Aceasta s-a dezvoltat în ultima treime a secolului al XIX-lea, pornind de la lucrările lui Karl Menger. Semnificaţia acestor lucrări constă în faptul că tratează teoria subiectivă a valorii. În timp ce pentru clasici, valoarea unui bun derivă din caracteristicile sale intrinseci, obiective, pentru economiştii acestei şcoli, valoarea unui bun se bazează pe capacitatea unei cantităţi determinate din acest bun de a satisface nevoile indivizilor. Începând din anii 1920 se formează neomarginalismul care va dezvolta teoria calculului economic şi va face, în acelaşi timp, apologia sistemului liberal. Fr. Von Hayek (18991992), deosebit de reprezentativ pentru acest curent, este gânditorul care a influenţat foarte mult pe economiştii din noua economie clasică, şcoală a anticipărilor raţionale, care s-a dezvoltata în S.U.A., după 1970.
Karl Menger (1840-1921), profesor universitar, este întemeietorul şcolii marginaliste austriece şi unul din autorii teoriei marginaliste şi a teoriei imputaţiei. Principalele sale lucrări sunt : „Fundamentele economieipolitice”(1871); „Cercetări cu privire la metoda ştiinţelor sociale, inclusiv a economiei politice”(1883) şi articolele : „Contribuţie la teoria capitalului”(1888) şi „Banii – măsură a valorii”(1892). În lucrarea „Fundamentele economiei politice”, K. Menger elaborează teoria valorii întemeiată pe utilitatea finală. Astfel, teoria subiectivă a valorii se sprijină la Menger pe conceptul de bun şi pe gradaţia nevoilor. Aceasta, deoarece, şi la el, utilitatea şi valoarea sunt definite prin prisma legăturii cauzale dintre lucruri şi nevoile umane. În definiţia dată de K. Menger bunurilor economice şi economisirii, el pune condiţia rarităţii pe primplan. Din punct de vedere economic, bunurile nu pot exista decât în raport cu trebuinţele; în acest sens, Menger defineşte un bun ca un lucru capabil să satisfacă o trebuinţă a omului şi care este disponibil pentru aceasta. Menger face distincţia dintre bunuri economice, care sunt rare, adică cantitatea disponibilă este insuficientă în raport cu trebuinţele, şi bunuri libere, care sunt virtual nelimitatea în raport cu trebuinţele. De asemenea, Menger clasifică bunurile economice în două categorii distincte : bunuri finale sau produse de prim rang, care pot fi folosite direct de individul consumator şi bunuri intermediare sau de rang superior, care nu pot fi consumate direct, ci pot fi folosite indirect ca mijloace pentru producerea bunurilor finale. Această clasificare, Menger se foloseşte pentru a defini valoarea, care nu poate fi raportată decât la bunurile economice. Numai raritatea explică valoarea, iar analiza măsurii valorii diferă în funcţie de rangul bunurilor. Astfel, pentru bunurile de prim rang, nevoile nu sunt pentru individ de aceeaşi importanţă, iar în cadrul unei nevoi date, utilităţile dintr-un bun se raportează la grade descrescânde de utilitate.
Menger considera că ştiinţa economică se preocupă, în mod deosebit, de bunurile economice rare. Faptul că, Menger ca şi alţi autori foloseau criteriul rarităţii ca pe o rafinare a definiţiei ştiinţei economice formulate în termeni de bunuri, nu este lipsit de importanţă. După el, valoarea mărfurilor rezultă din raporturile lor cu nevoile noastre şi nu este inerentă mărfurilor înseşi. În acelaşi timp, Menger apreciază că oamenii sunt capabili să estimeze exact cantitatea de mărfuri necesare satisfacerii trebuinţelor lor, precum şi să stabilească când aceste nevoi sunt cele mai mari. Satisfacţiile pe care le obţin indivizii diferă în funcţie de importanţa pe care o au trebuinţele lor, iar raţionalitatea economică implică o alegere, iar pentru K. Menger „ alegerea este ezitarea la margine”.
