Pentru caracterizarea şi înţelegerea fenomenelor economice tot mai complexe care alcătuiesc economia unei ţări, se impune o delimitare a activităţilor economice.
Preocupări de structurare a activităţilor economice pe sectoare se găsesc de-a lungul timpului la numeroşi economişti (Allan Fischer, Colin Clark au fost primii) care au folosit pentru studii, rezultatele unor observaţii statistice şi criterii de grupare mai mult sau mai puţin ştiinţifice.
Astfel, pe la mijlocul sec XX tabloul economiei naţionale în viziunea lui Allan Fischer, cuprindea:
- sectorul primar care grupează toate muncile agricole şi miniere;
- sectorul secundar – industriile de transformare şi prelucrare a bunurilor şi materiilor prime;
- sectorul terţiar – activităţile de obţinere a producţiei nemateriale.
O structurare a economiei asemănătoare dar cu o delimitare a activităţilor omeneşti după productivitate, propusă de economistul Collin Clark, este următoarea:
- activităţi primare în care se cuprind activităţi în care resursele naturale se folosesc în mod direct şi imediat iar randamentele sunt descrescânde – agricultura, exploatări forestiere, vânătoarea, pescuitul;
- activităţi industriale (activităţi secundare) ce cuprind activităţi de transformare continuă şi pe scară mare a materiilor prime în produse transportabile şi care au productivitate ridicată (nu se includ construcţiile care nu creează produse transportabile dar sunt incluse transporturile şi serviciile de apă-gaz-electricitate;
- activităţi terţiare (servicii) caracterizate ca având o productivitate mai redusă. Aici sunt cuprinse activităţi meşteşugăreşti, croitorie, construcţii, activitatea băncilor, asigurări, comerţ, servicii personale etc.
Folosind pentru gruparea activităţilor economice criterii ştiinţifice, şi anume obiectul activităţii şi ratele de creştere a productivităţii muncii datorate progresului tehnic, Jean Fourastié a identificat:
- sectorul primar al economiei în care se cuprind activităţi cu un progres mediu;
- sectorul secundar – activităţi cu progres tehnic mai încet;
- sectorul terţiar – activităţi cu progres tehnic scăzut sau nul.
Avantajul prezentat de această grupare pe sectoare este flexibilitatea şi valabilitatea în timp, o activitate economică putând fi încadrată în alt sector în funcţie de reacţia la progresul tehnic.
Referitor la productivitatea foarte redusă a sectorului terţiar se impune o reconsiderare a acestui punct de vedere. Deoarece în sectorul serviciilor sunt incluse, după cum se observă activităţi foarte variate (aproape tot ce nu este agricultură, minerit sau industrie), se consideră că serviciile care au o productivitate greu de crescut (servicii hoteliere, frizerie, coafură pot fi compensate cu servicii care pot fi tehnologizate, organizate sau modernizate, crescând astfel productivitatea pe ansamblu terţiarului.
O altă cauză a considerării sectorului terţiar ca având productivitate scăzută se datorează limitelor clasificării sectoriale şi există uneori legături foarte strânse între activităţile din cadrul economiei. Astfel, în întreprinderile creatoare de bunuri se desfăşoară şi activităţi care au rolul de a facilita buna funcţionare a activităţilor de bază, ca activităţi de reparaţii şi întreţinere, mecanizare, automatizare, organizare, transport proiectare, inventică, informatică etc., numite servicii de producţie.
Acestea contribuie însă la creşterea puternică a productivităţii în alte sectoare decât terţiarul – în sectorul primar sau secundar, pentru că ele se execută în chiar interiorul întreprinderii şi nu se disociază de activităţile de producţie propriu-zise.
Din acest motiv se poate aprecia că sfera sectorului terţiar se întrepătrunde cu celelalte sectoare, existând importante activităţi nemateriale (servicii de producţie) evidenţiate şi desfăşurate în sectorul primar şi cel secundar.
În ultimele decenii, în ţările puternic industrializate a crescut foarte mult dimensiunea sectorului serviciilor, acestea reprezentând peste 60% din PIB şi din ocuparea forţei de muncă ceea ce indică amploarea fără precedent pe care o au în prezent serviciile în cadrul economiilor, ce devin astfel economii de servicii.
Datele statistice evidenţiază chiar o strânsă legătură între gradul de dezvoltare economică al unor ţări şi creşterea ponderii sectorului terţiar (terţiarizarea economiei). Astfel, ţări în care în sectorul serviciilor se află peste 70% din populaţia ocupată, au un PNB/loc. foarte ridicat, între 19000-28000$/loc. (Suedia, S.U.A., Marea Britanie, Olanda, Canada, Norvegia, Australia) – iar pe măsură ce ponderea populaţiei ocupate în sectorul terţiar scade la 65-70%, se micşoraeză şi PNB/loc. – cca 23000$/loc. pentru ţările dezvoltate ca Japonia, Elveţia, Austria, Germania, Franţa, Danemarca, Italia.
Cu o pondere de numai 30% a populaţiei ocupate în servicii, România are un PNB/loc. de cca., 4600$/loc. Ceea ce reflectă un nivel scăzut de dezvoltare. în aceeaşi clasă se mai află Bulgaria, Turcia, Ungaria, Portugalia etc.
Corelaţiile amintite sugerează că în vederea micşorării decalajelor economice, ţările slab dezvoltate alături de alte măsuri ce se impun, ar trebui să accelereze ritmul expansiunii în servicii.
Pornind de la marea diversitate a serviciilor s-au făcut încercări de delimitare din cadrul sectorului serviciilor a unor activităţi care se referă la petrecerea timpului liber ca: spectacole, turism, servicii personale, loisir şi gruparea lor într-un al patrulea sector economic – sectorul quaternar.
Alţi economişti includ în sectorul quaternar, componenta informatică a serviciilor: producţia de maşini de calcul, producţia de soft, cercetare, tehnici moderne de interconecare, telecomunicaţii şi acţiune la distanţă etc.
