Şcoala austriacă are ca punct de pornire momentul publicării de către Carl Menger a „Principiilor economiei”. Programul economic de cercetare schiţat în această lucrare avea să constituie nucleul dur al analizei economice în stil austriac. Adepţii austrianismului se revendică de la acest program de cercetare, pe care îl recunosc, şi în cadrul căruia îşi dezvolta propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achiziţiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate în trei faze de evoluţie.
Astfel, prima şcoală austriacă are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von Bohm-Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formării preţurilor (Menger) şi în explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk). Wieser a arătat că toate costurile sunt costuri de oportunitate şi a perfecţionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi măsurată cantitativ, ci numai relativ, adică preferinţele individuale pot fi ordonate, dar nu pot fi adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academică şi moartea prematură a lui Bohm-Bawerk au provocat o scădere a importanţei şcolii austriece. Majoritatea contribuţiilor austriece la ştiinţa economică păreau a fi absorbite în curentul central de gândire.
A doua şcoală austriacă apare tocmai ca urmare a reafirmării programului de cercetare faţă de celelalte şcoli de gândire economică. Austriecii au atacat aşa zisa posibilitate a calculului economic într-un stat socialist (în opoziţie cu şcoala walrasiană) şi propun o nouă teorie a ciclului de afaceri (opusă şcolii marshalliene). Printre austriecii din a doua generaţie se remarcă Ludwig von Mises numit şi decanul şcolii austriece, pentru că revigorarea tradiţiei austriece i se datorează în întregime, şi Friedrich von Hayek, care alături de Mises a contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei austriece. Din această generatie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situaţia politică deplorabilă îi va obliga pe toţi cei menţionaţi să emigreze, iar sub presiunea noilor idei economice (keynesismul), moştenirea intelectuală austriacă părea pierdută.
A treia şcoală austriacă renaşte în S.U.A. în anii ’70 ca urmare a recunoaşterii în mediul academic a eşecului teoriei keynesiste. Această renaştere are la bază seminariile lui Mises din anii ’50 de la universitatea din New York, prin care a reuşit să obţină o nouă generaţie de economişti, care să ducă mai departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numără printre cei mai importanţi dintre noii economişti „austrieci”. Din cauză că austriecii s-au constituit ca singura şcoală care s-a opus de la început şi se opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie „clasică” au aderat ulterior la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt.
Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianistă sunt: individualismul metodologic, analiza marginalistă şi critica socialismului sub toate formele sale.
Individualismul metodologic
Principiul individualismului metodologic se află la baza programului austriac. El statuează că analiza economică trebuie condusă în aşa fel încât toate concluziile să poată fi sprijinite pe manifestarea preferinţelor indivizilor. Pe de altă parte, preferinţele indivizilor sunt ireductibile şi, prin urmare, studiul psihologiei nu poate genera concluzii economice. Ştiinţa economică reprezintă astfel logica acţiunii umane. Individualismul metodologic reprezintă nu numai pilonul de bază al şcolii austriece, ci şi imperativul categoric al analizei aconomice focalizată pe individ. În această ordine de idei, orice abstractizare sau simplificare a interpretării economice este arbitrară, fapt care nu trebuie nici uitat şi nici trecut cu vederea. Astfel, modelul echilibrului staţionar, care se autoperpetuează, reprezintă doar punctul de pornire în analiza economică şi nu punctul final. În viziunea austriacă analiza economică trebuie să tindă spre identificarea relaţilor de la cauză la efect, să producă o analiză genetic-cauzală (opusă analizei operaţionale, cultivată de economiştii contemporani). Analiza cauzală are ca o primă şi foarte importantă consecinţă introducerea timpului în economie ca o variabilă şi nu ca o constantă. Acţiunea umană are loc în timp, iar timpul devine rar şi capătă valenţele unui factor de producţie. Deosebit de importantă este şi precizarea potrivit căreia noţiunea de timp capătă proprietăţile sale temporale cunoscute numai dacă presupunem că timpul se scurge într-o singură direcţie sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacă afirmăm că procesele economice sunt ireversibile.
Într-o concluzie mai largă, individualismul metodologic asociază două lucruri importante: primul, oamenii acţionează, adică sunt dotaţi cu voinţă şi judecată proprie; de aici rezultă eterogenitatea masei umane şi diversitatea planurilor acesteia; al doilea, oamenii învaţă, adică pot să-şi corecteze planurile greşite. În acest fel, teoria economică trebuie să ţină cont de dinamismul structurii pe care o studiază.
