România în circuitul economic internaţional

10.1. Necesitatea participării economiei româneşti la piaţa mondială

În contextul actual al adâncirii fără precedent a interdependenţei dintre ţări, nici o ţară oricât de mare şi bogată ar fi nu se poate izola de restul lumii, ci trebuie să participe activ la circuitul economic mondial.

În cadrul economiei mondiale, celulele de bază sunt economiile naţionale ale statelor.

Economia naţională este un ansamblu de activităţi economice şi statale ce se desfăşoară în baza unei anumite diviziuni a muncii în cadrul graniţelor statale. Această diviziune este rezultatul acţiunii conjugate a două categorii de factori:

• factori interni ai dezvoltării (factori naţionali);
• factori externi (internaţionali).

Factorii interni sunt:

1. condiţiile naturale ale unei ţări, bogăţia solului şi subsolului;
2. mărimea solului şi subsolului;
3. nivelul aparatului de producţie, gradul de diversificare şi tehnicitate;
4. calificarea forţei de muncă şi potenţialul de învăţământ şi cercetare ştiinţifică;
5. disponibilul de capital;
6. nevoile şi tradiţiile economice.

Factorii externi sunt:

1. gradul diferit de înzestrare a naţiunii cu resurse naturale şi factori de producţie;
2. varietatea tehnicilor şi tehnologiilor de producţie;
3. complexitatea deosebită a bunurilor şi serviciilor ce se obţin de diferite ţări;

Aceşti factori se reflectă într-o anumită diviziune internaţională a muncii, ce generează un ansamblu de interdependenţe între ţări, concretizate în noţiuni de relaţii economice internaţionale.

De aceea, participarea fiecărei ţări la schimburile internaţionale de valori materiale şi spirituale este o necesitate obiectivă a zilelor noastre. Ele sunt generate de:

1. nevoile de materii prime şi energie;
2. necesităţile de alimente;
3. schimbul reciproc de bunuri de consum, de investiţii şi servicii;
4. eforturile comune pentru protecţia mediului înconjurător;
5. cerinţele reducerii decalajelor tehnologice şi economice dintre ţări.

Valorificarea avantajelor economice decurgând din participarea fiecărei ţări la circuitul economic mondial depinde de 2 factori:

• capacitatea de performanţă a propriilor mecanisme economice;
• posibilitatea şi limitele (restricţiile) de racordare care apar în relaţiile economice internaţionale.

Limitele sau restricţiile decurg din stadiul actual de dezvoltare a economiei naţionale şi acestea sunt:

1. caracterul energo-intensiv pronunţat al producţiei industriale din ţara noastră;
2. gradul avansat al uzurii morale a aparatului tehnic şi a tehnologiilor de producţie;
3. nivelul scăzut de satisfacere a cererii pe piaţa internă;
4. practica slabă marketingului în relaţiile economice comerciale internaţionale;
5. centralizarea încă excesivă a relaţiilor economice externe;
6. cadrul juridic încă insuficient adoptat cerinţelor pieţei externe.

10.2. Comerţul exterior mondial şi trăsăturile sale caracteristice

Comerţul exterior sau comerţul internaţional cuprinde ansamblul tranzitoriu de export şi import.

• Export = vânzare de bunuri materiale şi servicii spre un agent economic dintr-o altă ţară în schimbul unei sume intr-o valută convenită.
• Import = cumpărare de mărfuri din străinătate contra unei cantităţi de bani.

Baza comerţului interior a constituit-o tranzacţia cu exteriorul având ca obiectiv mărfuri cu existenţă materială (mijloace de producţie, bunuri de consum, etc.). În prezent, pe lângă comerţul cu mărfuri comerciale interne, mai cuprinde:

1. prestările de servicii şi vânzări, cumpărare de licenţe cu exteriorul;
2. turismul şi transportul internaţional;
3. consignaţia internaţională;
4. asistenţa economică şi colaborarea tehnică se efectuează pe baze comerciale cu străinătatea.

