RELAŢIILE MONETAR-FINANCIARE

Funcţiile relaţiilor financiar-valutare internaţionale

Relaţiile economice internaţionale se desfăşoară sub forma unor schimburi de mărfuri şi servicii între firme situate în state diferite sau chiar între state ca atare. Orice schimb de bunuri sau utilităţi presupune un proces de transfer de proprietate care se face, de regulă, contra unei alte utilităţi, dar, de cele mai multe ori, contra unei mărfi universal valabile – banii, monede cu circulaţie şi garanţie internaţională.

Pe această cale între economiile naţionale se creează raporturi băneşti ca urmare a participării la circuitul economic mondial, care asigură o anumită distribuire şi chiar redistribuire a produsului mondial de bunuri şi servicii – denumite generic relaţii valutare şi financiare.

Relaţiile financiar valutare cuprind atât legăturile derivate din schimburile de mărfuri, cât şi relaţiile de credit internaţional şi transferurile de capital, asigurările internaţionale etc.

Prima condiţia a unor astfel de relaţii constă în existenţa unui anumit mijloc de plată recunoscut şi acceptat de toate economiile naţionale, adică a unei monede sau valute cu circulaţie internaţională, garantată de un anumit for-stat sau organizaţie cu o bancă specializată în acest scop şi acceptată sau recunoscută de alte state, toate acceptând convertibilitatea acesteia în bunuri şi servicii sau chiar în aur.

Participarea statelor şi diferitelor organisme la activitatea de schimburi economice internaţionale atrage după sine formarea relaţiilor financiar-valutare ca relaţii băneşti exprimate în diferite valute.

Relaţiile financiare internaţionale contribuie la realizarea circuitului economic mondial dintre economiile naţionale şi diferitele instituţii şi organisme internaţionale privind schimburile de mărfuri, schimburile de servicii, cooperarea tehnico-ştiinţifică internaţională, constituirea şi utilizarea resurselor financiare de creditare şi finanţare.

O funcţie importantă a relaţiilor financiar-valutare o constituie conţinutul economic al relaţiei de repartiţie care are loc pe plan internaţional. Astfel, prin relaţiile financiare internaţionale se realizează dezvoltarea şi modernizarea economiilor şi acţiunilor social-culturale naţionale, sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare, acordarea de ajutoare, împrumuturi pentru diferite termene, participarea la diferite organizaţii şi instituţii internaţionale.

O altă funcţie o reprezintă relaţia de creditare privind constituirea şi repartizarea resurselor de creditare pe plan internaţional. Resursele de creditare se constituie de la organismele bancare naţionale şi internaţionale şi de la persoane juridice şi fizice. Creditele se acordă pentru diferite scopuri pe termen scurt, mijlociu şi lung.

Aceste funcţii se realizează prin sistemul financiar-valutar, care se ocupă cu constituirea şi dirijarea resurselor financiar-valutare, potrivit principiilor şi normelor în vigoare.

Sistemul financiar-valutar internaţional este format din Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Reglementelor Internaţionale (BRI), Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD); Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), precum şi din sistemele financiar-bancare constituite la nivelul fiecărei ţări membre la unul din organismele bancare menţionate.

 Finanţarea şi creditarea internaţională

I. Operaţiuni de finanţare internaţională

Finanţarea reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea unor activităţi economico-sociale, în particular, a afacerilor.

Pentru realizarea unor obiective de importanţă deosebită, realizare ce necesită un termen lung de realizare, diferite instituţii economice, financiare, politice sau chiar persoane private dintr-o ţară au nevoie de fonduri financiare din afara ţării lor. Fondurile necesare se găsesc la bănci, consorţii sau instituţii financiare internaţionale. Obţinerea acestor fonduri se poate face prin negocieri bilaterale directe, dar mai ales prin intermediul unor instituţii financiare, care sunt organisme specializate ce formează un cadru instituţional adecvat operaţiunilor de finanţare.

Acest cadru instituţional se numeşte piaţa financiară internaţională, iar operaţiunile de obţinere şi distribuire a fondurilor se numesc operaţiuni de finanţare internaţională.

Finanţarea internaţională cuprinde, pe de o parte, formarea unor fonduri disponibile pe piaţa financiară internaţională, iar pe de altă parte, repartizarea fondurilor necesare beneficiarilor care şi-au exprimat opţiunea.

