Publicat în

Scurt istoric al fondurilor de pre-aderare

Imediat după prăbuşirea regimurilor comuniste, Comunitatea Europeană a început procesul de asociere cu alte ţări. În 1990, cu prilejul reuniunii de vârf de la Dublin, sunt iniţiate acordurile de asociere şi declanşarea ajutorului financiar. Cu acest prilej se decide înfiinţarea Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare, precum şi a Băncii Europene de Investiţii în scopul finanţării proiectelor de modernizare economică în noile ţări asociate.

În iulie 1997, Comisia a dat publicităţii un nou document, cunoscut sub numele de Agenda 2000, „Pentru o Uniune mai puternică şi mai mare”, care include informaţii privind politica agricolă comună, viitorul politicii de coeziune economică şi socială, strategia de pre-aderare şi consecinţele extinderii şi finanţarea Comunităţii. Comisia trasează şi cadrul financiar pentru 2000-2006, menţinând pragul resurselor proprii la 1.27% din PIB mediu comunitar. Principalele componente ale Agendei 2000 au fost aprobate în cadrul Consiliului European de la Berlin, din 24-25 martie 1999, iar la 6 mai 1999, Parlamentul European adoptă noul Acord, care încorporează perspectivele financiare pentru 2000-2006. Momentul reformei din 1999 este completat şi de crearea unor instrumente speciale pentru ţările care doresc să adere la Comunitate, pentru care, au fost alocate 45 de miliarde de euro pentru următorii 7 ani.

Pachetul financiar implicat de extinderea Uniunii Europene spre Est a fost inclus în documentul intitulat Agenda 2000 pentru o Uniune mai puternică şi mai vastă. Documentul se referă, printre altele la:

  • Perspectivele politicilor comunitare
  • Opiniile Comisiei Europene privind cererile de aderare a ţărilor candidate

Potrivit acestuia, UE dorea ca extinderea să se desfăşoare fără o reformă substanţială a sistemului său financiar. Această decizie a reprezentat o adevărată provocare deoarece nu presupunea urmărirea strategiei tradiţionale a UE şi anume ridicarea plafonului bugetar pentru susţinerea plăţilor către anumite state membre în scopul obţinerii acordului acestora pentru o viitoare integrare sau extindere. Dimpotrivă, cum toate statele candidate erau relativ sărace şi deci eligibile pentru finanţarea oferită în cadrul Politicii Regionale, derularea procesului de extindere spre Est, cu acelaşi mecanism bugetar aplicabil, însemna reformarea Politicii Regionale existente şi reducerea numărului de regiuni beneficiare doar la cele care aveau cea mai mare nevoie de aceste fonduri.

 În acest context, era de aşteptat o reformă de amploare a Politicii Regionale, iar oficialii europeni au căzut de acord în ceea ce priveşte necesitatea concentrării fondurilor şi sporirea eficienţei lor.

În cadrul acestui document, Comisia Europeană a propus o nouă perspectivă financiară pe o perioadă de şapte ani, 2000-2006. Bugetul operaţiunilor structurale (incluzând asistenţa pre şi post-aderare) se ridica la 286 miliarde euro, reprezentând 36% din întregul buget. Pentru statele candidate era prevăzut un buget de 46.9 miliarde euro.

Reforma din 1999, decisă în cadrul Consiliului European de la Berlin, a urmărit trei direcţii importante:

  • Menţinerea echilibrului bugetar în limitele stabilite anterior;
  • Creşterea eficienţei instrumentelor structurale prin concentrarea asupra unui număr mai redus de obiective ale politicii structurale (de la 6/7 obiective la 3);
  • Creşterea eficienţei procesului de coeziune economică şi socială în cadrul ţărilor candidate, prin introducerea a două noi instrumente structurale de pre-aderare, ISPA şi SAPARD.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *