Şcoala marginalistă engleză a fost iniţiată de W. St. Jevons, şi care a fost continuată de Alfred Marshall şi A. C. Pigou.
William Stanley jevons(1835-1882) ţi-a expus ideile în mai multe lucrări, însă forma mai dezvoltată şi sintetizată este „Teoria economiei politice” , publicată în 1871. Jevons respinge principiul clasic al determinării valorii mărfii prin muncă şi elaborează o teorie a valorii bazată pe utilitate. După părerea lui, valoarea depinde de gradul de utilitate finală, care este o combinaţie între utilitate şi raritate. Prin utilitate, Jevons înţelege „calitatea prin care un obiect răspunde dorinţelor noastre şi este considerată de noi ca susceptibilă de a ne procura plăcere sau de a evita un efort”. Ea stă la baza activităţii economice, deoarece are ca scop, de a procura omului maximum de satisfacţie cu minim de efort. Meritul deosebit a lui Jevons este că a intuit fundamentele psihologice ale valorii, pe care le va dezvolta şcoala austriacă.
Jevons a abordat teoria valorii la doi indivizi angajaţi într-un schimb de mărfuri. În acest sens, schimbul nu poate avea loc decât dacă utilitatea marginală relativă a mărfii primite depăşeşte pe aceea a mărfii date, pentru fiecare din părţile implicate în schimb. Această utilitate marginaşă nu are o mărime constantă, ci se schimbă în condiţii diferite şi odată cu schimbarea persoanelor implicate în schimb. În acelaşi timp, el a formulat legea diminuării utilităţii marginale, arătând că forţa răspunsului la stimuli se diminuează cu fiecare repetiţie a acestui stimul în cadrul unei anumite perioade de timp. Jevons a fost primul care a negat că utilitatea este măsurabilă, dar a sugerat un mod de măsurare a ei prin constanţa aproximativă a utilităţii marginale a banilor, procedeu pe care Marshall l-a adoptat mai târziu şi l-a finalizat. Jevons a negat, de asemenea, posibilitatea de a face comparaţii de utilitate interpersonală, arătând că teoria preţului nu necesită astfel de comparaţii, dar a continuat să se refere la prosperitate, care implică atât măsurarea, cât şi comparaţiile interpersonale.
De asemenea, teoria ofertei de forţă de muncă elaborată de Jevons reprezintă cea mai importantă contribuţie adusă la principalul curent de gândire a economiei neoclasice. Dacă efortul uman are valoare pozitivă când îi apreciem gradul de oboseală, arată el, forţa de muncă va fi diferită atât timp cât individul beneficiază mai mult de satisfacţii decât de insatisfacţii, s-a considerat că inutilitatea forţei de muncă scade mai întâi, şi apoi creşte cu durat efortului, în timp ce utilitatea marginală a produsului pe care această muncă îl produce scade monoton. Teoria lui Jevons impune ca unităţile de efort depuse de om să fie de aceeaşi eficienţă, de-a lungul zilei de lucru. Mai mult decât atât, se presupune inexistenţa simetriei între factorii care determină cererea şi oferta de forţă de muncă. Critica cea mai severă este că teoria lui Jevons pare să nu fie de acord cu metodele tipice de angajare a forţei de muncă, într-o economie modernă. Ideea că muncitorii îşi pot echilibra eforturile împotriva recompenselor este destul de realistă când muncitroul se află faţă în faşă cu nivelele date ale plăţilor şi îşi ajustează oferta de efort astfel încât să-şi maximalizeze venitul şi să minimalizeze sacrificiul aubiectiv. Dar, în condiţiile fabricilor moderne, serviciile forţei de muncă sunt vândute, în general, în vrac, pe principiul a lua pentru a da. Muncitorul poate lucra suplimentar până la punctul la care utilitatea marginală a venitului egalează inutilitatea marginală a efortului. Inutilitatea muncii este în funcţie nu numai de durată şi intensitate, ci şi de mediul şi calitatea muncii prestate, care se află sub controlul muncitorilor. Ideea lui Jevons, despre muncitorii care îşi determină în mod liber orele pe care le lucrează, nu se potriveştempur şi simplu cu faptele de pe piaţa forţei de muncă. În pofida acestor obiecţii, Marshall şi edgeworth au acceptat analiza făcută de Jevons asupra curbei ofertei de forţă de muncă pe termen scurt. Ei au insistat asupra faptului că posibilitatea de avaria intensitatea muncii, existenţa salariilor pe bucată, flexibilitatea orelor lucrate şi posibilitatea de a alege diferite ocupaţii cu durate diferite de lucru, era destul de importantă pentru a lăsa moştenire concepţia jevonsiană cu aplicabilitate generală.
