REMUNERAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

• Salariul

Termenul de salariu provine din limba latină, salarium, care reprezenta suma de bani plătită soldatului roman pentru cumpărarea sării. S-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unei persoane care nu munceşte pentru sine, ci pentru altcineva, de care este dependent juridic sau economic.

Deci, salariul poate fi definit ca fiind suma de bani pe care o primeşte posesorul forţei de muncă pentru contribuţia adusă la realizarea muncii ca factor de producţie.

Deci, salariul reprezintă preţul muncii.

În teoria economică există mai multe definiţii date salariului:

• este un venit provenit din muncă;
• este o remuneraţie pentru activitatea depusă de posesorul muncii;
• este plată pentru închirierea serviciilor;
• reprezintă totalitatea veniturilor obţinute prin muncă;
• este preţul plătit pentru cumpărarea mărfii – forţa de muncă;
• este suma plătită celui ce îşi închiriază serviciile.

Salariul poate fi privit din două puncte de vedere:

• din punct de vedere al desfăşurării activităţii economice, care presupune combinarea factorilor de producţie, salariul este un cost, o componentă a costului total al bunului economic obţinut (pentru firmă);
• din punct de vedere al finalităţii activităţii economice, care presupune vânzarea pe piaţă a bunurilor, salariul este venitul celor care au contribuit, prin munca depusă, la obţinerea rezultatelor (pentru salariaţi).

Conţinutul salariului poate fi tratat în maniere diferite, având loc pe baza analizei unor teorii privind substanţa salariului, teorii care pot fi grupate în două categorii:

1. teoria monistă,
2. teoria dualistă.

În practica economică se cunosc trei forme principale de salarizare:

1. salarizarea în acord – plata salariului se realizează pe operaţii, activităţi, produse, etc., la care durata timpului de muncă pentru realizarea respectivei munci nu este arătată în mod expres. Acordul poate fi:

• individual – este stimulativ pentru lucrători, practicându-se acolo unde poate fi măsurată munca individuală şi nu primează calitatea;
• colectiv – se realizează pe echipe;
• global – se realizează pe întreprindere, fabrică etc.

După tariful aplicat distingem:

• salarizare în acord simplu – tariful rămâne constant pentru întreaga cantitate de produse;
• salarizare în acord progresiv sau regresiv – tariful putând să crească sau să scadă după o anumită cantitate de produse, în funcţie de interesele societăţii;

2. Salarizarea în regie asigură remunerarea salariaţilor în raport cu timpul lucrat, fără a se putea preciza cantitatea de muncă pe care el trebuie să o depună în unitatea de timp. Se utilizează în activităţile în care calitatea are o importanţă deosebită. La nivelul întreprinderilor, această formă de salarizare este folosită pentru remunerarea lucrătorilor din sectorul administrativ.
3. Salarizarea mixtă constă într-o remunerare stabilă pe unitatea de timp, în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc. Este o formă de salarizare care incită permanent lucrătorii la prestarea unor ore de muncă suplimentare, dacă doresc să obţină un salariu mai mare.

Pentru îmbunătăţirea formelor de salarizare s-au conturat câteva direcţii principale de acţiune, şi anume:

1. Corectarea – vizează toate formele de salarizare concretizându-se în:
2. adaptarea rapidă a salariului la dinamica preţurilor şi la inflaţie;
3. micşorarea diferenţelor dintre salariile din sectorul public, privat şi mixt la muncă egală;
4. creşterea siguranţei salariatului prin menţinerea salariului la un nivel decent;
5. acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă dificile, responsabilităţi de conducere etc.
6. Participarea sau implicarea are în vedere admiterea salariaţilor la împărţirea beneficiilor obţinute de unitatea unde lucrează, astfel:

1. participarea directă la beneficii;
2. participarea prin intermediul acţiunilor cumpărate de salariaţi de la unitatea unde îşi desfăşoară activitatea;
3. stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri, care să se distribuie salariaţilor din beneficiu.

3. Socializarea are în vedere asigurarea unui surplus de salariu, peste cel primit pentru munca depusă, realizându-se sub două forme:
4. salariul familial – alocaţiile de stat pentru copii, prime şi sporuri pentru naşteri etc.;
5. salariul social – utilizat pentru a spori veniturile tuturor salariaţilor sau a unei categorii de salariaţi confruntate cu riscuri mari (şomaj, accidente de muncă, boli profesionale etc.).

