Iniţial investiţiile în străinătate au avut rolul de a evita importurile sau de a exploata avantajele comparative dintr-o anumită ţară (materii prime, forţă de muncă ieftină şi bine calificată, etc.). După anul 1960, anumite întreprinderi au început să investească în străinătate în operaţiuni care combinau producţia, schimburile şi finanţarea. Aceste activităţi se transformă într-un avantaj competitiv al întregului sistem al corporaţiilor transnaţionale faţă de firmele naţionale, chiar cele mai puternice. Începuturile au fost lente şi limitate numai la anumite sectoare, unde diferenţa de cost a factorilor de producţie era mai importantă. După anii ’70 însă, operaţiunile de investiţii s-au amplificat, cuprinzând mai multe sectoare şi mai mulţi factori de producţie, pe care le-au atras într-o competiţie globală.
Primul val al investiţiilor generatoare de exporturi a avut loc, în mod predominant, în ţările în dezvoltare, efectuate în cea mai mare parte de întreprinderi japoneze. Beneficiile oferite de ţările gazdă s-au dovedit a fi, pe termen scurt, fragile, fiind ulterior erodate de concurenţa altor ţări. De aceea ţările au creat noi avantaje competitive, de natură să reziste la concurenţa pe termen lung şi să asigure o creştere economică durabilă în competiţia lor pentru a menţine şi atrage noi investiţii străine. După 1970, sectoare industriale întregi participă la integrarea activităţii lor tot mai puternice pe pieţele de producţie şi de desfacere internaţionale. Evoluţiile care au condus la această explozie de internaţionalizare a producţiei şi creşterea numărului de întreprinderi multinaţionale au fost determinate, printre altele, de impactul tehnologiilor informaţionale şi de transport (care au diminuat costurile şi riscurile procesului de conducere de la distanţă), crearea de noi tehnologii (care au modificat dimensiunile unei producţii eficiente) şi disponibilitatea unei varietăţi crescânde de instrumente financiare (necesare pentru susţinerea unei creşteri complexe a tranzacţiilor internaţionale). În mod evident, aceste evoluţii au fost valorificate mai larg de către ţările dezvoltate, unde descoperirile au fost mai pronunţate şi barierele din calea integrării mai scăzute. Consecinţa a fost explozia investiţiilor străine directe în aceste ţări. Pentru ţările în dezvoltare, oportunităţile au apărut pe măsura transformărilor interne şi deschiderii economiilor lor către concurenţa internaţională. În prezent, aproape fiecare întreprindere este angajată în competiţia de a-şi dezvolta operaţiunile în străinătate.
Chiar dacă poziţia marilor corporaţii este dominantă, iar acestea par să desfăşoare activităţi internaţionale mult mai extinse faţă de întreprinderile mai mici, asistăm totuşi la dezvoltarea unei ofensive pe piaţa mondială atât a întreprinderilor mici şi mijlocii particulare, cât şi a întreprinderilor de stat.
Dezvoltarea societaţilor transnaţionale a fost favorizată de liberalizarea continuă a comerţului internaţional şi al fluxurilor de investiţii. Corporaţiile transnaţionale nu activează numai în ţări dezvoltate (SUA, Japonia, Europa etc.) ci, tot mai mult, în ţări nou industrializate sau în dezvoltare (Hong-Kong, Coreea, India, Brazilia etc.). Ele reprezintă o forţă puternică în economia mondială şi pot fi considerate ca un liant al economiei naţionale într-o continuă internaţionalizare. Cu ajutorul unor strategii de întreprindere şi cu o reţea de structuri proprii, întreprinderile multinaţionale cu diferite grade de integrare, sunt implicate în producţia internaţională caracterizată printr-o diviziune a muncii intra-ramuri productive din sectorul privat.
Pe măsură ce creşte integrarea pe verticală între producător şi vânzător, rolul societăţilor transnaţionale devine preponderent.
