferurile către ceilalţi membri ai familiei. Astfel cel care provoacă diminuarea venitului social poate suferi din cauza diminuării transferului către el însuşi şi de aceea, cunoscând acest lucru şi efectele acţiunilor sale, probabil ca s-ar abţine.
Chiar mai mult, ceilalţi membri ai familiei ajung să fie motivaţi sa maximizeze funcţia de utilitate a capului familiei comportându-se ca şi când în funcţiile proprii de utilitate ar intra şi satisfacţia tuturor membrilor familiei. Ei pot face asta renunţând la o parte din consumul lor pentru a spori consumul general al familiei cu mai mult decât partea la care se renunţă. În acest fel şi ei ajung să internalizeze automat externalităţile comportării lor.

Funcţia de utilitate a familiei nu este aceeaşi cu a capului familiei deoarece acesta ar avea puteri dictatoriale asupra celorlalţi membri, ci pentru că acesta ţine destul de mult la utilitatea celorlalţi încât să facă transferuri pozitive către toţi şi să nu schimbe nimic din consumul acestora. Dacă totuşi ar schimba distribuţia venitului social către ceilalţi membri, capul familiei, nu ar mai maximiza funcţia de utilitate a lui şi a familiei.

Într-o familie cu un cap se creează o serie de relaţii puternice de interdependentă între membrii familiei. Conform Teoremei Rotten Kid, familia are următoarele proprietăţi:

• Nici o distribuire a venitului între membri nu afectează consumul sau bunăstarea nici unui membru deoarece determină redistribuiri făcute de capul familiei.
• Toţi membrii familiei se comportă ca şi când ar fi aparent altruişti, chiar şi când sunt de fapt egoişti, deoarece în încercarea de maximizare a venitului personal, ei maximizează şi venitul familiei.
• Ca în toate modelele bazate pe preferinţe comune, şi în această teoremă, familia se comportă ca şi când ar maximiza o singura funcţie generala a utilităţii, supusă unei constrângeri bugetare care depinde de veniturile familiei.

Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului (Constituţia RM, art.48.1 ).

Cap.2. Concepţia relaţiilor nemarfare.

 Cele expuse mai înainte duc la o generalizare a abordării economice în ansamblul activităţilor şi relaţiilor sociale fie că acestea au un caracter mărfar (o cumpărare) sau nu (de exemplu, filantropia sau activităţile politice). După cum a explicat însuşi G.Becker, ştiinţa economică intră într-o a treia vârstă. Prima a constat în a considera că economia se limitează la studierea mecanismelor de producţie a consumatorului de bunuri materiale şi nu mergea dincolo de aceasta (teoria tradiţională a pieţelor), într-un al doilea timp, domeniul teoriei economice a fost lărgit la studierea totalităţii fenomenelor mărfare, adică dând loc la raporturi de schimburi monetare, în prezent, domeniul analizei economice se extinde la ansamblul comportamentelor umane şi al deciziilor care le sunt asociate. Ceea ce defineşte economia nu este caracterul de marfa au material al problemei tratate, ci însăşi natura acestei probleme: necesitatea cercetării întregului ansamblu de relaţii atât mărfare, cât şi nemarfare, cele ce apar dincolo de piaţă.

Teoria familiei a făcut posibilă generalizarea abordării economice la ansamblul activităţilor şi relaţiilor sociale, fie că acestea au un caracter marfar (o cumpărare), fie că nu (de exemplu, filantropia sau activităţile politice).

Gary Becker este de părere că „Cel puţin trei definiţii conflictuale ale economiei

sunt astăzi cunoscute. (1) Economia reprezintă studiul alocării bunurilor materiale  pentru a satisface nevoile materiale. (2) Economia studiază piaţa. (3) Economia studiază alocarea mijloacelor (resurselor – n. ns.) rare pentru a satisface nevoi  multiple”.

Gary Becker aprecia, la un Seminar ţinut la Paris în septembrie 1977, că ştiinţa

economică „a intrat în a treia vârstă”.