Salariul individual poate fi privit sub două forme:

1. Salariul nominal – reprezintă suma de bani primită de salariat de la firma la care lucrează, mărimea lui depinzând de:

• situaţia economico-socială;

• raportul cerere-ofertă de forţă de muncă;
• politica de salarizare pe criterii naţionale, regionale, rasiale etc.

2. Salariul real – reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate la un moment dat, cu ajutorul salariului nominal.

Factorii care influenţează mărimea salariului real sunt:

• mărimea salariului nominal – relaţie directă;

• nivelul preţurilor – relaţie indirectă;
• nivelul impozitelor şi taxelor – relaţie indirectă;
• puterea de cumpărare a banilor – relaţie directă;
• revendicările salariaţilor – relaţie directă când revendicările sunt satisfăcute.

Mărimea şi dinamica salariului depind de următorii factori:

• costul resurselor de muncă – se referă la cheltuielile pentru producerea şi reproducerea forţei de muncă;
• raportul dinre cererea şi oferta de muncă, dacă oferta de muncitori calificaţi pentru domeniul respectiv este unică, salariul se va stabili la un nivel mai ridicat;
• productivitatea muncii – cu cât aceasta este mai mare se obţine un venit mai mare, iar salariatul primeşte un salariu mai mare;
• gradul de dezvoltare economică a ţării, mărimea lui diferă pe ţări, zone, înregistrând o tendinţă generală de creştere, în raport cu perioada anterioară;
• mobilitatea forţei de muncă – dacă mobilitatea este mai mare şi o parte forţei de muncă dintr-o regiune migrează în alta unde este mai bine plătită, reducerea forţei de muncă i-ar obliga pe patroni să crească salariile;
• discriminarea în angajare poate favoriza un grup în raport cu altele, în ceea ce priveşte angajările, salariile sau promovarea pentru alte motive decât capacitatea de a practica o anumită meserie;
• gradul de organizare în sindicate;
• legislaţie cu privire la mişcarea sindicală şi revendicările din fiecare ţară etc.
• Profitul

Termenul de profit este de origine latină şi provine de la profitare, care înseamnă a progresa, a da rezultate.

Profitul poate fi definit ca fiind:

• diferenţa în plus dintre veniturile şi cheltuielile rezultate din activitatea

unui agent economic;

• beneficiul, câştigul, avantajul, venitul realizat sub formă bănească din

producerea şi comercializarea bunurilor şi serviciilor.

Profitul este format din:

• profit normal sau ordinar – reprezintă profitul minim pe care o întreprindere trebuie să-l realizeze pentru a-şi putea continua activitatea;
• profitul supranormal sau economic – reprezintă diferenţa dintre venitul total şi costurile de oportunitate ale factorilor întrebuinţaţi într-

o anumită perioadă de către o întreprindere. El se realizează numai în procesul schimbului în cadrul mecanismelor pieţei concurenţiale unde domină incertitudini generate de confruntarea dintre riscurile asumate de către producători;

• profitul de monopol sau supraprofitul – obţinut peste profitul normal de către agenţii economici care dispun de condiţii naturale sau economice pentru care alţii nu le au, şi de care se folosesc printr-o concurenţă imperfectă. Profitul se determină conform reglementărilor în vigoare în fiecare ţară, ca o sumă globală cu două componente:

1. Profitul legitim sau normal – reprezintă suma ce revine agentului economic, posesor al unui factor de producţie, pentru contribuţia adusă la activitatea economică. Este considerat legal, normal şi este expresia unor venituri însuşite ca urmare a progreselor economice şi tehnice realizate de firmă prin:

• utilizarea unor mijloace de muncă perfecţionate;
• îmbunătăţirea produselor şi înnoirea lor;
• organizarea superioară a activităţii economice .

2. Profitul nelegitim sau venitul necâştigat reprezintă suma însuşită de agentul economic fără a avea o contribuţie la activitatea economică şi se realizează în contextul încălcării legalităţii prin:

• atribuirea unor cote procentuale de profit peste cele admise de lege;
• practicarea unor preţuri de vânzare mai ridicate;
• sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor;
• economii nejustificate la cheltuielile pentru protecţia mediului;
• obţinerea unor câştiguri din inflaţie şi alte fenomene social-economice.