În elaborarea unei politici economice de dezvoltare se urmăreşte în primul rând îmbunătăţirea competitivităţii la export. În acest sens se pune accentul pe creşterea controlului asupra pieţelor externe, care implică totodată diversificarea coşului la export, creşterea numărului de produse exportate care înglobează un nivel tehnologic ridicat, astfel încât competitivitatea să devină durabilă şi să fie însoţită de venituri în creştere.
Dacă o ţară în curs de dezvoltare îşi orientează politica economică în sensul atragerii de investiţii străine directe şi implicit al sporirii competitivităţii exporturilor rezultatul va fi cu siguranţă creşterea productivităţii şi a nivelului de trai. O competitivitate sporită permite ţărilor să elimine dependenţa de câteva exporturi de mărfuri primare şi să urce pe scara tehnologiei, element esenţial pentru creşterea valorii adăugate locale şi a salariilor. Exportul bazat pe competitivitate expune întreprinderile la standarde mai ridicate, le asigură oportunităţi pentru accesul mai facil la informaţii, supunându-le la presiuni mai mari de competitivitate, încurajând astfel întreprinderile naţionale să facă eforturi mai mari pentru a implementa noi practici de management şi capacităţi. În mod ideal, atingerea unui control mai mare asupra pieţei trebuie să fie însoţită de toate aceste aspecte pentru ca impactul dezvoltării să fie maxim.
Corporaţiile transnaţionale pot sprijinii creşterea competitivităţii exporturilor în ţările în curs de dezvoltare şi în economiile în tranziţie.
Atragerea cu succes a investiţiilor corporaţiilor transnaţionale depinde de mai multe aspecte legate de preferinţele societăţilor transnaţionale.
Principalele criterii după care investesc STN sunt:
> stabilitatea monedei locale;
- stabilitate politică;
- rata inflaţiei;
- posibilitatea repatrierii capitalului;
- proporţiile exercitării controlului;
- lipsa de discriminare.
Există nenumărate exemple de state în curs de dezvoltare în care companiile transnaţionale deţin a cotă a exporturilor impresionantă. În general aceste societăţi transnaţionale ajung să acopere aproape toate sectoarele, fiind lideri în producţia orientată către export, în special la produsele dinamice. Sistemele lor de producţie internaţională pot lua diferite forme, pornind de la orientarea spre producţie, sistemele bazate pe investiţii străine directe implicând tranzacţii intra-firmă între afiliaţi, până la reţele mai laxe fără a fi bazate pe capital, orientate spre cumpărarea de la furnizori independenţi (similar subcontractărilor internaţionale şi producţiei pe bază de contract).
Creşterea tranzacţiilor cu servicii oferă noi posibilităţi pentru exporturi, industria indiană de software fiind pâna în prezent cel mai bine cunoscut exemplu. Oportunităţile se extind până la servicii de tipul sediilor internaţionale, centre de procurare, servicii în colaborare şi activităţi de cercetare şi dezvoltare. Odată cu răspândirea lanţurilor de valori globale în multe activităţi cu nivel tehnologic mediu şi scăzut, corporaţiile transnaţionale sunt acum angajate într-un spectru larg de exporturi de produse. În unele segmente cu nivel tehnologic scăzut activează şi alte societăţi, iar corporaţiile transnaţionale îşi asumă, în plus faţă de implicarea propriilor lor afiliaţi, rolul de coordonator al producătorilor locali. În multe activităţi cu tehnologie complexă, societăţile transnaţionale sunt deosebit de importante deoarece o mare parte a tranzacţiilor sunt interne sistemului lor de producţie internaţională. Comerţul cu piese şi componente, în special pentru industriile dinamice, şi-a asumat o importanţă mai mare, indicând o tendinţă crescândă spre specializarea comerţului asociată cu sistemele de producţie internaţională. Cele mai dinamice produse în comerţul mondial se găsesc în industriile producătoare care nu necesită resurse, în mod special în industria electronică, de automobile şi de confecţii. Corporaţiile transnaţionale au jucat un rol important în expansiunea exporturilor la aceste produse, chiar dacă în modalităţi diferite. Ele pot juca un rol similar şi la alte produse sau pentru alte industrii, utilizând strategii similare.