Aceste ultime 4 componente sunt numite generic comerţ invizibil sau comerţ cu invizibile. Au o importantă deosebită, mai ales în comerţul internaţional al ţărilor dezvoltate.

Din analiza evoluţiei comerciale exterioare, rezultă o serie de trăsături caracteristice:

• tendinţa de creştere a exportului mondial. În ultimele două decenii, exportul mondial a crescut de peste 15 ori.
• accentuarea diversificării pieţei economice mondiale – astfel, mai ales în perioada postbelică, au apărut noi pieţe: piaţa ordinatoarelor, microprocesoarelor, în prezent se extinde piaţa internaţională a roboţilor industriali. În strânsă legătură cu direcţiile fundamentale de dezvoltare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, a sporit şi s-a diversificat comerţul cu brevete. Ritmul acestui comerţ este mai ridicat decât cel al ansamblului comerţ exterior.
• creşterea ponderii ţărilor industriale în exporturile mondiale. S-a manifestat în întreaga istorie a comerţului mondial.
• înrăutăţirea termenilor de schimb ale ţărilor în curs de dezvoltare cu cele industrializate. Există o tendinţă de rămânere în urmă a preţurilor la produsele primare (materii prime, materiale), acestea fiind produse în ţările în curs de dezvoltare. Pentru o cantitate egală de produse, ţările în curs de dezvoltare vor obţine o cantitate mai mică de produse industrializate.
• adoptarea unor noi măsuri tarifare şi netarifare de îngrădire a comerţului mondial. Restricţiile tarifare cuprind diferite taxe vamale percepute asupra mărfurilor care se exportă. Ele influenţează producţia de vânzări a mărfurilor respective. Îngrădirile netarifare includ o sferă mai largă de restricţii cantitative la import (contingentări), taxe fiscale, stabilirea unor norme obligatorii de calitate la importul mărfii.
• instituţionalizarea schimburilor materiale. Au fost înfiinţate o serie de instituţii în scopul promovării comerţului mondial:

1. instituţii din domeniul naţional numite Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), UNCTAD (Conferinţa naţională numite pentru comerţ şi dezvoltare)
2. organizaţiile internaţionale pe produse primare ale producătorilor şi consumatorilor (OPEC)
3. organizaţiile economice regionale interstatale care urmăresc desfiinţarea barierelor vamale în interior, reglementarea preţurilor, elaborarea unei politici vamale comună în relaţiile externe, Uniunea Europeană, NAFTA, ALADI.

• tendinţa de tripolarizare a schimburilor comerciale internaţionale: 3 poli UE, SUA şi Japonia deţin în prezent peste ¾ din valoarea exporturilor mondiale.

Comerţul exterior al României.

Analiza efectuată de economistul Virgil Madgearu la nivelul anului 1938 arăta că peste 80 % din exporturile româneşti erau reprezentate de materii prime (petrol, cereale, animale, lemn, etc.). Structurile importatoare se bazează pe aceeaşi proporţie 80 % (produse prelucrate – bunuri de consum, maşini unelte, etc.)

În ultimul deceniu, deşi structurile relţiile economice internaţionale ale României s-au modificat, totuşi este mică ponderea produselor manufacturiere la export, circa 55-60 % în 1998, iar materiile prime şi mărfurile alimentare deţin o pondere de 35-50 %.

Eficienţa comercială externă este încă extrem de precară din cauza exportului de produse prelucrate ineficient pe piaţa mondială.

