Economia naţională a fiecărei ţări poate fi privită:
– ca o sumă de activităţi economico-sociale;
– ca o construcţie organică în cadrul căreia, fiecare element se combină cu toate celelalte componente, în cadrul unei structuri formând un sistem economic unitar.
În cadrul sistemului economiei naţionale, un rol important revine sectoarelor economice, care se deosebesc între ele prin:
- rolul pe care îl îndeplinesc în mecanismul reproducţiei;
- destinaţia produselor sau serviciilor realizate;
- ponderea deţinută în totalul economiei naţionale etc.
Existenţa acestor sectoare, evoluţia raportului dintre ele, se află în strânsă legătură cu evoluţia producţiei materiale şi a serviciilor. În acelaşi timp, raportul dintre producţia materială şi producţia serviciilor, depinde de o serie de factori:
– nivelul de dezvoltare economică a ţării respective;
– mărimea venitului pe locuitor şi pe o persoană ocupată şi repartizarea acestora pe clase şi pe grupuri socio-profesionale;
- nivelul de trai;
- raportul dintre import şi export şi dinamica acestuia etc.
Evoluţia economiilor avansate demonstrează existenţa unei legături nemijlocite între nivelul de dezvoltare al producţiei materiale şi dinamica serviciilor, între P.I.B. (sau P.N.B.) total pe locuitor şi creşterea cererii de bunuri materiale şi servicii.
Gândirea economică privind definirea şi delimitarea sectoarelor economice a evoluat în timp, reflectând schimbările reale din viaţa economico-socială. În economiile contemporane, predomină concepţia delimitării economiei în trei sectoare: primar, secundar şi terţiar.
Sectorul primar – este format din agricultură, pescuit, vânătoare şi silvicultură şi a fost predominant pe primele trepte ale evoluţiei societăţii umane. Ţările în care mai predomină acest sector se află în stadiul de subdezvoltare, populaţia activă reprezentând între 30-65% din totalul populaţiei ocupate. Acest sector deţine locul întâi în formarea
P.I.B.
Sectorul secundar – este legat de apariţia şi dezvoltarea industriei şi în primul rând a celei prelucrătoare, dar mai cuprinde şi: construcţiile; producerea şi distribuirea apei,energiei şi gazelor. Se caracterizează printr-un nivel ridicat al productivităţii, prin industrializarea agriculturii, prin ponderea scăzută a populaţiei ocupată în agricultură. În ţările unde predomină, acest sector ocupă locul I, atât în totalul populaţie ocupată, cât şi în formare P.I.B.
Sectorul terţiar – exprimă un anumit nivel de dezvoltare economică şi este format
din:
- comerţul en-gros şi en-detail (cu ridicata şi cu amănuntul);
- activitatea turistică şi hotelieră;
- transport, telecomunicaţii, antrepozite;
- bănci şi asigurări;
- afaceri imobiliare;
- servicii prestate agenţilor economici şi populaţiei;
– activitatea organelor religioase şi obşteşti (cult, fundaţii, organizaţii neguvernamentale etc.);
- învăţământ, cultură, artă;
- sănătate, asistenţă socială;
- administraţie publică centrală şi locală;
- alte activităţi care nu intră în primar sau secundar.
În prezent, sectorul terţiar ocupă, sau tinde să ocupe, locul întâi în economia naţională, situaţie caracteristică ţărilor dezvoltate şi puternic industrializate.
Activităţile înregistrate din punct de vedere statistico-contabil ca având preponderent caracter de servicii, constituie, în ansamblu şi multitudinea lor, sectorul terţiar. „Terţiarul este acel sector al economiei în care se desfăşoară o activitate utilă, în vederea satisfacerii unei anumite nevoi sociale, fără a se materializa obligatoriu în bunuri sociale”.A
Serviciile mai pot fi definite ca: „activităţi, de regulă nemateriale, care se consumă odată cu producerea lor.”[1]
Factorii care determină nivelul şi dinamica serviciilor în economia contemporană,
sunt:
- progresul ştiinţifico-tehnic;
- diviziunea socială a muncii;
– nivelul de dezvoltare economică a ţării respective şi al economiei mondiale în ansamblul acesteia;
- nevoile umane şi mai ales cele solvabile;
- nivelul de cultură şi civilizaţie;
- gradul de urbanizare şi nivelul dezvoltării rurale etc.
|
Roşu-Hamzescu I., Comerţul internaţional cu servicii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pag. 9 |
Economiile contemporane se caracterizează prin creşterea şi diversificarea fără precedent a sferei serviciilor, acestea devenind o parte componentă inseparabilă a economiei naţionale, cu rol hotărâtor în satisfacerea cerinţelor populaţiei şi în asigurarea dezvoltării economico-sociale. În prezent, sub influenţa progresului ştiinţifico-tehnic, a diviziunii sociale a muncii, în sfera serviciilor au loc structurări şi delimitări privind diferitele tipuri de servicii. Astfel, unii economişti disting:[2]
- serviciile primare (tradiţionale) – cele mai vechi, relativ mai simple şi inferioare, sub aspectul nivelului participării umane la prestaţie şi al nivelului tehnic; necesită capital tehnic mai redus, profitul şi veniturile sunt mai mici, iar ritmul reînnoirii mai lent (ex.: confecţii la comandă, coafură, frizerie, cosmetică etc.);
- serviciile industrializate – au la bază serviciile tradiţionale dar perfecţionate, capabile să fie prestate pe sacră industrială de către prestatorii specializaţi; impun dotări la un nivel tehnic ridicat şi cu o valoare mai mare; sunt supuse în măsură mai mare uzurii morale, randamentele sunt mai ridicate iar profitul mai mare; serviciile sunt supuse modernizării, diversificării etc. Aici amintim: serviciile destinate agenţilor economici şi populaţiei (transporturi, telecomunicaţii, comerţ etc.);
– serviciile intelectuale – au caracter complet, presupun muncă intelectuală avansată, progres tehnic ridicat, capital relativ redus dar valoare şi profit ridicat (leasing, consulting, marketing, activitate turistică şi hotelieră, învăţământ etc.).
Indicatori care determină locul şi rolul sectoarelor în economia naţională
Economiile moderne se caracterizează prin permanenta schimbare a raportului dintre cele trei sectoare ale economiei naţionale, schimbări constând în principal, în creşterea rolului şi ponderii terţiarului. Aceste schimbări vizează: creşterea ponderii sectorului terţiar în totalul populaţiei ocupată şi în formarea P.I.B. (P.N.B.); transformarea treptată a terţiarului în sectorul principal al economiei naţionale; creşterea volumului şi ponderii serviciilor de consum ale populaţiei şi în cererea totală a agenţilor economici; intensificarea comerţului mondial cu servicii etc.
În esenţă, locul şi rolul celor trei sectoare economice se determină cu ajutorul unui sistem de indicatori:
- pondere în totalul populaţiei ocupată;
- contribuţie la formarea P.I.B. (P.N.B.);
- pondere în cifra de afaceri a agenţilor economici şi în totalul cheltuielilor unei
familii;
- raportul dintre producţia materială şi producţia serviciilor, în cadrul economiei naţionale;
- structura comerţului exterior;
– ponderea serviciilor în balanţa de plăţi externe.
[1] Grigorescu C., Mihai Şt., Dezvoltarea şi specializarea serviciilor, Editura Academiei Române, serie nouă, nr. 1, pag. 9
[2] Jivan A., Serviciile şi sectorizarea economiei, Analele Universităţii „Mihai Eminescu”, Timişoara, vol. II, 1997