Creşterea sistemelor internaţionale de producţie reflectă răspunsul corporaţiilor transnaţionale la schimbările dramatice din mediul economic global: schimbările tehnologice, liberalizarea politicilor şi creşterea competiţiei. Căderea barierelor din faţa tranzacţiilor internaţionale permit corporaţiilor transnaţionale să localizeze diverse părţi ale proceselor lor de producţie pentru a profita de avantajul unor diferenţe fine de costuri, resurse, logistică şi pieţe.
Corporaţiile sunt într-o căutare continuă de avantaje competitive. Ceea ce deosebeşte avântul sistemului de producţie internaţională de operaţiunile companiilor transnaţionale este, în primul rând, intensitatea integrării atât la scara regională, cât şi la scară globală şi în al doilea rând, accentul pe eficienţa sistemului în general. De aceea, pieţele globale implică tot mai mult competiţia între toate sistemele de producţie, mai degrabă decât între fabrici sau firme, orchestrată de companiile transnaţionale.
În concluzie investiţiile străine directe realizate de societăţile transnaţionale susţin creşterea exporturilor. În unele cazuri filialele implantate pe teritoriul naţional al unui stat parcurg toate fazele procesului de internaţionalizare apelând chiar la importuri. În acest caz ţara gazdă beneficiază şi de diferenţele provenite din schimburile valutare – câştiguri nete relativ mici. Totul depinde de strategiile urmate de companiile transnaţionale, pe de-o parte şi de capabilităţile şi politicile ţărilor gazdă, pe de altă parte.
Este foarte important să se ţină cont şi de faptul că o politică economică care duce la dependenţă faţă de activitatea societăţilor transnaţionale poate fi dăunătoare economiei ţării gazdă, deoarece stimularea eficienţei exporturilor prin intermediul corporaţiilor transnaţionale este o soluţie pe termen scurt, care poate lipsi statul respectiv de o serie de beneficii pe termen lung, cum ar fi avantajele comparative dinamice. De exemplu specializarea în segmentele bazate intensiv pe muncă, chiar şi în cazul exporturilor de înaltă tehnologie, poate în unele cazuri să nu fie agreată de statul respectiv deoarece ea asigură puţine beneficii în ceea ce priveşte pregătirea forţei de muncă şi transferul de înaltă tehnologie către statul în cauză.
Modernizarea exporturilor implică atât îmbunătăţirea eficienţei producţiei, cât şi restructurarea nomenclatorului de produse dinspre static spre dinamic. Astfel avantajele comparative ale statului respectiv legate direct de forţa de muncă ieftină pot dispărea treptat prin creşterea salariilor fiind înlocuite de alte avantaje mult mai durabile cum ar fi o economie de piaţă funcţională, stabilitate economică şi politică. Pe de altă parte, exporturile care încorporează multă muncă sunt benefice din punct de vedere economic atâta vreme cât valoarea adaugată rămâne pozitivă în raport cu preţurile mondiale, chiar dacă nu are acelaşi ritm de creştere cu exporturile.
Orice teorie a avantajelor comparative ar sugera faptul că atât ţările în curs de dezvoltare cât şi ţările în tranziţie trebuie să se axeze iniţial cărte un proces de muncă intensivă la începutul activităţilor lor de export, iar apoi ca urmare a dezvoltării interne să se orienteze treptat către exporturi cu valoare adăugată mare, care încorporează un grad înalt de tehnologie. Acesta poate să fie rezultatul unei politici economice viabile de atragere şi valorificare a unor investiţii străine directe, care să permită modernizarea şi susţinerea în continuare a exporturilor.
În măsura în care filialele societăţilor transnaţionale vor fi asimilate de economiile ţărilor gazdă, se vor stabilii legături puternice între acestea şi întreprinderile naţionale fapt ce ar conduce la exporturi durabile, la creşterea competitivităţii externe şi nu în ultimul rând la sporirea valorii adăugate.