 

10.3. Cooperarea economică internaţională a României

Cooperarea economică internaţională reprezintă relaţiile bi sau multinaţionale dintre state sau agenţi economici din diferite ţări, vizând realizarea prin eforturi conjugate şi pe baze contractuale, a unor activităţi conexe, eşalonate în timp în scopul obţinerii unor rezultate comune superioare. Cooperarea economică  se face în următoarele domenii:

1. ştiinţei şi tehnologiei;
2. producţiei de bunuri şi servicii;
3. comercializarea bunurilor şi serviciilor.
4. Cooperarea in domeniul ştiinţei şi tehnologiei îmbracă următoarele forme:

• programe comune de cercetare ştiinţifică la nivel naţional sau de organizare specializată;
• crearea în comun de instituţii, laboratoare sau alte mecanisme;
• dezvoltarea şi valorificarea în comun a unor brevete de invenţie aparţinând unuia dintre parteneri;
• consultanţă prin care un partener acordă celuilalt la cerere studii privind posibilităţile tehnice şi economice într-un domeniu;
• asistenţă inginerească: formă mai complexă prin care se efectuează proiectarea şi punerea în funcţiune a unor întreprinderi exploatatoare de resurse naturale, oferte de licenţă de fabricaţie;
• asistenţă de specialitate pentru organizarea unor instituţii de învăţământ, cercetare şi pregătire de specialişti, etc.
• schimbul de informaţii tehnico-ştiinţifice într-o instituţie, laborator, etc.

1. b) producţia de bunuri şi servicii:

• prospectarea şi cercetarea geologică pentru a pune în valoare a resursele naturale ale unei ţări;
• producţia pe bază de licenţă şi documentaţie ale partenerului;
• producţia la comandă ;
• coproducţia şi specializarea în producţie de subansamble ca şi livrarea reciprocă şi asamblarea producţiei la unul dintre parteneri;
• acordarea de credite în utilaje şi subansamble în produse rezultate din activităţi;
• construirea în comun a unor obiective industriale şi agricole.

1. c) comercializarea bunurilor şi serviciilor:

• oferta comună pentru vânzare şi instalarea unor maşini şi utilaje complexe;
• leasing – acord de credite din partea unui partener pentru achiziţionarea sau închirierea spre folosinţă da maşini, echipamente complexe, etc.
• contracte pentru termen lung de comercializare între firme sau organisme internaţionale
• concesionarea de către producător a mărcii produsului şi matriţele sale către comerciant pentru a vinde produsele sub marca producătorului;
• franciza = un sistem de vânzare a unui produs sau serviciu sub marca de fabrică sau de piaţă a partenerului numit francizor, de celalalt partener numit francizer.

10.4. Eficienţa comerţului exterior al României

Orice operaţiune de comerţ exterior trebuie judecată din punct de vedere al eficienţei economice al raportului dintre rezultate şi cheltuieli, dintre efectele obţinute şi eficienţa depusă. Efectele imediate ale comerţului exterior sunt veniturile realizate din export ca şi bunurile şi serviciile obţinute prin import.

Eforturile = cheltuieli în monedă naţională pentru export şi în valută pentru import. Fiecare agent economic, întreprindere specializată în comerţ exterior apreciază eficienţa exportului prin cheltuiala internă ce se face pentru a obţine unitatea valutară.

Eficienţa importului se apreciază prin cantitatea de lei ce se obţine prin vânzarea pe piaţa internă a mărfii importate cu o unitate valutară..

Există şi alţi indicatori pentru determinarea rentabilităţii comerţului exterior:

• cursul de revenire brut la export = este raportul între preţul produsului pe piaţa internă în lei + cheltuielile de circulaţie până la frontieră în lei şi preţul în valută la frontieră;
• cursul de revenire la import = raportul între preţul producţiei pe piaţa internă (lei) – taxa de import percepută în lei şi preţul de import în valută la frontieră.

Cu cât cursul de revenire realizat (încasări în lei din valorificarea producţiei în economia naţională ce revin la unitatea valutară) este mai mare cu atât este mai avantajos importul.

Eficienţa creşte dacă:

• creşte gradul de prelucrare a mărfii şi a complexităţii serviciilor destinate exportului;
• adâncirea specializării producţiei;
• ridicarea calităţii producţiei;
• modernizarea şi adaptare mediului de prezentare a mărfii la nivelul cerinţelor pieţei moderne;
• reducerea cheltuielilor de producţie.