„La început – susţinea Becker – se considera că economia se limitează la studierea

mecanismelor care guvernează producţia şi consumul bunurilor materiale şi nu  mergea dincolo de aceasta (teoria tradiţională a pieţelor). Apoi, domeniul teoriei economice a fost lărgit pentru a include studiul întregului univers al fenomenelor de piaţă şi raporturilor de schimb monetare. Astăzi, domeniul analizei economice se extinde la ansamblul comportamentelor umane şi al deciziilor care le sunt asociate. Ceea ce defineşte economia nu este caracterul de marfă sau material al problemei tratate, ci însăşi natura acestei probleme.

Orice aspect legat de alocarea unor resurse şi de opţiunile în cadrul unei situaţii de lipsă, caracterizate prin înfruntarea unor finalităţi concurente, ţine de economie şi poate fi tratat prin analiza economică”. Această redefinire cumulativă a economiei a produs o surprinzătoare varietate de noi studii şi lucrări ce folosesc metoda  economică pentru a analiza probleme de criminalitate (Ehlich, Ozen, Landes), motivul  sinuciderilor (Mammermesh şi Soss, 1974), comportamentele altruiste şi interacţiunile sociale (Becker, 1974; Hirschleiffer, 1977), atitudinile religioase (Azzi şi Ehrenberg, 1975), divorţurile etc. Analiza economică s-a extins spre domenii destul de neaşteptate ca: evoluţia limbajului (Marschak, 1965), selecţia naturală a speciilor de animale (Smith, 1975) şi aceea a comportamentelor umane (Becker, 1976; Tullock, 1977), comportamentele politice (Şcoala Public Choice), teoria economică a revoluţiei (Tullock), evoluţia structurilor instituţionale ale societăţii (vezi teoria drepturilor de proprietate) .

Cap.3.Teoria consumatorului.

În baza analizei critice a teoriei tradiţionale a consumatorului, G.Becker arată că în actul de consum, individul nu este un pasiv; că, dimpotrivă, el este capabil de arbitraje intertemporale şi că nivelul şi structura consumului său nu sunt determinate doar de venitul de facto ci şi de aşteptările de câştig viitoare.

Punctul de plecare, şi, de altfel, şi esenţa noii teorii a consumatorului îl constituie premisa potrivit căreia consumul nu este un act final ci unul intermediar, iar consumatorul, şi în mod deosebit „menajul”, o instituţie economică cu rol activ, „producător”. Consumatorul nu mai este doar un beneficiar de satisfacţii aflat la capăt de drum, el însuşi îşi „produce” satisfacţie din unităţile economice, „funcţia de producţie domestică” este pusă în legătură cu trei variabile pe care consumatorul le ia în calcul drept „input” şi prin a căror combinare caută să-şi maximizeze satisfacţia:

U = f(x,t,M) în care:

U – utilitatea, satisfacţia;

x – ansamblul de bunuri şi servicii de consum achiziţionate; t – timpul;

M – ansamblul de factori reprezentând mediul în care se desfăşoară „menajul”.

Luarea în considerare a factorului timp ca resursă rară, fără posibilitatea de al prelungi, i-a permis lui G.Becker să efectueze analiza cu privire la comportamentul consumatorului şi de a da explicaţii suficient de clare unor tendinţe în consumul modern. Aceste tendinţe au fost expuse astfel:

