Economia de piaţă naţională a unei ţări, nu poate exista şi nu poate fi viabilă decât în cadrul şi în legătură cu economiile de piaţă din celelalte ţări. Totodată, trebuie să se ţină seama de faptul că economia mondială contemporană cuprinde o mare varietate de economii naţionale, aflate în stadii diferite ale evoluţiei lor: unele sunt ţări puternic dezvoltate din punct de vedere economic şi deţin o pondere importantă în PIB-ul mondial (SUA, Germania, Japonia, Anglia, Franţa, Italia, Canada etc.), altele sunt ţări în curs de dezvoltare şi numeroase alte ţări sunt slab dezvoltate. Situaţia lor într-un grup de ţări sau altul depinde de numeroşi factori, concretizaţi în indicatori economici de bază. Ca urmare, gradul deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială depinde de un complex de factori dintre care cei mai importanţi sunt:
– Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa mondială. În acest sens, un rol deosebit îl are aparatul tehnic de producţie; în pragul secolului XXI, când societatea informatizată se află la ordinea zilei, cea mai largă deschidere o au ţările care se bazează pe tehnologia microelectronică, pe robotizare şi automatizare. Producţia „de scară” şi de înaltă calitate devine „arma” cea mai redutabilă care poate să facă din schimburile economice externe un factor decisiv al creşterii economice şi al bogăţiei naţionale.
– Forţa socială de a crea şi dezvolta eficient institute de cercetări ştiinţifice şi proiectare integrate producţiei; numai ţările care au astfel de unităţi pot realiza o creştere intensivă predominant inovativă, specifică noului mod tehnic de producţie; numai aceste ţări dispun de un complex economic naţional capabil să realizeze permanent „străpungerile” tehnice şi tehnologice impuse de societatea informatizată. Ca urmare, se întrevede încă de pe acum o adâncire a competiţiei între ţări în ceea ce priveşte formarea şi perfecţionarea pregătirii personalului capabil să realizeze performant exigenţele producţiei viitoare.
– Asigurarea unui management de calitate permanent care să permită atât realizarea unei înalte productivităţi a muncii, cât şi costuri de producţie scăzute – acestea fiind condiţii esenţiale pentru o largă competitivitate internaţională a produselor. Sub impactul globalizării – proces de cea mai mare complexitate şi amploare a lumii contemporane – s-a schimbat paradigma creşterii economice. Toate modelele alternative de producţie sunt axate în prezent pe competitivitate şi performanţă deoarece numai în acest fel este posibil ca diferitele ţări să participe eficient la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial.
– Realizarea unei rate de economisire şi de investiţii suficient de mare pentru a asigura echilibrul şi creşterea economică. În acest sens, are o mare importanţă folosirea raţională a sprijinului extern, concomitent cu preocuparea de a pune permanent în valoare potenţialul capitalului autohton. În prezent toate ţările au nevoie de investiţii străine, dar deschiderea spre exterior nu ţine exclusiv de acestea. Depinde de capacitatea diferitelor ţări de a folosi eficient investiţiile şi de a le valorifica în interes naţional. Pentru că, sublinia Fr. List, „forţa de a crea bogăţii este infinit mai importantă decât bogăţia însăşi; ea garantează nu numai posesiunea şi sporirea celor dobândite, ci şi posibilitatea de înlocuire a celor pierdute”.4
Apelând la învăţămintele istoriei Fr. List arată că Germania a fost pustiită de ciumă, de foamete sau de războaie purtate în afara graniţelor ei, dar ea şi-a revenit şi şi-a redobândit prosperitatea pentru că întotdeauna şi-a salvat „o mare parte din forţele ei productive”. Războiul pentru independenţă din America de Nord a costat naţiunea sute de milioane, dar „forţa ei productivă s-a consolidat imens prin dobândirea independenţei naţionale, ceea ce i-a îngăduit ca, în decurs de numai câţiva ani de pace, să creeze bogăţii incomparabile mai mari decât avusese vreodată”. În contrast cu aceste ţări, Fr. List dă şi alte exemple de ţări, care au fost bogate şi puternice, dar care, pierzându-şi încetul cu încetul forţa lor productivă, au ajns în sărăcie şi mizerie.
