Repartizarea unei importante părţi din produsul intern brut, prin intermediul finanţelor publice, generează anumite efecte utile pentru întreaga societate, pentru unele grupuri sociale sau pentru anumite persoane luate în mod individual. Prin transferul de putere de cumpărare de la persoanele fizice şi juridice la fondurile publice şi de la acestea către diverşi beneficiari are loc o modificare a raporturilor sociale, care influenţează procesul reproducţiei sociale, potenţialul economic al întreprinderilor, veniturile şi averea cetăţenilor, nivelul de trai al populaţiei, calitatea vieţii în general.
Cu alte cuvinte, intervenţia statului în economie, cu ajutorul finanţelor, nu are un caracter neutru, ci ea îndeplineşte un rol activ.
Acţiunile publice la care s-a făcut referire, urmăresc sporirea potenţialului economic al ţării, dezvoltarea economică a unor regiuni rămase în urmă, creşterea economică în general. Alte acţiuni sunt îndreptate spre asigurarea forţei de muncă într-o structură socio-profesională corespunzătoare nevoilor economiei naţionale; menţinerea stării de sănătate a populaţiei cât mai aproape de standardele europene; ridicarea gradului de cultură a societăţii, îmbunătăţirea condiţiilor de trai (materiale şi spirituale) ale întregii populaţii, în sfârşit, o serie de acţiuni publice, au ca obiect asigurarea condiţiilor pentru instaurarea şi consolidarea unei democraţii autentice pluri-partidiste, respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor naţionale, îndeplinirea acordurilor şi convenţiilor bilaterale şi multilaterale; participarea ţării la diviziunea internaţională a muncii, la soluţionarea problemelor cu care se confruntă omenirea, menţinerea păcii în Europa şi în lume.
Redistribuirea mijlocită de finanţe are un impact favorabil asupra economiei numai în măsura în care acţiunile publice se fac cu luarea în considerare a priorităţilor, din fiecare etapă istoriceşte determinată. Interesele naţionale se armonizează cu interesele de grup şi cele individuale, asigură efecte economice, sociale, sau de altă natură, corespunzător efortului financiar cerut de realizarea lor, îmbină armonios avantajele imediate (raţionalitatea pe termen scurt) cu cele de perspectivă (raţionalitatea pe termen mijlociu şi lung). Efectele utile ale acţiunilor sociale, economice şi de altă natură, finanţate din fondurile publice, nu sunt direct proporţionale cu efortul reclamat de acestea. Ceva mai mult, greşelile comise de autorităţile publice, însărcinate să stabilească priorităţile şi opţiunile în satisfacerea nevoilor sociale pot provoca efecte adverse: în loc ca fluxurile financiare dirijate de la fondurile publice să favorizeze progresul social-economic, se poate ca ele să ducă la limitarea acestuia, din cauza orientării lor spre acţiuni ineficiente sau neconforme cu nevoile reale ale ţării, în perioada considerată. Deoarece în economia de piaţă nu există o concurenţă perfectă, nici deciziile luate de agenţii economiei în calitate de producători autonomi, nu asigură dimensionarea corectă a producţiei de bunuri private (oferta) în raport cu necesarul pentru consum (cererea) de asemenea produse. Abaterile în plus sau în minus, ale ofertei faţă de cerere influenţează, evident, şi nivelul preţului şi, implicit, rata rentabilităţii.
Deciziile luate de autorităţile publice cu privire la volumul şi la structura utilităţilor oferite membrilor societăţii şi agenţilor economici, nici ele nu sunt ireproşabile. Acest lucru se explică prin necunoaşterea dimensiunii reale a nevoilor sociale şi a stringenţei acestora, ca şi prin contradicţiile existente între interesele participanţilor la formarea fondurilor publice de a ceda o parte cât mai mică din puterea lor de cumpărare şi cele ale beneficiarilor acestor fonduri, de a primi prestaţii în natură (utilităţi publice) sau transferuri în bani în cuantum cât mai mare. De aceea, perfecţionarea deciziilor financiare (sau cu efecte financiare) ale autorităţilor publice, constituie preocuparea de cea mai mare actualitate şi importantă în toate ţările.
Impactul finanţelor publice asupra economiei nu se manifestă numai sub forma utilităţilor puse la dispoziţia membrilor societăţii care influenţează mărimea şi structura acumulării de capital, a consumului total, privat şi public, individual şi social. Acesta se manifestă şi sub forma redistribuirii veniturilor şi averii în rândurile populaţiei şi a întreprinzătorilor.
Prelevările de impozite şi taxe de la persoanele fizice şi juridice la fondurile publice de resurse financiare, se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil şi în proporţii diferite, de la un contribuabil la altul. Acest tratament diferenţiat, aplicat prin mijlocirea impozitelor progresive pe venit şi pe avere, este dictat de imperativa justiţiei sociale, al echităţii fiscale. Ca urmare, impozitele şi taxele servesc nu numai ca mijloace de procurare a resurselor necesare statului, dar şi ca instrumente de redistribuire a veniturilor şi averii cetăţenilor şi agenţilor economici.