Existenţa calculului în socialism
Mises a fost primul care a arătat că în socialism este imposibil calculul economic. Atacul său pornea de la faptul că, pentru a-şi îndeplini obiectivele, planificatorul trebuie să efectueze calcule economice. Or, acest lucru era imposibil din cauză că neexistând proprietate privată, nu exista piaţă, iar preţurile nu se puteau forma. Prin urmare, spune Mises, statul socialist vroia să efectueze calcule, dar fără să aibă numerele pe care să le introducă în aceste calcule! Concluzia lui era clară: calculul în socialism este imposibil. Acest raţionament a avut un efect devastator asupra economiştilor socialişti, însă dezastrul teoriei lor nu a împiedicat, din păcate, triumful doctrinei lor. Încercările de a respinge argumentele lui Mises nu au făcut decât să confirme degringolada teoretică a socialismului (printre altele, socialismul aplicat nu a semănat niciodată cu cel teoretic). În anii ’30, O.Lange a încercat să furnizeze un model de sistem socialist care să evite critica lui Mises. Rezultatul a fost o caricatură a sistemului capitalist. Lange a încercat să facă din socialism un sistem care să imite piaţa şi preţurile rezultate din sistemul competiţional, fără a recunoaşte totuşi superioritatea acestuia din urmă. Austriecii şi-au mutat atunci critica lor spre noţiunea de planificare. Hayek a fost cel care a mers pe idea diviziunii cunoaşterii între participanţii la piaţă şi la perfecţionarea conceptului de de coordonare a planurilor individuale.
Teoria ciclului de afaceri
Teoria ciclului de afaceri constituie una dintre cele mai viguroase contribuţii austriece la ştiinţa economică. La origine, ea reprezintă împletirea teoriei austriece a capitalului cu teoria monetară a economistului suedez Knut Wicksell. Iniţiatorul acestei teorii este Mises în Teoria banilor şi a creditului. Ulterior, Mises şi Hayek, au perfecţionat şi nuanţat această teorie.
Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza iniţială a ciclului se află o creştere a volumului de credite din economie. Aceasta se manifestă în general printr-o creştere a preţurilor şi o scădere a ratei dobânzii sub nivelul care ar predomina în absenţa fluctuaţiei monetare. Această extindere a creditului poate fi provocată atât de intervenţia Bancii Centrale, cât şi de sistemul de rezerve fracţionare. Oricare îi este cauza, extinderea creditului determină o îmbunătăţire iniţială a condiţiilor de afaceri. Investitorii se găsesc în posesia unor sume mai mari de bani pe care să le plaseze în diverse active necesare în procesul investiţional. Acelaşi lucru poate fi exprimat prin faptul evident că o rată a dobânzii mai mică sporeşte profitabilitatea investiţiilor pe ansamblu. Dat fiind faptul că creditul suplimentar ajunge întâi la producători/investitori, aceştia pot să liciteze mai mult pentru activele de care au nevoie în procesul de producţie. Primul efect vizibil va fi deci o creştere relativă a preţurilor tuturor materialelor cerute în producţie (noţiunea de creştere relativă a preţurilor se referă la preţurile bunurilor de producţie în termeni de bunuri de consum). Pe măsură ce preţurile bunurilor de producţie vor creşte din ce în ce mai mult, rentabilitatea investiţiilor va tinde să scadă. Dacă extinderea creditului nu se accelerează, creşterea preţurilor la bunurile de producţie va prinde din urmă preţurile bunurilor de consum, determinând scăderea drastică profitabilităţii. Criza se declanşează atunci când, la preţurile existente, producătorii nu pot să-şi vândă mărfurile. Pentru a le vinde ei trebuie să scadă preţurile, însă cu preţul unor pierderi mari. Dacă în acest moment oferta de monedă se măreşte din nou, producătorii primesc un răgaz, dar finalul este inevitabil. Raportul dintre preţurile bunurilor de producţie şi preţul bunurilor de consum trebuie să se ajusteze în aşa fel încât profitabilitetea generală să ajungă la nivelul iniţial, determinat de rata naturală a dobânzii.
A fost o vreme când teoria austriacă a ciclului de afaceri a dominat mediul universitar, dar ea a fost „eliminată” de competiţia cu teoria keynesistă. Lipsa de rezistenţă a fost dată de faptul că teoria austriacă nu propune un remediu la criză; cel mai bun tratament al crizei, spun austriecii, este prevenirea ei. În concluzie teoria liberală a austriecilor era în completă contradicţie cu etatismul, cu socialismul şi cu interveţionismul la modă în epocă.