1. a) noua teorie a consumatorului explică aparent iraţionala pasiune a oamenilor pentru a acumula bunuri. Introducerea în analiză a factorului timp a pus problema măsurării valorii acestei resurse. Ea este cel mai bine exprimată prin costul de oportunitate, adică prin valoarea bunurilor create (sau a salariului real câştigat) dacă acel timp ar fi fost afectat producţiei (foloasele nerealizate), în condiţiile în care productivitatea muncii sociale creşte, se măreşte şi costul de oportnitate, venitul sacrificat pe unitate de timp. Dacă bugetul de timp devine tot mai limitat şi mai scump, consumatorul-producător va căuta să „economisească” şi să găsească substituenţii necesari pentru a-şi păstra sau mări satisfacţia. El va fi nevoit să achiziţioneze frigider pentru a reduce numărul de cumpărături la alimente. Aceeaşi explicaţie o are dezvoltare serviciilor de transport, de poştă ş.a.
2. b) noua teorie a consumatorului explică ipoteza „stabilităţii preferinţelor”. Clasicii şi neoclasicii au explicat dinamica consumului prin dinamica nevoilor şi preferinţelor. Apariţia unor nevoi noi pune producătorii în situaţia de a găsi modalităţile spre a le satisface. Becker consideră că nu e nevoie să se plece de la diversificarea gusturilor şi dorinţelor pentru a explica diversificarea bunurilor şi serviciilor; ceea ce se schimbă cu adevărat este „preţul timpului”. Cum acest preţ este în permanentă creştere, relativ la preţul celorlalte bunuri, consumatorul, pentru a-şi satisface aceleaşi dorinţe, substituie bunurile vechi cu altele noi pentru singura raţiune că noile bunuri cumpărate, ţinând cont de noua valoare a timpului, vor fi mai eficace. Consumatorul rămâne, astfel, un agent activ în întregul circuit economic.

Noua teorie a consumatorului 1-a condus pe G.Becker la formularea următoarelor concluzii: 1) efortul educaţional, cheltuielile cu sănătatea, formarea profesională ş.a. sunt şi trebuie considerate cheltuieli de investiţii analogice celor din sfera de producţie; 2) alegerile raţionale pe care le efectuează individul nu se reduc la cele între consum şi economii, ci pot fi extinse la toate dimensiunile activităţii umane; 3) omul este şi rămâne raţional şi caută avantajul maxim şi atunci când arbitrează între timpul pe care îl consacră muncii şi pe care îl foloseşte pentru odihnă; 4) raţionalitatea şi principiul hedonistic pot fi utilizate cu folos şi în perimetrul dreptului, familiei, politicii, religiei, al turismului ş.a.

Examinând cele trei concepţii, G.Becker pune pentru prima dată în evidenţă faptul că individual nu este simplu consumator final, ci un adevărat producător, care îndeosebi prin educaţie şi formare, practică o investiţie în capitalul uman. în opinia sa, individul este o adevărată firmă, care utilizează resurse rare (munca salariată şi casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii. Capitalul uman este definit de G.Becker drept ansamblul capacităţilor, cunoştinţelor, competenţelor ş.a. proprietăţi de care dispune o persoană la un anumit timp.

Nivelul acestui capital uman depinde de mărimea investiţiilor monetare şi non-monetare în educaţia şcolară, formarea profesională în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor despre preţuri, venituri ş.a.

Investiţia în capitalul uman este determinată de o serie de motivaţii: determinantul principal îl constituie profitul sau randamentul ce se aşteaptă de la sumele investite în capitalul uman; remunerarea depinde de sumele investite în capitalul uman, iar acestea sunt determinate de comparaţia între costuri şi beneficii. Altfel spus, fiecare persoană caută investiţia optimală în capitalul uman, iar acesta se află în punctul de intersecţie a curbei cererii (care este descrescătoare şi care reprezintă beneficiile marginale) şi curba ofertei (care este crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţării unei unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Curba ofertei unei investiţii individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului în sensul investirii de sume din ce în ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. Curba cererii este descrescătoare pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt în procesul investiţional.

Teoria capitalului uman, elaborată de G.Becker, conţine şi o explicaţie în termeni de timp a inegalităţii salariilor. El arată că procesul alegerii individuale între prezent şi viitor va determina continuarea studiilor sau, dimpotrivă, alegerea obţinerii veniturilor imediate. G.Becker insistă asupra costului timpului în ciclul de viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de studiu şi timp de muncă plătită, în fond, este vorba despre costul de oportunitate al timpului, pentru că a te educa înseamnă a renunţa la timpul liber şi la munca remunerată.