Pe de altă parte, principiul marginal are la Menger următorul enunţ : „tentativele ulterioare pentru a satisface aceeaşi nevoie vor duce mai întâi la o satisfacţie mai mare şi pe urmă la una mai mică, până ce la un moment dat, se poate concepe, un punct, dincolo de care, pentru fiecare persoană, întrebuinţarea în continuare a respectivelor bunuri folosite devine o problemă de completă indiferenţă, şi chiar, la urma urmei o neplăcere”. Utilitatea foarte scăzută a ultimei unităţi disponibile dintr-un stoc de bunuri de aceeaşi natură, poartă numele de utilitate marginală. În acest fel, Menger a explicat mecanismul psihologic al evaluării valorii de întrebuinţare.
Pentru a ilustra relaţia complexă dintre natura şi intensitatea dorinţelor care urmează să fie satisfăcute, cantitatea de bunuri disponibile în acest scop şi numărul de unităţi efectiv consumate, ca bază a formării preţurilor în economia modernă de piaţă, K. Menger construieşte un tablou al intensităţilor nevoilor de consum. Cu ajutorul acestui tablou a lui Menger se poate evidenţia şi a doua lege a lui Gossen potrivit căreia „raţionalitatea folosirii veniturilor este condiţionată de faptul că utilitatea marginală a fiecăruia din bunurile economice cumpărate trebuie astfel făcută încât să aibă loc egalizarea utilităţilor marginale ale tuturor acestor bunuri, respectiv ale venitului”.
În ceea ce priveşte valoarea de schimb, Menger consideră că ea decurge din valoarea de întrebuinţare. Schimbul se efectuează, întrucât cumpărătorul şi vânzătorul fac o estimare diferită a bunurilor ce au valori de întrebuinţare diferită. Astfel, prin schimb, ambii parteneri obţin o satisfacţie. De asemenea, K. Menger consideră că preţul se fixează în funcţie de condiţiile pieţei pe care însă nu le-a analizat.
Contribuţia esenţială a lui K. Menger este că a explicat valoarea cu ajutorul utilităţii marginale şi că a analizat fenomenele economice printr-o introspecţie psihologică. În consecinţă, în viziunea neoclasică, preţul bunurilor intermediare este condiţionat de preţul bunurilor finale. Neoclasicii contraziceau astfel, punctul de vedere liberal clasic, ca şi cel marxist, care explicau formarea preţurilor la bunurile de larg consum pornind de la preţul mijloacelor de producţie, adică exact invers decât procedează clasicii.
Eugene Bohm-Bawerk (1851-1914), profesor universitar, preşedinte al Academiei Vieneze de Ştiinţe, economist de mare valoare în cadrul acestei şcoli, este cunoscut, îndeosebi, prin ideile formulate în lucrările: „Fundamentele teoriei valorii economice”(1880); „Capitalul şi dobânda”(vol.1 în 1884 şi vol. 2 în 1889) cu subtitlul „Teoriapozitivă a capitalului”, şi în 1896 „Teoria luiK. Marx şi critica ei”.
- Bohm-Bawerk face o expunere clară a teoriei valorii, urmând calea trasată de Menger, dar are contribuţii importante în teoria preţurilor. Neoclasicii au încercat să explice unicitatea preţului la bunurile de acelaşi fel la un moment dat, în pofida marilor deosebiri dintre aprecierile subiective ale diferiţilor indivizi. El este de părere că, limitele între care se stabileşte preţul pe piaţă pentru toate subdiviziunile bunului respectiv, în ciuda utilităţii diferite a acestora, sunt date de aprecierile perechii marginale de vânzători-cumpărători, prin care el înţelege perechea de negociatori cu distanţa cea mai mică între preţul cerut de vânzător(limita minimă) şi preţul oferit de cumpărător(limita maximă). Pe de altă parte, E. Bohm-Bawerk are merite deosebite în elaborarea teoriei referitoare la capital şi dobândă. Fundamentul teoriei dobânzii elaborate de el are la bază distincţia făcută între factorii de producţie originari şi cei derivaţi care conduce direct la formularea problemei, respectiv originea dobânzii. Atât terenul, cât şi forţa de muncă sunt factori de producţie originari sau primari a căror ofertă este, fie fixă, fie o funcţie a deciziilor neeconomice, dar capitalul este un factor de producţie sau derivat a cărui ofertă este dependentă de terenul şi forţa de muncă cheltuită pentru producerea sa în trecut. El demonstrează că cea mai profitabilă durată a producţiei este în funcţie de rata dobânzii. În privinţa originii dobânzii, Eugene Bohm-Bawerk arată că „dobânda se naşte din procesul de împrumutare a venitului prezent în schimbul promisiunii venitului viitor”.
