Expresia de clasici a fost utilizată pentru prima dată de K. Marx pentru a desemna şi delimita două curente de gândire economică : cel englez, mergând de la William Petty la David Ricardo şi cel francez, de la Paul Boisguilbert la Sismondi. După Keynes, clasicii sunt toţi economiştii care se trag din Adam Smith, fie că i-au aprofundat teoriile, fie că, însuşindu-şi-le, le-au popularizat.
Perioada clasică a ştiinţei economice a ţinut aproape un secol, secol în care capitalismul, în faza primei revoluţii industriale, căuta soluţii pentru propria sa organizare, pentru satisfacerea necesităţilor unei populaţii aflată într-o creştere numerică excepţională, pentru a face faţă concurenţei, pentru a depăşi piedicile în calea progresului şi inerţiile vechiului sistem.
Astfel, J. Schumpeter consideră că era clasică, cu mici excepţii, este perioada specific engleză a istoriei ştiinţei noastre. Şi într-adevăr, Anglia vine cu patru mari apostoli, creatori de sisteme : A. Smith, D. Ricardo, Th. Malthus şi J.S. Mill.
Ca orice şcoală, clasicismul economic înseamnă, mai întâi de toate, un mentor şi o unitate de vederi. Fără a umbri personalitatea şi contribuţia lui D. Ricardo, putem afirma că A. Smith este părintele spiritual al clasicismului, fondator cu operă de pionierat al economiei politice moderne şi al sistemului economic liberal.
Şcoala clasică are şi un corp teoretic unitar, bine structurat. Spre deosebire de şcoala fiziocrată, clasicismul a acceptat mai puţin dogma, fiind deschis confruntărilor ştiinţifice şi controverselor.
Ceea ce a dat unitate şi reprezintă fondul comun de idei al clasicismului economic, în linii mari, înseamnă :
- o concepţie fundamentală despre organizarea economiei cu suport în ordinea naturală – clasicii cred în legile naturale, în virtuţile autoreglatoare ale economiei şi sunt partizani înfocaţi ai liberalismului; de aici şi statul minim, suprimarea reglementărilor şi protecţiei, interesul individual, libera iniţiativă şi concurenţa sunt privite drept piloni centrali ai progresului;
- ştiinţa economică are, în principal, un scop utilitarist, pragmatic, ea trebuie să facă cunoscute cauzele îmbogăţirii naţiunii;
- metoda folosită de clasici este cea a abstracţiei ştiinţifice şi a deducţiei; excesul de abstracţie la D. Ricardo, îndeosebi, va produce reacţia Şcolii Istorice Germane, aşa cum excesele liberalismului îl vor produce pe Marx şi intervenţionismul statal;
- universul ideatic preferat este microanaliza, iar subiectul predilect de analiză este întreprinzătorul individual, raţional; interesul general, colectiv şi problemele macroeconomice nu le scapă, însă ele sunt considerate chestiuni derivate;
- aria preocupărilor clasicilor s-a circumscris unor probleme de fond ale economiei: valoare, preţ, producţie, repartiţie, creştere, echilibru, schimburi internaţionale, etc. În toate aceste domenii, ei au inovat, adăugând, sistematizând sau sintetizând. Jean Charles Sismondi face poziţie de „eretic” ca şi J.S.Mill. contemporan cu
clasicii, el este un eteodox-gânditor reformist, care s-a opus economiei de piaţă, miturilor acesteia şi a cerut intervenţia statului – poate fi considerat un clasic în sens larg. O situaţie particualră are şi Karl Marx. Considerat adesea ca „ultimuldintre clasici”, Marx, de fapt, a trecut printr-o critică severă, nu lipsită de importanţă şi elemente ştiinţifice, întreaga operă economică clasică. Locul lui rămâne alături de marii apostoli ai gândirii economici, de clasici, cu care a polemizat fertil.