Gary Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune pentru prima dată în evidenţă faptul că individul nu este simplu consumator final, ci un adevărat producător, care prin educaţie şi formare profesională, practică o investiţie în capital uman. El s-a concentrat mai mult pe studiul relaţiilor dintre capitalul uman şi veniturile din muncă, mai exact pe studiul variaţiilor veniturilor în funcţie de gradul de educaţie al indivizilor. Acesta este obiectul teoriei capitalului uman, a cărei remarcabilă expunere este realizată de Becker (1964). Esenţa teoriei este simplă: veniturile indivizilor cresc substanţial în funcţie de gradul de educaţie al acestora. Mincer şi Becker au restrâns în general abordările lor asupra capitalului uman la analiza capitalului educaţional, punând în evidenţă costurile asociate investirii în instruire, precum şi relaţia dintre investiţiile şcolare şi post-şcolare.

Teoria capitalului uman a fost extrem de populară în perioada anilor 60 ai secolului XX, atunci cînd educaţia a fost prezentată drept una dintre cheile dezvoltării economice şi reducerii inegalităţilor sociale. Această teorie a avut o influenţă considerabilă asupra guvernelor statelor lumii care şi-au planificat politicile economice naţionale în funcţie de investiţiile pe care urmau să le facă în domeniul educaţional, investiţii mereu în creştere. Astfel, expansiunea educaţională s-a profilat drept o necesitate economică ce servea unor scopuri macro şi microeconomice: pe de o parte educaţia era o cale sigură de modernizare a ţării, iar pe de altă parte, ea se dovedea o investi-ţie profitabilă în măsură să ridice nivelul de viaţă a celor care recurgeau la ea.

Procesul de expansiune universitară din Republica Moldova poate fi definit în etapa sa iniţială ca răspuns dat unor multiple provocări: democratizarea şi raţionalizarea societăţii, raportarea la modelele globale de învăţămînt şi „redescoperirea” fracţionalizării etno-lingvistice din Moldova. De asemenea, această multiplicare exponenţială a numărului de studenţi şi universităţi poate fi pusă pe seama faptului că ţările cu rate scăzute de creştere educaţională într-o perioadă de timp, tind să aibă rate mai mari decât media în alte perioade de timp, activînd astfel un fel de „mecanism de corecţie”.

În Republica Moldova funcţionează 34 instituţii de învăţământ superior, inclusiv 19 instituţii de stat (dintre care 2 realizează numai studii de masterat) şi 15 – nestatale. La începutul anului de studii 2011-12, numărul total de studenţi a constituit 103,9 mii persoane, inclusiv cca. 29 19 mii în bază de buget şi cca. 74781 pe bază de contract (71,9%).

 

 

Concluzii

Consecinţele analizei de faţă trebuie să convingă opinia publică, firmele private şi, nu în ultimul rând, decidenţii politici de necesitatea alocării de resurse suplimentare  acestui domeniu vital dezvoltării economice deoarece există o mulţime de studii care demonstrează că încercările umane de sporire a bunăstării materiale şi spirituale depind decisiv de performanţele acestui tip special de capital. Competiţia crescândă pe pieţe din ce în ce mai integrate obligă oamenii să recurgă tot mai des la cunoaştere; ori, obţinerea şi utilizarea ei implică investiţii în cercetarea capabilă să o degajeze şi în educaţia în stare să o transfere forţei de muncă şi performanţelor economice.

Mai mult ca oricând performanţele obţinute pe calea dezvoltării umane depind de producţia şi asimilarea cunoaşterii în procesul de creare a subzistenţilor, de  capacitatea omului de a face un pas în faţă prin inovare, de eficacitatea mobilizării resurselor puse la dispoziţie de preţioasele capacităţi ale omului. Va trebui să învăţăm  că prosperitatea pe care o vizăm cu toţii depinde primordial de un tezaur inestimabil, de resursa noastră capitală, omul.

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie:

1. Blanovschi, Teorii Economice Moderne şi Contemporane,Chişinău -2007.
2. Becker, G., Capitalul uman, o analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
3. CONSTITUŢIA REPUBLICII MOLDOVA,Publicat : 18.08.1994 în Monitorul Oficial Nr. 1,  art Nr : 1, Data intrarii in vigoare : 27.08.1994.
4. Raport cu privire la activitatea Ministerului Educaţiei în anul 2011.