Redistribuirea înfăptuită cu ajutorul impozitelor şi taxelor este urmată de o a doua redistribuire, realizată pe calea alocaţiilor bugetare, a subvenţiilor şi a transferurilor de resurse, de la fondurile publice la diverşi beneficiari. La dirijarea acestor resurse către persoane fizice şi juridice, se urmăreşte sprijinirea, cu precădere, a celor lipsiţi de posibilităţi materiale sau cu un potenţial economic redus. Pe această cale se corectează, parţial, evident, disproporţiile mari şi inechităţile, adesea flagrante, existente între cei avuţi şi cei neavuţi. Deşi nu se poate spune de la ce persoană provine suma de bani utilizată de stat pentru finanţarea unei cheltuieli de care beneficiază o anumită persoană, se poate presupune totuşi, că persoanele fizice, cu venituri mari şi cu averi importante, suportând impozite progresive, contribuie cu o parte din resursele lor la finanţarea burselor, pensiilor, indemnizaţiilor sociale etc., cuvenite celor cu venituri modeste. Aceasta în mod teoretic, deoarece, practic, uneori suma impozitelor şi a taxelor încasate de la persoanele cu venituri mari şi foarte mari are o pondere redusă în totalul veniturilor fiscale şi, deci, o contribuţie pe măsură la finanţarea cheltuielilor de care beneficiază masele largi ale populaţiei.
Autorităţile publice folosesc instrumentele financiare şi în scopul influenţării proceselor economice, a corectării ciclului economic, al înlăturării dezechilibrelor economice în perioadele de supraîncălzire a economiei, se iau măsuri financiare pentru temperarea creşterii obţinute pe seama accentuării fenomenelor inflaţioniste, iar în perioadele de recesiune, prin facilităţi fiscale ori prin alocaţii bugetare, se asigură oxigenul necesar relansării economiei. Pe seama resurselor financiare publice se finanţează diverse acţiuni orientate spre crearea de noi locuri de muncă, recalificarea şomerilor şi îndrumarea lor către alte ramuri şi sub ramuri ale economiei, pensionarea înainte de termen a celor care nu-şi mai găsesc plasament din cauza vârstei înaintate şi ajutorarea celor care şi-au pierdut locul de muncă.
Contractarea de împrumuturi pe piaţa internă, pentru acoperirea deficitului bugetar,
constituie o modalitate frecvent folosită de stat pentru readucerea în circuitul economic a disponibilităţilor băneşti temporare din economie şi de influenţare a echilibrului monetar. Prin contractarea de împrumuturi externe de către stat sau prin garantarea împrumuturilor contractate de agenţii economici, se urmăreşte completarea resurselor financiare interne şi folosirea lor pentru realizarea de obiective şi acţiuni de interes naţional.
Aşadar, finanţele publice sunt utilizate în scopul realizării unei dezvoltări economice şi sociale a tării, pe cât posibil într-un cadru echilibrat.
În încheiere, ar fi de menţionat că nu toţi economiştii fac o demarcare netă între funcţiile şi rolul finanţelor publice. Astfel, unii, vorbind despre funcţiile finanţelor, prezintă, de fapt, efectele acestora asupra economiei naţionale, iar alţii nu abordează aceste probleme cu referire la finanţele publice în general, ci tratează rezultatele obtenabile cu ajutorul impozitelor, împrumuturilor de stat, emisiunii monetare, cheltuielilor bugetare etc. folosite de autorităţile publice ca instrumente de intervenţie în economiei.
Lăsând la o parte deosebirile de terminologie, se observă că o serie de economişti occidentali remarcă şi apreciază pozitiv formele variate ale intervenţiei autorităţilor publice în economie, prin mijlocirea finanţelor publice sau al altor instrumente.
Necesitatea intervenţiei alocative a statului în economie apare în cazul:
- proprietăţii comune asupra resurselor;
- al comportamentului neadecvat şi păgubitor al unor indivizi (de tipul „călăreţului liber”)
- al bunurilor publice.
Atunci când un anumit bun (teren agricol, pădure, resurse de apă etc.) se află în proprietatea comună a mai multor persoane între care nu există un spirit de cooperare şi colaborare, se ajunge ca acţiunile unora să intre în conflict cu interesele celorlalţi, fiecare urmăreşte să-şi promoveze propriile sale interese chiar dacă acestea aduc atingere intereselor celorlalţi proprietari. Maximizarea intereselor individuale, în detrimentul interesului general al proprietarilor, are urmări dezastruoase. Proprietatea comună este tratată ca şi cum ar fi proprietatea nimănui şi sfârşeşte prin a dispărea ca sursă de venit pentru titularii acesteia.
Pentru a evita un asemenea deznodământ, se impune intervenţia statului care să reglementeze modul de utilizare a resurselor aflate în proprietate comună.