Cererea de fonduri pe piaţa financiară internaţională poate proveni de la guvern, bănci, societăţi comerciale, municipalităţi, instituţii financiare, iar ofertele de capitaluri pot să apară de la instituţiile financiare deţinătoare de capitaluri disponibile pe termen lung: instituţii financiare internaţionale, consorţii, case de economii, societăţi de asigurare, corporaţii transnaţionale etc.

Finanţarea se realizează cu ajutorul unor instrumente sau titluri de credit şi se poate prezenta sub trei forme:

• vânzare de valori mobiliare: acţiuni (titluri de proprietate ce au un venit variabil: dividendul) şi obligaţiuni (titlu de credit cu venit fix: dobânda);
• împrumuturi pe termen lung, garantate cu obligaţiuni, rente de stat, bonuri de tezaur etc.;
• împrumuturi ipotecare.

Piaţa financiară internaţională cuprinde două sectoare:

– piaţa primară, pe care se negociază titlurile lansate pentru prima oară pe piaţă;

– piaţa secundară, pe care se negociază titlurile care au mai servit la negocieri şi circulă prin vânzare-cumpărare.

Realizarea operaţiunilor de finanţare presupune următoarele stadii:

În primul rând, se întreprind de către cadrul instituţional al pieţei financiare acţiuni de acumulare de fonduri de pe pieţele naţionale. Aici se înscriu solicitările de fonduri pentru investiţii sau pentru finanţarea plasamentului de titluri, impunerea de către unele instituţii financiare internaţionale de virare a unor cotizaţii sau cote de participare (FMI, Banca Mondială), solicitarea de fonduri pentru ajutoare etc. Fondurile atrase sunt exprimate, în acest stadiu, în monedă naţională.

În cel de-al doilea stadiu apare faza de evaluare internaţională a fondurilor atrase. Aceasta se face prin folosirea monedei naţionale pusă la dispoziţie, cu ajutorul cursului valutar al etalonului internaţional.

În cel de-al treilea stadiu piaţa financiară face dirijarea fondurilor evaluate în bani etalon internaţional pe destinaţie, realizându-se efectiv mişcarea de fonduri spre economiile naţionale care le-au solicitat.

Operaţiunile financiare internaţionale sunt, în principal, următoarele:

• investiţii internaţionale directe;
• finanţarea pentru plasamentul internaţional de titluri;
• ajutoarele financiare internaţionale;
• asigurări şi reasigurări;
• cotizaţii la instituţiile financiare internaţionale.

1. Investiţiile internaţionale directe au drept scop realizarea unor obiective economice importante, cum ar fi: construirea de întreprinderi, mijloace de transport, realizări de prospecţiuni geologice, proiecte edilitare etc. Investiţia poate fi integrală sau parţială, caz în care statul beneficiar participă cu o parte convenită la investiţie. Obiectivele constituite rămân pe o perioadă determinată proprietatea furnizorului (sau în proprietate comună, în cazul investiţiei parţiale).

Realizarea investiţiei internaţionale directe se face în mai multe etape:

• etapa pregătitoare – etapa în care fiecare parte se informează şi realizează o documentaţie asupra partenerului.

Furnizorul se documentează asupra aspectelor economice, fiscale, politice şi monetare, asupra legislaţiei privind investiţiile din ţara beneficiară. Astfel, furnizorul este interesat, din punct de vedere economic, asupra solvabilităţii beneficiarului, asupra existenţei materiei prime, a forţei de muncă (ieftine şi calificate), a pieţei de desfacere, a problemelor ecologice. Problemele politice au şi ele o importanţă deosebită: stabilitatea, legislaţia etc. În domeniul fiscal, furnizorul este interesat de nivelul impozitelor şi al taxelor vamale. O altă preocupare a furnizorului este stabilitatea monedei naţionale.

La rândul său, beneficiarul, în cazul unui contract mixt, se documentează asupra solvabilităţii investitorului, reputaţiei sale pe piaţa mondială, posibilităţilor tehnice oferite etc.

Această etapă se încheie cu un acord internaţional de investiţii, respectiv un contract în care se prevăd drepturile şi obligaţiile părţilor, clauzele de apărare pentru ambele părţi, clauzele fiscale, monetare şi politice.

O dată cu semnarea acordului se prezintă proiectul de construcţie, se stabileşte termenul de execuţie, modalitatea de returnare a împrumutului, modalitatea de exploatare şi dobânda datorată de beneficiar.