Succesul strategiilor economice de industrializare a unui număr mare de ţări asiatice, care au combinat atragerea de investiţii străine directe generatoare de export cu dezvoltarea capabilităţilor naţionale, reprezintă un model. De exemplu România după sau chiar înaintea momentului aderării la Uniunea Europeană ar reprezenta o piaţă propice pentru dezvoltarea activităţii filialelor corporaţiilor transnaţionale, tocmai datorită oportunităţilor pe care ţara noastră le oferă. Pe scurt, este vorba de avantajele comparative respectiv forţă de muncă ieftină şi bine pregătită, resurse naturale şi nu în ultimul rând posibilitatea evitării taxelor vamale la exporturile de produse în Uniunea Europeană.
În concluzie putem afirma că activităţile de export ale filialelor societăţilor transnaţionale pot fi exploatate în continuare de ţările în dezvoltare. Amplificarea acestui fenomen a reprezentat repercursiunea accelerării procesului de globalizare a economiei mondiale din ultimii ani.
Datorită efectelor benefice pe termen mediu şi lung înregistrate de politicile economice care promovează investiţiile străine directe orientate către export, atât ţările dezvoltate cât şi ţările în curs de dezvoltare îşi direcţionează tot mai mult eforturile în scopul constituirii unui climat investiţional cât mai atractiv, deoarece aşa cum am subliniat mai sus prioritatea ţărilor „sărace” cât şi celor „bogate” este modernizarea şi durabilitatea exporturilor.
Pentru dezvoltarea ţărilor, în situaţia competiţiei acerbe pentru atragerea de investiţii străine directe orientate spre export, este necesară o rapidă evoluţie a formării şi implementării de politici economice specifice. Este nevoie de acces la pieţele cheie, dar aceasta nu ajunge pentru atragerea activităţilor orientate spre export. Deşi liberalizarea comerţului multilateral a reprezentat un factor de facilitare dincolo de naşterea unor sisteme de producţie internaţională şi dincolo de realizarea unor activităţi orientate spre export în străinătate prin intermedul companiilor transnaţionale, va trebui îmbunătăţit în continuare accesul la pieţele ţărilor dezvoltate, în special pentru produsele de interes pentru ţările în curs de dezvoltare. În particular trebuie abordate tarifele de vârf, evoluţia rapidă a tarifelor şi barierele netarifare din agricultură, textile şi îmbrăcăminte. Între timp, creşterea protecţionismului ar putea pune în pericol perspectivele ţărilor sărace în ceea ce priveşte exploatarea totală a avantajelor lor comparative. Utilizarea tot mai mare a măsurilor comerciale, ca de exemplu antidumpingul şi salvgardările, precum şi utilizarea subvenţiilor în ţările în curs de dezvoltare preocupă pe toată lumea în contextul actual.
În ciuda eroziunii marjelor preferenţiale ramân încă importante multe aranjamente regionale şi internaţionale pentru localizarea producţiei de export, aşa cum se întâmplă cu multe scheme de producţie offshore. Creatorii de politici din ţările gazdă trebuie să conştientizeze oportunităţile ce rezultă din astfel de aranjamente, dar trebuie să-şi înteleagă şi limitele. De exemplu, schemele de productie offshore descurajează în general utilizarea componentelor locale şi pot restricţiona modernizarea operaţiunilor locale. Preferinţele comerciale nu pot să asigure în sine o bază suficientă şi durabilă pentru dezvoltarea competitivă a industriilor exportatoare (cu sau fară investiţii străine directe). Acelaşi lucru este valabil şi pentru ţările care au atras investiţii străine directe orientate spre export datorită cotelor neutilizate de exporturile către ţările care au restricţionat accesul produselor textile şi de îmbrăcăminte conform Acordului Multifibre. Ca urmare a desfiinţării cotelor, din 2005 apare riscul realocării investiţiilor existente ţărilor care oferă condiţii mai competitive. Preferinţele comerciale trebuie privite ca o fereastră temporară de oportunităţi care asigură timpul necesar ţărilor pentru întărirea avantajelor lor. Guvernele ţărilor gazdă vor trebui să aibă în vedere o serie de măsuri care să îmbunătăţească atractivitatea ţărilor pe termen lung ca bază a producţiei orientate spre export. Deşi accentul prezentei lucrări se pune pe măsurile direct relaţionate cu investiţiile străine directe, trebuie să subliniem din nou faptul că acestea trebuie înţelese ca parte a eforturilor mai mari de promovare a dezvoltării.