Încălcări frecvente ale intereselor generale se întâlnesc şi în industrie, agricultură, transporturi şi în alte ramuri ale economiei, care reclamă intervenţia statului. Astfel, unii agenţi economici degajă în atmosferă gaze, praf ori alte substanţe nocive, rezultate din procesul de producţie, în loc să le capteze şi să le neutralizeze, deversează în râuri, în bălţi sau în mare ori lasă să ajungă în pânza freatică ape uzate, în loc să le trateze (epureze) în prealabil, produc zgomote superioare limitelor admise cu efecte negative asupra organismului uman, pe scurt poluează mediul ambiant fără să plătească vreun ban pentru acoperirea prejudiciilor produse celor din jur prin faptele lor iresponsabile.
Comportamentul acestora este asemănător celui manifestat de „călăreţul liber” („free rider”), care, ajuns într-o păşune proprietate comună, lasă calul să pască în voie, fără să-i pese că bunul respectiv nu-i aparţine, că nu a contribuit cu nimic la crearea lui şi fără să suporte pagubele provocate altora prin fapta sa reproşabilă. Pentru a descuraja un astfel de comportament, autorităţile publice sunt chemate să intervină stabilind norme şi reguli obligatorii cu privire la exploatarea resurselor proprietate comună, în scopul exploatării eficiente a acestora, fie le finanţează din fonduri publice, fie obligă indivizii să respecte reglementările legale în materie şi să suporte consecinţele încălcării acestora.
Faptul că anumite bunuri (utilităţi) nu pot fi furnizate de producătorii privaţi, determină autorităţile publice să intervină pentru a asigura producerea acestora în instituţii specializate şi a le pune la dispoziţia utilizatorilor fără plată, după criterii non-piaţă. Prelevarea prin metode de constrângere (impozite, taxe, contribuţii, etc.) a resurselor necesare finanţării producţiei de bunuri (utilităţi) publice şi dirijarea acestora către instituţiile prestatoare (armată, politie, justiţie, şcoli, spitale etc.) constituie o formă de manifestare a funcţiei alocative a finanţelor publice şi a rolului jucat de autorităţile publice.
Cu ocazia colectării resurselor financiare şi, respectiv, a finanţării cheltuielilor publice, are loc un proces de redistribuire a veniturilor şi averilor persoanelor fizice şi juridice în societate.
Redistribuirea se produce între cei cu venituri mai mari (cu un potenţial economic mai ridicat) şi cei fără venituri sau cu venituri insuficiente pentru un trăi decent şi se realizează sub diferite forme, şi anume:
- prin oferirea de către autorităţile publice de bunuri şi servicii fără plată (învăţământ, ocrotire medicală, protecţie socială etc.) cu titlu gratuit;
- prin subvenţionarea de la buget a producţiei anumitor bunuri şi servicii sau a distribuţiei acestora;
- prin acordarea unor sume de bani (ajutoare, indemnizaţii, pensii, burse etc.) celor îndreptăţiţi, pentru că aceştia să-şi procure bunurile sau să-şi achite serviciile de care au nevoie.
În oricare variantă, autorităţile publice îndeplinesc un rol distributiv cu ajutorul finanţelor publice.
Implicarea statului în viaţa economică îmbracă, de asemenea, forma adoptării, de către autorităţile publice a unor reglementări indispensabile bunei funcţionări a economiei naţionale. Este vorba de astfel de reglementări de legi, hotărâri sau ordonanţe guvernamentale, norme metodologice etc. cum sunt cele privind protecţia consumatorului, sancţionarea concurenţei neloiale şi a practicilor monopoliste, protecţia şi securitatea muncii, regimul de muncă, nivelul salariului minim, asigurările sociale, protecţia mediului ş.a. Asemenea reglementări sunt percepute de către unii ca îngrădiri ale libertăţilor individuale, iar de către alţii ca măsuri utile, menite să contribuie la mai buna funcţionare a mecanismului economic. Amploarea rolului regulator, al autorităţilor publice în economie, diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Uneori, acesta se extinde, alteori se restrânge, după caz.
În ţările cu economie de piaţă apar frecvent disfuncţionalităţi şi dezechilibre sub diferite forme: rămânerea în urmă a desfacerilor de mărfuri în raport cu producţia, ceea ce conduce la creşterea stocurilor, sporirea numărului şomerilor, înregistrarea de deficite bugetare, solduri negative ale balanţei comerciale şi ale balanţei de plăţi externe ori majorarea acestora, multiplicarea volumului plăţilor restante către furnizori, bugetul de stat şi bănci, încetinirea ritmului creşterii economice sau înregistrarea de creşteri negative ale produsului intern brut etc.
Pentru corectarea unor asemenea fenomene, autorităţile publice apelează la diverse instrumente monetare valutare fiscale ori bugetare pentru stabilizarea economiei. Asemenea intervenţii, ca şi cele la care m-am referit mai înainte, sunt contestate de către unii economişti, pe motiv că economia de piaţă se poate autoregla şi că amestecul statului în viaţa economică ar fi contra productiv, în timp ce alţii le consideră inevitabile şi binevenite.
