Riscul de nerambursare

Riscul de nerambursare se mai numeşte şi risc de creditare sau insolvabilitate a debitorilor sau de risc de deteriorare a activelor bancare şi reprezintă principalul risc asumat de bancă.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii de plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau deficienţelor împrumutatului, deci se manifestă ca urmare a neîndeplinirii contractului de credit de către client.

Deci, fie că aduce o pierdere de capital definitivă, fie că presupune o recuperare parţială şi târzie prin acţiuni în instanţele juridice, insolvabilitatea prejudiciază interesele băncii.

În aprecierea riscului de nerambursare, trebuie studiate cu atenţie următoarele probleme:

• rolul calităţii creditului;
• selectarea creditelor;
• aprecierea riscului global de nerambursare;
• controlul intern asupra portofoliului de credite.

 

3.5.1. Calitatea şi selectarea creditelor

 

Calitatea creditelor este importantă pentru bănci, operaţiunea de creditare reprezentând principala operaţiune bancară, iar riscul ridicat reprezintă cauza majoră de faliment, de unde necesitatea controlului riscului pe parcursul procesului de creditare.

Importanţa majoră prezintă calitatea creditului pentru stat (împrumuturile şi taxele primite de la agenţii economici se diminuează atunci când agenţi economicii nu rambursează creditul) pentru clienţii băncii (creditul trebuie rambursat, astfel creditul costă mai mult aplicându-se majorări sau bunurile cu care sunt garantate creditele sunt sechestrate) şi nu în ultimul rând pentru economie, în ansamblul ei, alocarea creditelor presupunând o dezvoltare economică.

Selectarea creditelor are loc în faza de acordare a acestora, reprezentând momentul în care banca îşi asumă riscul şi îi poate influenţa mărimea.

Prin selectare se alege din mulţimea cererilor de credite doar pe acelea care se estimează că au probabilitatea rambursării mai mare decât cea a nerambursării.

Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutatul prin prisma cerinţelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte:

• umane: competenţă moralitate;
• economice: situaţia internaţională, naţională, cadrul profesional;
• financiare: situaţia financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare;
• juridice: forma juridică, legături juridice cu alţi agenţi economici.

Selectarea creditelor de către bancă se poate face şi cu ajutorul unor produse informatice specific băncii (RAIFFEISEN S.A.-S.A.B.).

În cazul debitorilor băncii se diferenţiază 2 mari categorii pentru care riscul de creditare se manifestă diferit:

1. agenţi economici
2. agenţi economici externi (debitori din alte ţări).

Din punct de vedere al scadenţei acordarea creditelor pentru toate categoriile de debitori se face pe termen scurt, pe termen mediu şi pe termen lung.

 

1.a) Acordarea creditelor agenţilor economici pe termen scurt presupune analiza cererii de creditare şi a nevii de finanţare a agentului economic.

Studiul cererii de creditare presupune identificarea, evaluarea şi protecţia împotriva riscului. Identificarea şi evaluarea riscului înseamnă de fapt identificarea şi evaluarea factorilor care pot duce la rambursare.

În cadrul acestor factori se deosebesc factori interni legaţi de activitatea agentului economic, de realizarea sau nerealizarea obiectivelor propuse şi factori externi, legaţi de alţi agenţi economici cu care agentul economic vine în contact, şi care nu şi-au plătit datoriile, legaţi de un blocaj financiar în sectorul respectiv sau de conjunctura economică (criza economică generală, sectorială).

Evaluarea nevoii de finanţare, determinată de deficitele temporare în fluxul de încasări şi plăţi, presupune analiza contractelor agenţilor economici respectivi, fluxul cash-flow, angajamentele faţă de alţi creditori, documentele de evidenţă care reflectă situaţia economico-financiară a întreprinderii (bilanţ, conturi de profit şi pierdere). Se determină după această analiză sume de care are nevoie agentul economic, iar între bancă şi agentul economic se va negocia scadenţa şi dobânda.

Pentru protecţia împotriva riscurilor se pot cere garanţii sau se pot înăspri condiţiile de creditare prin limitarea sumei totale a creditului acordat.

 

1.b) În acordarea creditelor agenţilor pe termen lung, pentru investiţii, analiza nevoii financiare necesită un proiect de investiţii care este întocmit de agentul economic care solicită creditul, de firme specializate sau de bancă.

Şi în acordarea creditelor pe termen lung se are în vedere identificarea, evaluarea şi protecţia împotriva riscului care vizează acele grupe de factori interni determinaţi de necesitatea, eficienţa şi oportunitate proiectului investiţiei şi factori externi legaţi de mediul economic în care agentul economic respectiv apelează la credit, factori de natură politică, economică (import, export).

Protecţia împotriva riscului în mod cert este legată de evaluarea garanţiilor. În acest caz creditelor pentru investiţii, evaluarea garanţiilor este necesară pentru că există incertitudinea evoluţiei preţurilor în timp şi a calităţii activităţii în care investeşte agentul economic.