Un domeniu de politici cheie îl reprezintă îmbunătăţirea accesului la produsele importate prin măsuri care să faciliteze comerţul. Astfel de eforturi sunt importante, deoarece competitivitatea activităţilor orientate spre export (mai ales a industriilor care nu necesită resurse) depinde, în mare măsură, de produsele importate. Diverse ţări au încercat să inducă mai multe exporturi din partea afiliaţilor lor străini prin solicitări de performanţe la export. Cu toate acestea, pentru a nu deteriora investiţiile străine directe, acestea au fost legate de un anume tip de avantaje oferite de investitori.
Pentru diminuarea costurilor de producţie şi a riscurilor, multe ţări au oferit stimulente care să inducă investiţii străine directe orientate spre export. Utilizarea stimulentelor trebuie de asemenea să evolueze în timp. Ţările dezvoltate utilizează în mod frecvent stimulente financiare, în vreme ce în ţările în curs de dezvoltare măsurile fiscale sunt mai comune. Stimulentele au fost un element important în dezvoltarea strategiei multor ţări, mai ales pentru cele care au avut succes în atragerea investiţiilor străine directe spre export. Provocarea pentru ţările în curs de dezvoltare care utilizează stimulente în eforturile lor de a promova investiţiile străine directe orientate către export este aceea de a măsura beneficiile şi costurile implicate. Compensarea deficienţelor majore prin acordarea de stimulente s-ar putea să nu fie întotdeauna o strategie înţeleaptă, deoarece creşte riscul ca fondurile publice să fie cheltuite pentru proiecte care nu oferă lichidităţile necesare garantării stimulentelor. În cazul în care nu are loc o îmbunătăţire a mediului de afaceri în vederea menţinerii investitorilor străini pe piaţă, există riscul ca investitorii să plece de îndată ce stimulentele expiră. În conluzie subvenţiile nu ar trebui să fie utilizate ca măsuri izolate, ci mai degrabă ca parte a unui pachet mai larg de politici.
Zonele de procesare a exportului continuă să joace un rol important în strategia generală a ţărilor care promovează investiţii străine directe orientate spre export. Ele pot continua să scutească exporturile companiilor din aceste zone de plata unor impozite indirecte (ca de exemplu impozitele pe vânzări), de taxele de frontieră (de exemplu taxele consulare) şi de obligaţiile pentru importuri. Zonele de procesare a exporturilor pline de succes nu ar trebui să fie evaluate numai din punctul de vedere al capacităţii lor de a atrage investiţii străine directe sau de a creşte exporturile şi câstigurile din diferenţele de curs valutar, ele ar trebui să fie evaluate şi în conformitate cu măsura în care contribuie la îndeplinirea obiectivelor sociale şi economice.
Alegerea politicilor economice privind investiţiile străine directe orientate spre export trebuie să fie în consens cu strategia generală de dezvoltare a unei ţări. Este recunoscut faptul că politicile sunt mai eficiente dacă sunt aplicate într-o manieră orientată şi coerentă.
Un punct de pornire pentru stabilirea cu succes a ţintelor îl reprezintă o bună înţelegere a competitivităţii relative a ţării gazdă (sau a unei regiuni din aceasta) pentru activităţi specifice. Evaluarea punctelor tari şi a punctelor slabe ale unei localizări poate fi abordată la diverse niveluri de complexitate şi de detaliu. Amănunte utile pot fi obţinute şi de la o analiză simplă deloc costisitoare a modelelor de comerţ şi industrie existente, precum şi a consultărilor cu investitorii deja existenţi. O astfel de evaluare poate forma baza pentru divizarea pieţei pe baza criteriilor economice, geografice şi demografice.