• etapa de execuţie propriu-zisă – finanţarea lucrărilor de realizare a obiectivului proiectat.

Se evaluează contribuţia cu fonduri, materiale sau instalaţii, drepturi de proprietate industrială (marcă, patent). Evaluarea se face în etalonul internaţional stabilit. Fondurile destinate investiţiei circulă prin mijloacele internaţionale de plată şi sunt folosite pentru plăţile necesare realizării obiectivului.

• etapa de exploatare a investiţiei

După construirea obiectivului apar alte necesităţi sub formă de necesităţi suplimentare sau, eventual, acoperirea unor pierderi. După punerea în funcţiune apare problema împărţirii beneficiului rezultat între parteneri (în cazul investiţiei mixte).

• etapa de lichidare a investiţiei

Se face în cazul vânzării obiectivului construit de către ţara beneficiară sau în cazul apariţiei falimentului.

Se evaluează partea de proprietate a fiecărui partener, în etalonul internaţional, eventualele daune sau despăgubiri şi apoi se reglează mişcarea corespunzătoare a fondurilor prin băncile participanţilor.

2. Plasamentul internaţional de titluri

Instituţii de pe pieţele internaţionale deţinătoare de capital disponibil pot plasa acest capital prin cumpărarea de titluri (acţiuni, obligaţiuni, titluri ipotecare, bonuri de tezaur etc.) în altă ţară. Fondurile astfel obţinute de ţara emitentă, primesc apoi, în această ţară o destinaţie economică sau financiară internă.

Emitentul de titluri (întreprindere, guvern, instituţie financiar-bancară) este condus la vânzarea acestora pe piaţa internaţională de lipsa de fonduri pe piaţa proprie. El obţine prin acest procedeu fondurile necesare pentru realizarea unui obiectiv.

Plasamentul internaţional de titluri se poate face pe piaţa financiară internă a unei ţări sau pe piaţa internaţională.

Plasamentul pe o piaţă naţională are loc atunci când posesorul de capital disponibil, cumpără titluri din altă ţară, în cadrul unei operaţiuni financiare.

Plasamentul de titluri pe piaţa internaţională. Instituţii financiare internaţionale sau sindicate bancare multinaţionale şi-au luat sarcina de a emite obligaţiuni într-o manieră străină atât emitentului, cât şi cumpărătorului. Acestea se numesc euroobligaţiuni, iar emisiunea lor euroemisiune. Caracteristica acestora este că împrumuturile angajate sunt pe termen lung şi de valoare foarte mare.

Avantajul constă în evitarea restricţiilor impuse de anumite state asupra plasării titlurilor şi de asemenea, punerea la dispoziţie a unor sume foarte mari.

3. Ajutorul financiar internaţional

Un loc important îl ocupă ajutorul pentru dezvoltare şi finanţările definitive, creditele pe termen lung, donaţiile etc. Ajutorul pentru dezvoltare se concretizează sub forma livrărilor de ajutoare materiale şi/sau sub forma altor sume virate prin mijloacele de plată internaţională.

 

4. Operaţiunile de asigurare şi reasigurare au apărut ca urmare a creşterii riscurilor operaţiunilor financiare internaţionale. Scopul acestei asigurări este de a acoperi în cazul unei pierderi conjuncturale de piaţă sau contractuale de împrumut, pagubele suferite de una din părţi. Fondurile pot circula în ambele sensuri, unul de la asigurat la asigurător, sub forma primelor de asigurare şi invers de la asigurător la asigurat sub forma despăgubirilor.

5. Cotizaţia unei ţări membre către instituţia financiară internaţională; sumele sunt mici, iar fluxul circulă într-un singur sens, de la plătitor la instituţia financiară.

 

II. Creditarea internaţională

Relaţiile de credit pe piaţa mondială dintre instituţiile financiare naţionale sau internaţionale, prin care, pe de o parte, se acumulează fonduri (sub formă de bunuri, servicii şi capital), iar, pe de altă parte, se concentrează cereri de credit, constituie piaţa internaţională de credit.

Constituirea de fonduri pe piaţa internaţională de credit este rezultatul activităţii unui complex de relaţii între un aparat specializat, format din instituţii internaţionale de credit, adică un cadru internaţional de credit, şi economiile naţionale. Acestea alimentează piaţa de credit cu fonduri sub formă de creanţe (în bani) sau sub formă de valoare efectivă (bunuri şi servicii).