Este de reţinut faptul că nici o investiţie nu se finanţează în întregime de către bancă, preîntâmpinându-se în acest mod riscul moral.

Selectarea cererilor de creditare se poate face prin: evaluarea creditelor pe bază de punctaj această metodă fiind cunoscută sub denumirea de credit-scoring.

Credit-scoring-ul se exprimă ca o cotaţie de apreciere sau de evaluare a atributelor solicitantului în vederea acordării creditului şi îşi propune să stabilească un mod de ierarhizare a solicitanţilor de credit printr-o notă medie sau punctaj. În acest scop sunt necesare:

• stabilitatea unui număr de variabile;
• statuarea unui sistem de agregare care să permită transpunerea variabilelor într-un calificativ comun, de expresie globală.

Aplicarea punctelor sistemului credit-scoring înseamnă adunarea punctelor întrunite de solicitant considerând câte un punctaj pentru fiecare din criteriile stabilite în fişa de evaluare a agentului economic (Anexa nr.2) şi compararea cu numărul stabilit ca limită de acordare şi respingere.

La RAIFFEISEN S.A. limita de acordare şi respingere a creditului pentru agenţii economici este stabilită la 20 de puncte:

• între 40-60 se acordă creditul;
• între 20-39 se poate acorda creditul dacă nu există alte elemente de risc;
• sub 20 nu se acordă creditul.

Prin introducerea evaluării pe bază de punctaj se urmăreşte realizarea unor obiective ca: reducerea timpului şi costului evaluării, creşterea calităţii creditelor, creşterea productivităţii şi a satisfacţiei inspectorilor de credite, îmbunătăţirea calităţii controlului creditelor, uşurarea modificării strategiei de creditare, selecţia clienţilor în funcţie de calitate.

Scorurile întrunite de fiecare solicitant în cadrul sistemului creează o premisă de ierarhizare.

Cu privire la finalitatea utilizării acestui sistem, trebuie să spunem că băncile, pe baza experienţei proprii, stabilesc nivelul minim de punctaj admisibil prin analiza comparată a câştigurilor şi pierderilor aferente fiecărui nivel al scorurilor.

 

 

 

 

2. Selectarea creditelor acordate debitorilor din alte ţări (riscul de ţară)

 

Riscul de ţară caracterizează probabilitatea apariţiei incapacităţii de plată a unui debitor datorită unor cauze care ţin exclusiv de localizarea sa geografică.

Din punct de vedere a riscurilor de creditare acestea pot fi: risc specific organismelor guvernamentale, instituţiilor publice şi statelor debitoare şi risc suplimentar pentru persoane sau agenţi ai căror insolvabilitate este determinată de localizarea geografică, nu de deteriorarea situaţiei lor financiare.

Riscul de ţară are două dimensiuni:

– risc politic sau risc suveran. Gradul de instabilitate politică poate duce la modificarea atitudinii oficiale funcţie de atitudinea guvernului referitoare la investiţii străine, limitarea sau interzicerea ieşirilor de capital, repunerea în discuţie sau renegocierea unor contracte, refuzul de a recunoaşte angajamentele guvernelor anterioare.

– risc economic incapacitatea autorităţilor monetare de a asigura transferul drepturilor creditorilor, deci autoritatea monetară a ţării debitoare nu dispune de valuta de care are nevoie. 

Dacă valuta este liber convertibilă atunci acest risc nu există.

Evaluarea riscului de ţară se poate realiza:

1. În baza valorii capitalizate. Această metodă presupune dezvoltarea unui aparat matematic bine pus la punct. Se realizează capitalizarea fluxului de venituri la nivel de ţară, pentru care se folosesc rată referitoare la situaţia anterioară şi evoluţia estimativă a principalelor elemente ale balanţei de plăţi externe;
2. Folosind metoda Delphi (metoda indicatorilor de risc) care constă în stabilirea unor criterii reprezentative: politice, economice, financiare şi a unor fonduri pentru fiecare criteriu. Diferite persoane abilitate a acorda puncte vor stabili rezultatul ca medie aritmetică ponderată în funcţie de care se încadrează ţara într-o anumită categorie de risc.

 

3.5.2. Gestiunea preventivă a riscului client

 

În gestiunea riscului de creditare o importanţă deosebită revine studiului gestiunii preventive, a riscului pentru creditele acordate populaţiei, care presupune de fapt urmărirea creditului acordat şi a calităţii debitorului. Pentru agenţii instituţionali gestiunea este asigurată permanent de inspectorii de credite care au un număr de agenţi economici pe care îi supraveghează.

 Gestiunea procesului de creditare este organizată separat la nivelul Băncii fiind organizate două compartimente:

– serviciul de ghişeu (Front Office) unde se desfăşoară activitatea comercială şi administrativă. În cadrul acestui serviciu are loc întocmirea dosarelor de creditare şi trierea lor.

– serviciul de credite propriu-zis (Back-Office) ce se ocupă cu gestiunea evenimentelor pe parcursul derulării procesului de creditare.