Un alt element important al ţintelor este cel al unei analize profunde a strategiilor corporatiste care afectează alegerea locaţiei. Ca răspuns la specializarea geografică şi funcţională în industrie, ţările pot considera utilă identificarea nişelor de producţie prin care să facă legătura cu sistemele de producţie internaţională. Cu cât este mai profundă abordarea, cu atât mai usor va fi să se diversifice activităţile agenţiilor de promovare a investiţiilor pentru satisfacerea nevoilor investitorilor. Locul în care pot fi căutaţi potenţialii investitori are legatură cu afiliaţii străini care s-au stabilit deja în ţară. Ei sunt o „dovadă vie” a existenţei oportunităţilor de investiţii, iar prezenţa lor poate indica unde să se caute investiţii adiţionale. Guvernele au nevoie să recunoască importanţa dinamismului în identificarea nişelor de piaţă, să conştientizeze nevoia de revizuire a strategiilor în timp, pe măsură ce condiţiile competitive şi strategiile corporatiste evoluează.
Trebuie subliniat faptul că promovarea exportului prin investiţii străine directe nu duce implicit la dezvoltarea economiei în ansamblu. Astfel pentru a maximiza efectele pozitive asupra economiei statului în cauză, trebuie ca investiţiile străine directe orientate către export să fie parte integrantă a strategiei generale de dezvoltare. Demarcarea constă în succesul pe care îl are ţara gazdă în atragerea şi modernizarea investiţiilor străine directe orientate către export, cât în abilitatea ţării de a direcţiona investiţiile în scopul maximizării dezvoltării economice.
În final trebuie subliniat faptul că pentru a beneficia pe deplin de investiţiile străine directe orientate către export ţările gazdă trebuie să încurajeze legăturile dintre afiliaţii străini şi furnizorii locali. Strategiile de promovare trebuie să se adapteze la natura schimbătoare a strategiilor corporatiste.
De exemplu, Irlanda abandonează ideea promovării legăturilor între firme locale şi afiliaţii străini, promovând participarea firmelor interne la lanţurile de furnizori ale companiilor transnaţionale. Interdependenţa politicilor care privesc dezvoltarea investitiilor, comerţului, tehnologiei şi a întreprinderilor necesită o abordare integrată a investiţiilor străine directe orientate către export şi dezvoltare economică. Dezvoltarea infrastructurii mediului de afaceri şi specializarea conduce la creşterea investiţiilor, multe ţări încurajând formarea unor conglomerate industriale locale. Aceste eforturi crează condiţiile promovării interacţiunii dinamice între participanţi. Ţările care şi-au îmbunătăţit competitivitatea la export în ultimele două decenii, au înregistrat aglomerări de producători străini. Exemplele cele mai edificatoare sunt: Irlanda, Malaezia, Mexic, Singapore şi ţări din Europa Centrală şi de Est.
În concluzie, nevoia continuă ca ţările să se îndrepte spre o sporire a valorii adăugate şi să îmbunatatească atractivitatea avantajelor aşezării lor reprezintă o provocare pentru creatorii de politici din ţările în curs de dezvoltare. Este necesară o abordare profundă care să aibă în vedere schimbările produse în strategiile corporatiste şi în reglementările legislative.
Mai mult decât atât, elementul esenţial trebuie să fie dezvoltarea capacităţilor interne, deoarece aceastea nu contribuie doar la atragerea investiţiilor străine directe de calitate, ci şi la facilitarea competitivităţii pentru promovarea dezvoltării. În cele din urmă, măsura în care ţările în curs de dezvoltare profită de pe urma acestor oportunităţi create de apariţia sistemelor de producţie internaţionale, depinde de propriile lor acţiuni. Ţările dezvoltate pot de asemenea să ajute în multe feluri: pot asigura asistenţa pentru dezvoltarea capacităţii instituţionale, pot oferi informaţii despre oportunităţile orientate spre export şi pot înlătura barierele ce stau în calea exportului ţărilor în curs de dezvoltare.