Din analiza evoluţiei economiei mondiale se pot desprinde atât aspecte pozitive, de folosire eficientă a ajutorului extern (de exemplu Planul Marshall, care a contribuit la renaşterea Germaniei şi a altor ţări din Europa Occidentală după al doilea război mondial), cât şi aspecte negative , de irosire a unor astfel de oportunităţi.
Sistemul financiar mondial este un adevărat seismograf economico – financiar având un rol dublu: pe de o parte de a reflecta evoluţiile şi schimbările din economia internaţională, iar pe de altaă parte de a influenţa (şi uneori, chiar determina), sub toate aspectele, economia mondială. Acest dublu rol este îndeplinit cu precădere prin Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia pentru Cooperare Economic şi Dezvoltare (OECD), Banca Centrală Europeană şi prin multiplele legături pe care acestea le au cu sistemele bancare ale tuturor ţărilor lumii.
Crizele financiare din ultimii ani, care au avut loc în unele ţări din Asia, în Mexic, Brazilia şi Rusia au determinat formularea unui set de propuneri şi preocupări menite să contribuie la accentuarea gradului deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială; dintre acestea pot fi enumerate ca esenţiale:
Bazându-se pe o temeinică analiză, autorul ajunge la trei concluzii:
– Exportarea ştiinţei (pentru a obţine venituri sub forma drepturilor de licenţă, plăţilor pentru prestări de servicii, a drepturilor de autor), s-ar putea să creeze mai multe locuri de muncă decât exportul de produse finite.
– Comerţul internaţional va trebui să pună un accent mai mare pe „comerţul invizibil”, care va juca un rol tot mai important; de asemenea, vor trebui înlăturate barierele care îngrădesc comerţul cu servicii.
Este posibil ca, foarte curând, costurile scăzute ale forţei de muncă să devină un avantaj cu mai puţină greutate în comerţul internaţional, deoarece, în ţările dezvoltate, cheltuielile cu forţa de muncă vor reprezenta o parte mai mică a costurilor totale.
Până acum, rolul principal în fluxurile internaţionale de capital l-a jucat „economia reală” (adică fluxurile de mărfuri şi servicii). În ultima perioadă, s-a produs o profundă schimbare în economia mondială prin apariţia economiei simbolice (adică mişcările de capital, schimburi de valută şi fluxuri de credite), care acum joacă rolul principal. Mişcările de capital nelegate de comerţ – şi, în bună parte, nelegate de activitatea comercială – depăşesc cu mult, ca volum, activitatea financiară legată de comerţ.
În timp ce valoarea totală a comerţului mondial cu produse şi servicii este de circa 2,5 – 3 trilioane de dolari pe an. Tranzacţiile de capital de pe aşa-numita piaţă a eurodolarului de la Londra (unde instituţiile financiare din întreaga lume iau şi dau cu împrumut) totalizează 75 de trilioane de dolari pe an, ceea ce reprezintă de cel puţin 25 de ori mai mult decât comerţul mondial. În plus, tranzacţiile de schimb valutar încheiat în marile centre financiare ale lumii totalizează circa 150 de miliarde de dolari pe zi, sau circa 35 de trilioane de dolari pe an, adică o valoare de circa 12 ori mai mare decât cea a comerţului mondial cu produse şi servicii.
În ultimii 15 ani, fluxurile de capital şi ratele schimbului valutar au evoluat, în mare măsură, independent de comerţul internaţional şi uneori (ca în cazul creşterii vertiginoase a valorii comparative a dolarului în anii 1984 – 1985), în sens invers. Teoria economică postulează: factorii de avantaj comparativ ai economiei „reale” – costurile forţei de muncă şi productivitatea muncii, costurile materiilor prime, costurilor energetice, costurile de transport etc – , determină ratele schimbului valutar. În realitate, însă ratele schimbului valutar sunt cele care determină, într-o măsură tot mai mare, raporturile dintre costurile forţei de muncă din două ţări. Deci, ratele schimbului valutar funcţionează ca un „cost comparativ” de mare importanţă, care este independent de activitatea productivă. De aici şi concluzia practică: „Oricare firmă ce participă la activitatea economică internaţională trebuie să fie conştientă de faptul că activează simultan în două domenii: producţia de bunuri (sau prestarea de servicii) şi sfera financiară … Chiar şi firmele care activează doar pe plan intern, dar concurează cu firmele străine pe pieţele autohtone, vor trebui să înveţe să evite riscurile implicate de fluctuaţiile valutei în care este calculat costul de producţie al principalilor lor concurenţi”.