Pentru urmărirea gestionării preventive a riscului client, important este cum se desfăşoară schimbul de informaţii între cele două compartimente existând două modalităţi:

1. Abordarea clasică (reactivă);
2. Abordarea modernă (activă).

 

1. a) Abordarea clasică presupune specializarea şi defalcarea sarcinilor între cele două servicii de ghişeu: FO şi de credite BO.

Serviciul FO analizează cererile de creditare. După ce stabileşte acordarea creditului între cele două părţi (bancă – client), dosarele sunt trimise la serviciul BO pentru urmărirea derulării relaţiilor de creditare.

Serviciul BO nu ia contact cu clienţii, ci urmăreşte rambursarea ratelor scadente. Când datele scadente nu sunt respectate există proceduri standardizate pe care cei de la BO le aplică: modificarea ratei dobânzii, reeşalonarea creditului, trecerea clientului în altă categorie.

BO ar trebui să ia legătura cu FO pentru a intra în contact cu clientul, dar se aplică mai întâi procedurile standardizate şi apoi se ia legătura cu clientul. În acest caz există două posibilităţi:

– rezolvarea problemei: clientul redevine bun, cu toate antecedentele sale şi în acest moment se întrerupe legătura BO cu FO;

– nerezolvarea problemei, clientul este problematic apărând o situaţie conflictuală (Banca va apela în această situaţie la garanţii).

Abordarea clasică se mai numeşte şi reactivă pentru că banca reacţionează după evenimentele ce se produc.

 

Iar GESTIUNEA RISCULUI CLIENT:

 

1. b) Abordarea modernă (activă)

În această modalitate se acţionează înainte de a se produce evenimentul nedorit, deci se acţionează din timp pentru a se minimiza riscul.

Dezavantajele acestei metode sunt volumul de muncă suplimentar şi cheltuielile suplimentare. Cheltuielile sunt mari pentru că actualizarea permanentă a informaţiilor despre client costă mult.

Principiile abordării moderne:

• Relaţia dintre bancă – client trebuie privită ca o relaţie constructivă, ca o relaţie de interes reciproc;
• Riscul apărut este mai uşor de prevenit decât de recuperat;
• Păstrând o legătură strânsă şi permanentă cu clientul, Banca beneficiază de un avantaj competitiv, concurenţial.

Spre deosebire de riscul de nerambursare care vizează aspectul termenului şi a sumei de rambursare, riscul client este riscul de deteriorare a calităţii clienţilor.

Principalele obiective urmărite de abordarea modernă sunt:

• Unificarea aprecierii riscului de creditare, exclusiv prin prisma riscului client, care presupune renunţarea din punct de vedere a riscului de nerambursare la BO;
• Stabilirea unui sistem coerent de indicatori care să exprime riscul client;
• Introducerea procedurilor de analiză şi actualizarea a dosarelor clienţilor care vor trebui să simplifice activitatea personalului din Bancă.

Pentru implementarea acestor proceduri sunt necesare următoarele operaţii:

• Definirea informaţiilor necesare pentru un dosar client tip (robot) şi a bazei de date din care se pot obţine informaţiile de care avem nevoie;
• Stabilirea algoritmilor de calcul, a indicatorilor care ne interesează şi a unor marje de toleranţă – filtre care sunt revizuite periodic şi actualizate;
• Prezentarea rezultatelor caracterizate prin accesibilitate, rapiditate şi simplitate;
• Reactualizarea informaţiilor din bazele de date BO.

 

 

 

 

Arhitectura SISTEMULUI DE GESTIUNE PREVENTIVĂ a riscului client în cazul abordării moderne (mod activ).

 

Categoria de credit	Dobândă
Credite standard	Normală
Credite în observaţie	Normală + 3p
Credite substandard	Normală + 5p
Credite îndoielnice	Normală + 10p
Credite în pierdere	–

 

Nivelul dobânzii este evident influenţat de riscul nerambursării, elementele de structură a dobânzii fiind separate în:

• Dobândă pură, care este costul utilizării capitalului şi
• Plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale.

O asemenea considerare a riscului şi a soluţiilor de acoperire motivează o politică personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc pe care-l presupune fiecare credit acordat, funcţie de condiţiile reale pe care le are fiecare debitor. Se poate afirma că riscul de nerambursare majorat determină o ofertă de credit mică.

În ceea ce priveşte poziţia ofertei de credit faţă de nerambursare trebuie să se constate că banca, fiind sensibilă la riscul de insolvabilitate, va avea un prag de credite, indiferent de condiţiile de dobândă extrem de favorabile. Deci, există o zonă inelastică în relaţia:

Ofertă de credit – Risc de insolvabilitate

Fiecare bancă se confruntă pe de o parte cu tendinţe de anticipare de conserve şi deci, de reţinere în creditare, ceea ce înseamnă siguranţă, iar pe de altă parte banca este interesată în valorificarea ofertei de credite, pe care ar fi trebuit în mod normal să le refuze.