Mobilizarea de fonduri pe piaţa internaţională de credit concentrează fonduri internaţionale, fonduri proprii, credite ale unor instituţii financiare şi subvenţii de stat.

Specificul operaţiunii de creditare este dat de următoarele elemente:

– rambursarea sumei primite la termenul convenit prin contract, acord etc.; termenul poate fi scurt sau mediu;

– perceperea unei dobânzi, care este rezultatul înţelegerii părţilor, dar se situează în jurul procentului stabilit pe piaţa de credit;

– obiectul creditului şi valoarea sa;

– condiţionări de natură economică, politică sau monetară.

Principalii participanţi pe piaţa creditului sunt instituţiile financiar-bancare de nivel diferit.

Pe plan naţional, pot participa la creditarea internaţională o serie de instituţii financiar-bancare: banca centrală, băncile comerciale, băncile specializate în comerţ exterior, băncile mixte, instituţiile de asigurare etc.

Pe plan regional există instituţii financiar-bancare care creditează tranzacţiile internaţionale din regiunea respectivă: Banca Europeană pentru Investiţii (pentru Europa), Banca Internaţională de Dezvoltare (pentru America).

Pe plan mondial acţionează FMI, Banca Mondială şi afiliatele ei etc.

În situaţia în care pentru finanţarea unor credite este nevoie de un efort financiar deosebit, atunci intervin băncile mixte, consorţiile bancare, în care aduc resurse mai multe state.

Băncile mixte sunt bănci specializate la nivel naţional, cu capital format din vărsămintele unor bănci din două sau mai multe ţări partenere. Ele promovează schimburile comerciale din ţările partenere şi impulsionează diverse forme de cooperare.

Consorţiul bancar este format dintr-un grup de bănci instituit anume pentru efectuarea unei operaţiuni financiare de mare anvergură. De obicei, acestea preiau lansarea unor emisiuni de titluri sau obligaţii şi plasarea lor pe piaţa financiară.

Clasificarea creditului

1. a) În funcţie de obiectul de creditare
2. credite pentru operaţiuni de import-export

Acestea se acordă, de obicei, pentru 80-85% din valoarea contractului, restul urmând a fi achitat sub formă de avans de import Plata se face în aceeaşi valută în care se face creditul;

2. credite bancare: care, spre deosebire de creditele comerciale acordate unul altuia de către vânzătorul şi cumpărătorul mărfurilor, acestea sunt acordate de bănci fie importatorului, fie exportatorului, pentru completarea sau restituirea fondurilor proprii;
3. credite pentru nevoi de balanţă, de care beneficiază un stat în scopul acoperirii soldurilor deficitare ale balanţei de plăţi externe;
4. credite interguvernamentale, care sunt acordate sau primite de guvern, organisme financiare internaţionale sau instituţii publice pentru acoperirea unor necesităţi financiare generale şi nu pentru tranzacţii comerciale.
5. b) În funcţie de durata creditului
6. pe termen scurt: 6-12 luni
7. pe termen mijlociu: 1-5 ani
8. c) În funcţie de natura creditului
9. creditul de export (de furnizor). Acest credit este acordat de un exportator importatorului, prin livrarea de marfă, furnizorul acceptă achitarea valorii mărfii la o dată convenită de părţi;
10. creditul de import (de cumpărător). Acesta este un credit bancar acordat de o bancă din ţara exportatorului direct importatorului, pentru ca acesta să poată plăti marfa la livrarea ei.
11. d) În funcţie de modalitatea de acordare sau primire
12. creditul de scont

Acesta este creditul ce se obţine de firmele comerciale, industriale, de servicii, de la bănci prin scontarea efectelor de comerţ rezultate din tranzacţiile comerciale. Creditul de scont are o valoare egală cu valoarea nominală a efectelor de comerţ, mai puţin taxa de scont reţinută de bănci.

2. creditul de cont curent

Acesta este acordat de băncile comerciale clienţilor săi, pe termen scurt, pentru acoperirea unor cecuri.

3. creditul de rambursare

Este acordat clienţilor care au contractat împrumuturi pe piaţa internaţională, iar la data scadenţei nu au suficiente mijloace de returnare a acestuia.

4. creditul pentru constituirea de depozite

Se acordă în cazurile în care este necesară crearea anumitor depozite bancare în diferite ţări sau pentru deschiderea de acreditive cu finanţare la deschidere.