Între alte studii inductive de pionierat ale lui Jevons se află pe cel al legăturii dintre ciclurile petelor soalre şi activitatea de afaceri. Ideea că există ritmuri ale temperaturii cauzate de activitatea soalră care afectează producţiile vegetale, la fel ca şi activitatea economică, în general, nu este aşa de rea cum a fost prezentată. Dar cazul statistic al lui Jevons este neconvingător şi el a încercat să arate teoretic cum această perturbaţie sau orice altă perturbaţie, exogenă, este capabilă să genereze fluctuaţii endogene.
Alfred Marshall (1842-1924), a fost prin excelenţă produsul unei universităţi „viaţa sa, punctul său de vedere şi, inevitabil gândirea sa economică, emanau acel aer de tihnă şi rafinament propriu mediului cambridgean”, cu preocupări importante în domeniul teoriei economice generale, istorie economică, comerţ internaţional, istoriografie, gândirii economice, etc. Lucrările cele mai importante sunt : „Principii de economie politică” (1890); „Teoria pură a comerţului internaţional”(1879); „Industrie şi comerţ”(1919) şi „Bani, credit şi comerţ”(1923).
Lucrarea sa fundamentală „Principii de economie politică” va cunoaşte mai multe ediţii şi va marca, în mod deosebit, mulţi gânditori, în special pe Keynes, care vedea în lucrarea lui Marshall începutul perioadei moderne a ştiinţei economice engleze. După Blaug, „Principii de economie politică” lui Marshall trebuie considerată una dintre cele mai durabile şi viabile cărţi din istoria economică. Cuvântul ce rezumă preocuparea de bază a lui Marshall este cel de echilibru. El a fost preocupat, mai ales, de natura autoadaptivă, autocorectivă a lumii economice. Keynes spunea că Marshall „a creat un întreg sistem copernican, în care toate elementele universului economic sunt menţinute în locurile lor prin contrapunere reciprocă şi interacţiune”. În viziunea lui Marshall „raţiunea de a fi a ştiinţei economice ca ştiinţă distinctă este aceea că tratează, în principal, despre acea parte a acţiunii umane aflată cel mai mult sub controlul unor motive măsurabile”.
Principala sa contribuţie a fost sublinierea importanţei timpului, ca element esenţial în realizarea procesului de echilibrare. În viziunea lui Marshall, echilibrul îşi modifică semnificaţia sa de bază după cum, procesul de adaptare a economiei are loc într-o perioadă scurtă sau una lungă. Marshall nu a ignorat problemele de interdependenţă şi de echilibru general în interiorul unui sistem economic dat, dar a preferat să raţioneze în situaţia de echilibru parţial, pe care îl consideră mai uşor de asigurat. Raţionamentele sale sunt făcute pentru firme considerate reprezentative: este vorba despre firme de dimensiuni medii care nu au decât o importanţă relativ scăzută faţă de restul economiei şi care produc o marfă anume, ce nu absoarbe decât o parte relativ mică din venitul consumatorilor. Aceste caracteristici pot fi precizate pornind de la analiza interacţiunilor dintr-un sistem economic.
Marshall a adus o contribuţie importantă la studiul mecanismului de formare a preţurilor, prin faptul că distinge preţuri specifice pieţei cu concurenţă perfectă şi pentru situaţia de monopol. J. Schumpeter îl consideră pe Marshall ca fiind pionierul studiilor concrete ale pieţei şi, în special, a concurenţei imperfecte. Considerând că prin mecanismul de formare al preţurilor se poate asigura o rentă, Marshall generalizează noţiunea de rentă formulată de Ricardo aplicând-o, în egală măsură producătorilor şi consumatorilor. Renta este o plată pentru orice resursă, care nu poate fi mărită.
În ceea ce priveşte repartiţia veniturilor, Marshall rămâne fidel teoriei clasice pe care o dezvoltă. Teoria repartiţiei se reduce la o teorie a preţurilor factorilor de producţie. Marshall distinge patru factori de producţie : pământul, munca, organizarea şi capitalul, care sunt remunerate prin rentă, salariu, profit şi dobândă. El înlătură astfel prejudecata şcolii clasice, după care renta nu ar intra în costul de producţie. Spre deosebire de clasici, care considerau că fiecare categorie de venit este supusă unei legi particulare, Marshall susţine că toate veniturile sunt generate de aceleaşi legi; în perioadele scurte – legea productivităţii marginale şi în cele lungi – legea costului de producţie. Teoria productivităţii marginale nu este o teorie complexă a distribuţiei, după cum spunea el, ci mai mult o teorie a forţelor care determină cererea de factori de producţie.
