Şcoala de la Lausanne are ca principali reprezentanţi pe Leon Walras şi Vilfredo Pareto. Acest curent de gândire nu ignoră teoria utilităţii marginale pe care L. Walras a prezentat-o printre primii.
Leon Walras (1834-1910), a fost profesor la Catedra de Economie politică a Universităţii din Lausanne. Lucrările în care şi-a expus principalele idei sunt : „Elemente de economie politică pură sau teoria avuţiei sociale” (1874-1877); „Studii de economie socială”(1896); „Studii de economie aplicată”(1898); „Ecuaţiile schimbului”(1875) şi „Ecuaţiile capitalizării „(1876).
Leon Walras este de părere că, economia politică este o parte a ştiinţelor sociale, care se împarte în trei discipline : economia politică pură, economia politică aplicată şi economia politică socială. Economia politică pură este teoria determinării preţurilor sub un regim de liberă concurenţă absolută. Prin jocul liber al concurenţei, valoarea lucrurilor se proporţionează cu raritatea lor. Ansamblul tuturor lucrurilor, materiale sau imateriale, care sunt susceptibile de a avea un preţ pentru că sunt rare, adică în acelaşi timp utile şi limitate în cantitate, constituie o formă a bogăţiei sociale. Din acest considerent, economia politică pură este, de asemenea, teoria bogăţiei sociale.
Economia politică aplicată studiază concurenţa dintre agenţii economici, precum şi moneda şi politica monetară, producţia, monopolurile şi sistemul monetar şi de credit.
Economia politică socială se ocupă cu studiul unei repartiţii mai echitabile a bogăţiilor, cu probleme de politică economică, invocând intervenţia statului în economie numai în măsura în care acesta nu putea înlătura piedicile din calea concurenţei.
Leon Walras conferă utilităţi cu carcter neutru, definind-o ca o simplă aptitudine a unui lucru de a satisface o trebuinţă a omului. Utilitatea şi raritatea sunt noţiuni inseparabile pentru el : acceptă ideea creşterii utilităţii în funcţie de cantităţile de produse posedate. El a fost unul din puţinii autori care au subliniat faptul că raritatea ar fi un posibil criteriu de definire a naturii activităţii economice. K. Wicksell remarcă că :”noţiunea de raritate oferită de Walras pare să fie o noţiune mai corectă decât ideea azi larg răspândită de utilitate marginală, pentru că dă o recunoaştere clară faptului că sunt incluse şi exprimate în ea limitări ferme ale ofertei”.
Pe L. Walras l-a preocupat modul de formare a preţului de piaţă, preţ pe care îl consideră un fenomen de schimb şi numai într-o măsură mai mică, fenomen monetar. Consideră că cererea este în funcţie de preţ : ea se micşorează pe măsură ce preţurile cresc şi invers; preţul se stabileşte la nivelul la care permite egalitatea între cerere şi ofertă; ajustările se fac numai prin variaţia cererii şi preţului, deoarece L. Walras raţionează pe termen scurt; echilibrul se stabileşte datorită mişcării cererii sau a preţului, oferta nefiind luată în consideraţie, întrucât aceasta presupune modificări de structură, ceea ce reclamă o perioadă lungă de timp.
Studiul schimbului, concurenţei şi preţului l-a ajutat să elaboreze o teorie a echilibrului economic general, a cărui performanţă a determinat pe unii comentatori ai lui Walras să-i atribuie „desăvârşirea supremă a ştiinţei economice teoretice”.
Vilfredo Pareto(1848-1923) este succesorul lui L. Walras la catedra de Economie politică a Universităţii din Lausanne. Este cunoscut prin ideile formulate în lucrările sale principale:„Manual de economie politică „(1906) şi „Tratat de sociologie generală „(1916).
Pareto continuă şi îmbogăţeşte ideile lui L. Walras despre echilibrul economic general şi se preocupă de apropierea dintre şcoala psihologică şi matematică, încercând să se elibereze de hedonism şi să impună un caracter neutru judecăţilor sale privind raţionalitatea proceselor economice. În teoria utilităţii marginale, Pareto a formulat o critică dublă faţă de răspunsul dat de către fondatorii marginalismului în privinţa faptului că utilitatea era considerată măsurabilă, cardinală. Critica constă în faptul că, termenul însuşi de utilitate are, după părerea sa o conotaţie morală: el conţine implicit o judecată de valoare şi, din acest motiv, Pareto sugerează ca el să fie înlocuit cu termenul de ofelimitate, care nu prezintă aceleaşi inconveniente; el înseamnă acelaşi lucru, dar nu este utilizat în limbajul curent. Astfel, el propune înlocuirea teoriei tradiţionale, cardinală, printr-o teorie ordinală a utilităţii. În acelaşi timp, Pareto a sugerat înlocuirea cuantificării cu clasificarea. Spre deosebire de ceea ce au crezut fondatorii acestui sistem, pentru a reprezenta preferinţele consumatorului, măsurarea utilităţii nu este indispensabilă pentru a ordona opţiunile. Teoria ordinală a utilităţii, reprezentată, în mod obişnuit, pornind de la o formulare în termeni de curbe de indiferenţă a fost elaborată de Pareto şi reluată apoi de Hicks.
În încercarea de a atenua subiectivismul utilităţii marginale, Pareto a căutat o bază obiectivă pentru a explica preţurile şi implicit, comportamentul raţional al agenţilor economici. În acest scop, el nu mai raţionează asupra utilităţii unui singur bun, ci asupra unor cantităţi determinate de bunuri economice reale, de regulă, două bunuri complementare. El caută să descopere care sunt combinaţiile posibile la fel de avantajoase pentru consumator şi să determine limitele în care diferite combinaţii din cele două bunuri sunt la fel de avantajoase. Această idee este exprimată grafic cu ajutorul curbelor de indiferenţă. În viziunea lui, optimul economic se referă la formula cea mai bună de alocare a resurselor limitate, disponibile şi care asigură nivelul relativ cel mai înalt de bunăstare a întregii societăţi. Optimul paretian are la bază aprecierea că : „orice schimbare în repartiţia resurselor care ameliorează utilitatea anumitor agenţi fără a diminua utilitatea nici unuia dintre ceilalţi trebuie să fie considerată o ameliorare” sau altfel spus „optimul lui Pareto este poziţia pe seama căreia este posibil să îmbunătăţim bunăstarea cuiva, în sensul deplasării sale la o poziţie pe care o preferă, transformând bunurile sau serviciile prin intermediul producţiei sau schimbului fără a afecta bunăstarea altcuiva”.