Agentul economic poate dispune de profit numai după plata impozitului, impozitarea reflectând punctul de vedere oficial cu privire la profitul ce rămâne efectiv la agentul economic, numit profit admis;

Profitul admis reprezintă profitul net, adică ceea ce rămâne proprietarului de capital după ce a plătit impozitul

Pa = Pb – lpp,

unde:

P_a = profit admis

P_b = profit brut

• pp = impozit pe profit

Profitul admis reprezintă instituţionalizarea unei mărimi a profitului care se stabileşte nu atât în funcţie de factorii economici, ci de decizia autorităţilor şi de politica statului de a asigura sau nu un anumit nivel al profitului pe ramuri şi subramuri, pe categorii de mărime a firmelor etc.

Un rol foarte important revine mărimii şi dinamicii profitului.

Mărimea profitului este variabilă în timp şi spaţiu şi se exprimă:

1. absolut, ca masă a profitului, care se determină ca diferenţă între venituri şi cheltuieli sau ca diferenţă între preţ şi cost constituind un reper important pentru selectarea nomenclatorului de produse al unei unităţi economice;
2. relativ, ca rată a profitului, ce se calculează ca raport procentual între masa profitului şi costurile făcute pentru obţinerea acesteia, volumul capitalului folosit sau cifra de afaceri. Se calculează următoarele tipuri de rate de profit ⁽p^r’^):

• rata comercială – prin raportarea profitului (Pr) la cifra de afaceri (CA):

pr’ = (Pr/CA) x 100

• rata economică – prin raportarea profitului (Pr) la activele totale ale întreprinderii (AT):

pr’ = (Pr/AT)x100

• rata financiară – raportarea profitului la activele proprii (AP): pr’ = (Pr/AP)x100
• rata rentabilităţii se determină ca raport al fiecărei forme de profit, la forma corespunzătoare de cost.

Factorii care influenţează mărimea profitului sunt:

1. nivelul costului mărfii sau serviciului – invers proporţional;
2. nivelul preţului mărfii sau serviciului – direct proporţional;
3. volumul serviciilor sau produselor realizate – direct proporţional;
4. structura producţiei de bunuri şi servicii realizate – direct proporţional când sporesc produsele şi serviciile cu profit ridicat şi invers proporţional când se reduc în favoarea celor cu profit scăzut;
5. viteza de rotaţie a capitalului – direct proporţional;
6. modul cum se împarte valoarea produsului sau serviciului între posesorii factorilor de producţie – dacă salariul, dobânda şi renta cresc, scade profitul şi invers.

• Dobânda

În sens restrâns, dobânda este o sumă de bani, un excedent ce revine proprietarului capitalului bănesc dat cu împrumut, ca răsplată pentru cedarea dreptului de folosinţă asupra numerarului, unei alte persoane, pe o anumită perioadă de timp.

Pentru debitor dobânda reprezintă o cheltuială iar pentru creditor dobânda este un venit.

Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele:

1. economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare, fiind folosite de către acestea la acordarea de împrumuturi;
2. economiile firmelor reprezintă acea parte a profitului care rămâne disponibilă după plata dividendelor;
3. economiile guvernului, apar în situaţia în care veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare.

În sens larg, dobânda reprezintă venitul însuşit de proprietarul oricărui capital utilizat în condiţii normale, în activitatea economică.

Formele dobânzii în sens larg sunt următoarele:

1. dobânda bancară de bază – se practică pentru remunerarea certificatelor de depozit sau a bonurilor de trezorerie;
2. dobânda bancară percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ numită şi taxă de scont comercială;
3. dobânda pe piaţa monetară – se aplică împrumuturilor pe termen scurt, împrumuturilor contractate între bănci, respectiv între băncile comerciale şi banca de emisiune;
4. dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi de alte instituţii financiare constă în dobânda bancară de bază la care se adaugă un plus, care este stabilit în funcţie de credit şi situaţia economică a debitorului;
5. dobânzi corelate pentru depozitele la vedere şi la termen – sunt constituite de bănci, la casele de economii;
6. dobânzi pe piaţa obligaţiunilor;
7. dividende – pentru acţiunile deţinute la societăţile pe acţiuni;

Mărimea dobânzii se determină cu ajutorul a doi indicatori:

1. masa dobânzii – respectiv suma absolută a dobânzii pe care o plăteşte debitorul, creditorul său;
2. rata anuală a dobânzii ca mărime relativă care se calculează ca raport procentual între dobândă (D), primită sau plătită, şi suma care a făcut obiectul împrumutului (C).

d’ = (D/C) x 100, unde:

d’ = rata dobânzii,

D = dobânda totală,

C = capitalul împrumutat.

