Prima criză care a marcat economia mondială a fost între anii 1815 şi 1818, iar a doua criză, foarte dură, a fost în perioada 1846 – 1847, care a prefaţat revoluţiile din 1848. A urmat, în 1859, o perioadă de avânt a economiei de tip capitalist, dar în 1873 a apărut o altă criză puternică, ducând până la urmă la izbucnirea primului război mondial. Cea mai profundă criză pe care a cunoscut-o economia capitalistă a fost în perioada 1929 şi 1933.
Marele crah financiar din anul 1929 a apărut în primul rând ca o consecinţă directă a primului război mondial. Multe dintre cele mai puternice ţări ale lumii, inclusiv Marea Britanie ori Germania, rămăseseră cu datorii imense şi apelau la SUA pentru împrumuturi. Americanii prosperau în acest timp şi se credeau invincibili. America era ţara tuturor posibilităţilor, economia era cea mai puternică, nimic nu putea să îi atingă. Cetăţenii de rând, alături de investitori şi oameni de afaceri, cumpărau masiv acţiuni la bursă. Wall Street devenise simbolul unei economii înfloritoare, al optimismului şi al unui stil de viaţă strălucitor şi opulent. Acţiunile erau, aşadar, la mare căutare, astfel încât preţul lor creştea şi iar creştea.
Extraordinara prosperitate din anii 1920 a fost favorizată de mai mulţi
factori: organizarea ştiinţifică a muncii, concentrarea şi raţionalizarea întreprinderilor, publicitatea, creditul etc. Dar cauza profundă a crizei a fost tocmai producţia anarhică, neţinând seama de absorbţia pieţii. Marea majoritate a întreprinderilor au făcut împrumuturi masive pe termen scurt, având încredere în prosperitatea şi în posibilitatea rambursării lor. Preţul acţiunilor a crescut de 4 ori între 1921 şi 1929, atingând un nivel care nu mai putea fi justificat de anticipările raţionale ale viitoarelor profituri. Boom-ul speculativ a luat amploare, milioane de americani împrumutându-se pentru a investi masiv pe piaţa de capital. Până în august 1929, brokerii obişnuiau să împrumute micii investitori cu mai mult de 2/3 din valoarea acţiunilor pe care aceştia le cumpărau. Peste 8,5 miliarde dolari erau împrumutati, o sumă mai mare decât întregul numerar care circula în SUA. Preţul în creştere încuraja populaţia să investească şi mai mult, în speranţa că procesul va continua.
Şi deodată, joi, 24 octombrie 1929, a avut loc crahul de pe Wall Street. La
bursa din New York numeroşi acţionari au încercat să îşi vândă acţiunile, preţul lor scăzând brusc. Criza bursieră provocând o criză financiară, depunătorii grăbindu-se să-şi retragă banii, foarte multe bănci au dat faliment (5096 dintre ele şi-au suspendat plăţile între 1929 şi 1932).
Datele arată că Joia Neagră a fost un efect, nu o cauză a depresiunii ce va
urma. Încă de pe 5 septembrie, valoarea acţiunilor scădea. Scăderi au avut loc şi la începutul lunii octombrie, depreciere descrisă în „Wall Street Journal”-ul acelor timpuri drept o „corecţie bine-venită”. De fapt, încercând să controleze situaţia, Federal Reserve (FED) a adoptat o politică monetară restrictivă, majorând în patru rânduri rata dobânzii, de la 3,5 la 6 la sută. Mai mult, FED a dublat această măsură deflaţionistă prin vânzarea agresivă de obligaţiuni mai multe luni după căderea bursei. Masa monetară a scăzut în trei ani cu 30 la sută. Efectul: reducerea cheltuielilor sensibile la modificarea ratelor dobânzii, precum cele pentru achiziţionarea de autoturisme şi cele imobiliare, care au redus producţia. Boom-ul iniţial din domeniul construcţiilor de case de la începutul anilor ‘20 a condus la un exces de ofertă pe piaţă, la o reducere a preţurilor şi, în cele din urmă, la o scădere abruptă a sectorului în 1928 şi 1929. Ca urmare a scăderii preţurilor, creditele ipotecare luate în special de fermieri n-au mai putut fi plătite de aceştia. Rezultatul: falimentul mai multor bănci, în special al celor mici, din domeniul rural.
În numai patru ani, între 1929 şi 1933, producţia industrială în Statele
Unite ale Americii a scăzut la jumătate. Veniturile reale ale americanilor s-au micşorat cu 28 la sută. Numărul de şomeri s-a majorat de la 1,6 milioane la 12,8 milioane. Unul din trei americani (în afara celor care munceau în agricultură) era şomer, iar produsul intern brut scăzuse de la 103 miliarde la 55 de miliarde în momentul de vârf al crizei, care a durat ani întregi, şi nu numai în America, ci şi în Europa. Aici, însă, oamenii trecuseră deja de un război devastator, astfel că şocul nu a fost, poate, resimţit la fel. Cu adevărat loviţi au fost americanii, care fuseseră convinşi că sunt invincibili şi că erau singurii care scăpaseră cu bine din primul război mondial. Nu neapărat falimentele cetăţenilor şi ale băncilor ori ale fabricilor au fost cele mai şocante, cât prăbuşirea încrederii oamenilor de rând în statutul lor de „invincibili”, de popor care nu poate fi îngenuncheat de nimeni şi nimic.
