Sistemele economice ideale

Ce este sistemul economic?

Sistemul economic reprezintă o modalitate specifica de utilizare a resurselor economice rare, de organizare a procesului de producţie şi de trecere a bunurilor create de la producător la consumator.

Pe parcursul istoriei, atît elementele de bază ale activităţii economice, cît şi formele concrete de organizare a acesteia s-au modificat fără încetare. Totuşi ceea ce era mai esenţial, mai specific, principalele interdependenţe dintre elementele sistemului economic existent rămîneau, pentru un anumit interval de timp, neschimbate.

Sistemele economice se deosebesc unul de altul după următoarele criterii:

1) Forma predominantă a proprietăţii asupra resurselor şi rezultatelor actului de producere;

2) Scopul urmărit de cei care organizează o activitate economică oarecare;

• Modul de stabilire a relaţiilor dintre participanţii la activitatea economică;
• Caracterul motivării atingerii unor performanţe mai înalte.

Pe parcursul ultimelor secole, reprezentanţii tuturor doctrinelor economice au lansat diferite propuneri cu privire la criteriile care trebuie sa stea la temelia tipologizării modalităţilor distincte de organizare a activităţii economice. S-au propus, de exemplu, drept criterii de bază: ramura principală a economiei, adică forma predominantă de creare a avuţiei (sistemul economic primitiv, agrar, industrial, al serviciilor, informaţional); nivelul de dezvoltare a ştiinţei şi gradul de instruire al populaţiei (sclavagist, feudal, industrial); modul de producere a bunurilor materiale şi caracterul relaţiilor dintre participanţii la acest proces (modul de producţie primitiv, sclavagist, feudal, capitalist, socialist).

în ştiinţa economică contemporană, drept criteriu de bază al clasificării sistemelor economice este folosit modul de stabilire a legăturilor între agenţii economici, între producţie şi consum, numit şi criteriul „tipului de economie”. Legăturile dintre participanţii la activitatea economică se pot stabili în mod liber, spontan, independent sau în mod autoritar, forţat, de către un centru administrativ.

Clasificate după acest criteriu, există următoarele sisteme economice:

1. sistemul economiei naturale (sau tradiţional);
2. sistemul economiei de piaţă;
3. sistemul economic de comandă (sau centralizat).

Sistemul economiei naturale

Economia naturală reprezintă o formă de organizare a activităţii economice, în care bunurile produse sînt destinate autoconsumului, nevoile fiind satisfăcute fără a se apela la schimb. Economia naturală este un sistem economic închis.

Alcătuită din celule economice universale (gospodării individuale sau tribale), preponderent izolate unele de altele, dar capabile să producă bunurile necesare pentru satisfacerea celor mai elementare nevoi, economia naturală a existat pe parcursul a zeci şi sute de mii de ani. în acest sistem economic proprietatea era comună, colectivă, adică aparţinea în egală măsură tuturor membrilor comunităţii. Predomina munca manuală, cu o eficienţă foarte redusă. Scopul activităţii economice era supravieţuirea comunităţii.

în prezent, economia naturală mai există ca un sector aparte doar în ţările cele mai slab dezvoltate din Africa, Asia şi America Latină, dar şi în unele regiuni muntoase sau izolate din Europa.

Transformarea economiei naturale în economie de schimb

La un anumit nivel al dezvoltării sale, economia naturală a devenit o frînă în calea progresului economic. Acest fapt a condiţionat transformarea ei treptată într-o economie producătoare de mărfuri, numită „economie de schimb”, în care bunurile chiar de la bun început sînt produse pentru vînzare. în felul acesta, celelalte două sisteme economice, care au succedat economiei naturale – şi economia de piaţă, şi economia de comandă -, funcţionează ca economii de schimb.

Au existat anumite condiţii care au generat trecerea treptată la economia de schimb. Acestea sînt:

• Diviziunea socială a muncii, adică specializarea agenţilor economici în confecţionarea unor bunuri destinate schimbului sau vîn-zării, numite „marfă”;
• Autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici, bazată pe proprietatea privată, adică pe dreptul de a folosi resursele disponibile şi rezultatele muncii după bunul-plac;
• Apariţia pieţei ca loc de întîlnire a producătorilor şi vînzătorilor, ca loc unde se face schimbul sau vînzarea-cumpărarea;
• Monetizarea economiei, adică apariţia şi impunerea monedei în calitate de instrument de intermediere a schimburilor economice şi de apreciere a valorii (a preţului) bunurilor destinate vînzării-cumpărării.

Economia de comandă

Acest sistem economic a existat între anii 1917-1991 în fosta Uniune Sovietică, iar după cel de al doilea război mondial – într-un şir de ţări

din Europa Centrală şi din Asia, inclusiv în China, sub denumirea de „socialism”. Astăzi socialismul ca sistem economic a dispărut cu totul. Economia de comandă însă, sub alte forme, ca un sector dominant în economia multor ţări, este atestată încă din Antichitate.

Economia de comandă (numită şi „economia socialistă” sau „planificată”) are drept trăsătură definitorie faptul că statul, în calitatea sa de unic proprietar al principalelor resurse economice, gestionează de unul singur atît producţia, cît şi schimbul şi repartiţia bunurilor şi serviciilor.

în economiile de comandă lipseşte libertatea de alegere a producătorului şi consumatorului, precum şi responsabilitatea personală pentru activitatea desfăşurată, în economiile de tip socialist toate activităţile economice erau reglementate în mod centralizat, prin intermediul planului. Prevederile acestuia erau obligatorii pentru toţi agenţii economici. Tot de către instanţele superioare se stabileau preţurile şi salariile. Scopul organizării activităţii economice era simplu: îndeplinirea obiectivelor fixate de către organele centrale de stat.

Apropo… despre sistemul socialist

…Să presupunem că în anul 1970, în fruntea unei mari întreprinderi industriale din Chişinău, în calitate de director a fost numită o persoană care nu are nici un fel de cunoştinţe şi deprinderi manageriale. Ei şi? întreprinderea va funcţiona normal! Fiindcă directorul nu va rezolva nici o problemă eh de cit principială. „Centrul” va indica asortimentul şi cantitatea bunurilor ce urmează a fi produse, va nominaliza furnizorii ce vor aproviziona întreprinderea cu utilaje, electricitate, materie primă etc., precum şi cumpărătorii producţiei fabricate. Tot organele superioare vor determina proporţiile şi felul repartizării veniturilor etc. fără a avea frică că întreprinderea va falimenta vreodată, directorul se va menţine mult şi bine în post. Iar dacă va mai fi şi loial unicului partid aflat mereu la putere va fi recompensat cu tot felui de decoraţii şi distincţii de stat.

Evident, o economie organizată şi gestionată în acest chip nu poate fi eficientă. Anume de aceea socialismul a dat faliment chiar şi în Rusia, ţara cea mai bogată în resurse naturale din lume.