Între rata dobânzii şi cererea de credite există un raport invers proporţional. Câştigul băncii rezultă din diferenţa între dobânda încasată de bancă de la cei pe care i-a creditat şi dobânda plătită deponenţilor săi, care reprezintă câştigul brut. Dacă din câştigul brut se scad cheltuielile de funcţionare a băncii rămâne profitul sau câştigul net.

Există două modalităţi de calcul al dobânzii:

5

1. Dobânda simplă – se calculează la creditele acordate pe o perioadă mai mică de un an sau la cele cu scadenţă după un an, dacă rambursarea creditului se face în rate egale. Se determină după formula:

D = C x d’ x n,

unde:

D = dobânda simplă,

C = creditul,

d’ = rata anuală a dobânzii, n = durata împrumutului în ani.

2. Dobânda compusă sau capitalizată – se calculează la creditele acordate pe o perioadă mai mare de un an, dacă rambursarea datoriei şi dobânzii aferente se face la sfârşitul perioadei. Dobânda neplătită în primul an se adaugă la suma împrumutată fiind luată în calculul dobânzii în anul următor. Este numită „dobândă la dobândă” şi se determină după următoarea formulă:

Sn = So(1+d’)ⁿ D = Sn – So d’ = D / (C x n) x 100

unde:

Sn = suma totală plătită băncii la sfârşitul perioadei,

S0 = capitalul iniţial luat cu împrumut (creditul), d’ = rata anuală a dobânzii, n = durata împrumutului în ani, c = creditul,

D = dobânda totală plătită băncii.

Nivelul şi dinamica ratei dobânzii depind de următorii factorii:

1. riscul asumat de creditor privind insolvabilitatea debitorului; dacă riscul asumat de creditor este mare, rata dobânzii creşte astfel încât dobânda percepută la credit, numită dobândă pură sau netă, se adaugă prima de asigurare contra riscului, obţinându-se dobânda brută care cuprinde şi cheltuielile de gestionare a creditului, suportate de către bancă;
2. riscul dintre cererea şi oferta de credite pe piaţa monetară – când cererea creşte, rata dobânzii creşte şi invers, când oferta sporeşte, rata dobânzii scade;
3. inflaţia determină majorarea ratei dobânzii. Pentru a preveni riscul inflaţionist banca percepe o dobândă nominală, care cuprinde dobânda reală, corectată în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist;

4. conjunctura economică şi politică atât din interiorul fiecărei ţări, cât şi pe plan internaţional;
5. durata creditului – dacă împrumutul este pe termen scurt şi rata dobânzii este mare, atunci va creşte cererea de credite pe termen scurt, ceea ce va duce la scăderea ratei dobânzii pentru asemenea credite paralel cu creşterea ratei dobânzii la creditele pe termen lung;
6. costul procesului de acordare de împrumuturi – la împrumuturile mari care se reîntorc la creditori dintr-o dată, costurile sunt mult mai mici decât în cazul împrumuturilor mici care se returnează creditorului în rate;
7. rata de scont practicată de Banca Centrală la refinanţarea băncilor;
8. oferta şi cererea de lichidităţi pe piaţă;
9. raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului la capitalul investit;
10. starea generală a economiei etc.

Băncile intervin în scăderea masei monetare, când necesităţile economiei impun acest lucru, reducerea masei băneşti făcându-se prin:

• limitarea sau plafonarea creditului prin stabilirea unei sume maxime şi a unui cuantum (procent);
• creşterea rezervei obligatorii şi a ratei dobânzii, la intervenţia Băncii Centrale;
• schimbul valutar al monedei naţionale pe monede străine convertibile.
• Renta

Renta reprezintă plata pentru folosirea temporară a unui factor de producţie care aparţine unei alte persoane.

Renta poate fi privită sub două forme:

• sub formă materială – ca excedent de bunuri faţă de alţi producători, produse de calitate superioară, inclusiv situaţii de monopol;
• sub formă bănească ca rentă economică, adică venitul obţinut de către deţinătorul unui factor de producţie, a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la creşterea preţului de vânzare.

Cea mai complexă teorie a rentei a fost creată de David Ricardo, care defineşte renta ca fiind acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului.

Ricardo elaborează şi teoria rentei diferenţiale, renta reprezintă diferenţa dintre valoarea socială şi cea individuală obţinută pe terenurile mai fertile sau cu o poziţie mai avantajoasă faţă de piaţă.

Cea mai veche formă a rentei se întâlneşte în agricultură şi se numeşte rentă funciară care reprezintă renta încasată de toţi proprietarii funciari, indiferent de calitatea terenului pe care îl deţin şi de poziţia acestuia faţă de piaţă.

Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de bani plătită proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului de folosinţă a terenului unei alte persoane numită arendaş.

Mărimea rentei depinde de cererea de pământ pentru arendare, care, la rândul ei, este condiţionată de cererea de produse agricole şi de preţul de vânzare al produselor.

Renta se poate exprima şi măsura în:

• mărime absolută – renta este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produselor agricole şi costul acestora plus profitul normal al arendaşului;
• mărime relativă – renta se exprimă ca rată faţă de veniturile aduse de terenul arendat.

Renta poate fi absolută sau diferenţială.

Renta diferenţială se formează pe baza unor particularităţi ale activităţilor economice în agricultură este rezultatul cheltuielilor mai mici cu care sunt obţinute produsele pe terenurile mai fertile în condiţiile în care preţul de vânzare este determinat de cheltuielile produsului mai scump, realizat pe terenurile cu o fertilitate mai mică.

Renta diferenţială se împarte în:

• renta diferenţială de gradul I – este renta rezultată din diferenţa de fertilitate naturală şi poziţia diferită a terenurilor faţă de piaţă. Mărimea ei este dată de diferenţa dintre cheltuielile marginale realizate pe terenurile cele mai slabe luate în cultură şi cheltuielile individuale mai reduse efectuate pe terenurile mai fertile sau mai apropiate de piaţă. Acest tip de rentă este caracteristica predominantă a agriculturii extensive;
• renta diferenţială de gradul II – are la bază investiţiile succesive pe acelaşi teren sau pe terenuri diferite care măresc fertilitatea artificială a solului şi randamentul acestuia, reducând costurile pe unitatea de produs. Se obţine astfel, un supraprofit care este încasat de arendaş în perioada desfăşurării contractului de arendare. Renta diferenţială II este legată de agricultura intensivă de dotarea tehnică superioară a exploatărilor agricole.

Pe lângă tipurile de rentă amintite, mai distingem:

• renta de monopol – obţinută de proprietarul funciar care produce cantităţi foarte mici de bunuri, de calitate excepţională, foarte căutate de consumatori. Ea este un supraprofit obţinut prin practicarea unor preţuri de monopol la aceste produse;
• renta minieră – reprezintă supraprofitul obţinut de către proprietarii de mine sau de terenuri bogate în resurse care pot fi exploatate cu cheltuieli reduse;
• renta de raritate – este rezultatul restrângerii resurselor economice din cauza condiţiilor naturale sau a unor elemente de monopol create şi întreţinute artificial;

• renta industrială (comercială) – reprezintă surplusul de venit obţinut de marile firme prin practicarea unor preţuri scăzute faţă de cele ale firmelor mai mici (care nu pot rezista decât practicând preţuri mai mari);
• rentă conjuncturală – reprezintă profitul obţinut de unii întreprinzători în urma vânzării unor produse ce au fost stocate atunci când preţurile lor erau mici şi vândute când valoarea lor pe piaţă a crescut.

Mărimea preţului pământului este influenţată de numeroşi factori:

1. mărimea şi evoluţia rentei – influenţează direct preţul pământului, fapt evidenţiat de formula:

Pp = R/d’

P_p = preţul pământului,

R = renta anuală,

d’ = rata anuală a dobânzii plătite de bănci deponenţilor, pentru dreptul de a le

folosi suma depusă pe termen de un an.

2. rata dobânzii bancare – influenţează invers proporţional preţul pământului când rata dobânzii creşte, potenţialii cumpărători sunt mai tentaţi să-şi depoziteze în bănci economiile, putând obţine un câştig mai mare, cererea de pământ pe piaţă scade reducându-se şi preţul acestuia;
3. cererea şi oferta de terenuri agricole – datorită faptului că pământul este un factor de producţie limitat, oferta acestuia are caracter rigid;
4. cererea şi oferta de produse agricole – acţionează asupra preţului pământului prin intermediul cererii şi ofertei de teren agricol care prin utilizare permite obţinerea produselor agricole;
5. posibilitatea folosirii alternative a pământului – oferă mai multe şanse de câştig cumpărătorului, iar preţul pământului va creşte (relaţie directă);
6. poziţia terenurilor agricole faţă de căile de acces şi centrele de aprovizionare şi desfacere a produselor influenţează direct valoarea şi preţul pământului;
7. deprecierea banilor ca urmare a amplificării procesului inflaţionist de terenuri, ceea ce influenţează preţul pământului prin sporirea cererii de terenuri agricole.