Marea depresiune economică a durat mult şi s-a încheiat în momente
diferite în ţările globului. În majoritatea ţărilor au fost concepute programe de refacere şi cele mai multe au trecut prin diferite prefaceri politice, care le-au împins spre extremele dreaptă sau stângă. Societăţile bazate pe democraţia liberală au ieşit puternic slăbite din criză şi dictatori precum Hitler, Stalin sau Mussolini au ajuns la conducerea unora dintre cele mai puternice state şi au pregătit condiţiile pentru declanşarea în 1939 a celui de-al doilea război mondial.
Cele mai afectate ţări au fost Germania şi Austria, unde în 1932 erau peste
6 milioane de şomeri, adică o treime din forţa de muncă. Nici Anglia nu a fost ocolită de această criză: fiecare al patrulea muncitor era şomer, iar producţia industrială a ajuns la nivelul anului 1900. În Franţa, criza s-a declanşat ceva mai târziu, dar a durat aproape 6 ani. Producţia a scăzut cu aproape 30 la sută, iar în 1935 numărul şomerilor trecea de 4 milioane. În Cehoslovacia producţia industrială a scăzut cu 40 la sută, iar în România exporturile de grâu şi ţiţei au scăzut cu 57,6 la sută. Având deja în momentul crizei o datorie externă foarte mare, România a fost nevoită să contracteze alte 4 mari împrumuturi. Acest fapt a presupus un control străin asupra finanţelor ţării, confirmat în ianuarie 1933 prin „Planul de la Geneva”, care stabilea ca experţi străini să asiste Banca Naţională şi să reglementeze problema datoriilor externe.
Singura neafectată de depresiunea economică a fost URSS care, izolându-
se de restul lumii, nu făcea parte din sistemul economic capitalist şi aplica planificarea economică. În ţările nordice, Danemarca, Norvegia, Suedia şi Finlanda, criza a avut influenţe minime. Deşi multe firme au dat faliment şi numărul şomerilor a crescut, guvernele din aceste ţări au instituit sisteme de asigurări menite să rezolve o parte din problemele şomerilor. Suedia a mers chiar mai departe, elaborând proiecte guvernamentale prin care oferea slujbe muncitorilor disponibilizaţi (în această perioadă s-au pus bazele modelului suedez, model economic şi politic, dar mai ales un model social, suedezii devenind ca organizare socială mult mai atrăgătoare decât a SUA, deoarece inegalitatea socială este mai puţin profundă).
Pe 19 octombrie 1987 indicele Dow Jones a pierdut 508 puncte, adică 22,6 la
sută din valoare. Scăderile au continuat, cu 20 până la 45 la sută, până la sfârşitul lunii, inclusiv pe pieţele din Hong Kong, Australia, Spania, Marea Britanie. Explicaţiile privind această altă neagră zi din istoria bursei americane sunt multiple, dar încă nu a fost identificată cauza exactă care a generat panica investitorilor. Cea mai populară dintre ele dă vina pe tehnologia folosită în acea vreme. Calculatoarele brokerilor erau setate să vândă acţiunile deţinute în portofoliu automat dacă piaţa scădea, ceea ce a dus la un efect de vânzare în lanţ cu deprecieri masive la nivelul indicilor importanţi. O altă explicaţie este aceea că prăbuşirea indicelui Dow Jones a fost determinată de o dispută între ţările G7, în care americanii urmăreau să îşi aprecieze dolarul pentru a combate inflaţia. Disputele au dus la colapsul bursei din Hong Kong, care se raporta la moneda americană, fapt ce a creat un efect de domino şi a dărâmat şi celelalte burse.
În fine o altă explicaţie dă vina pe vreme. Vinerea dinaintea crahului avusese loc o furtună puternică în Londra, care a deteriorat rutele de acces în oraş. Brokerii nu au putut să ajungă luni la muncă pentru a-şi închide poziţiile săptămânale, s-a creat panică în rândul investitorilor şi de-aici colapsul burselor americane.
Şi pentru a evita o nouă zi neagră în istoria bursei americane, autorităţile au luat două măsuri de siguranţă. Prima este o închidere automată a pieţei dacă indicele Dow Jones scade mai mult de 20% într-o singură zi. Dacă scăderea ar avea loc înainte de ora 1, piaţa se închide o oră, daca are loc între 1 şi 2, se închide două ore, iar dacă are loc după ora două, bursa din New York se închide pentru restul zilei.
