Sistemul bancar românesc şi provocările integrării în UE

În perioada 1990-1999, România a trecut prin crize bancare puternice generate de falimentul băncilor autohtone, în principal a celor de stat, dar şi a celor private. Numeroasele transformări care au avut loc, începând de la privatizările băncilor comerciale şi încheind cu liberalizarea contului de capital, au supus sistemul bancar românesc unui proces de consolidare şi de creştere a performanţelor acestuia. În ciuda tuturor vicisitudinilor, România este acum una din ţările cu cea mai mare dominaţie a băncilor străine din sistemul bancar, 88% din active aparţin băncilor multinaţionale, iar după privatizarea CEC BANK activele bancare controlate de străini vor depăşi 92%.[1]

Simpla existenţă a unor bănci străine nu asigură de la sine stabilitatea sistemului, respectiv capacitatea sistemului financiar de a aloca eficient resursele economice, de a gestiona riscurile financiare şi de a face faţă şocurilor sistemice pe bază durabilă. Rolul fundamental în asigurarea stabilităţii bancare revine BNR. Acest rol al băncii centrale româneşti este justificat, în primul rând, prin poziţia acesteia de unic furnizor de lichiditate primară în vederea finanţării plăţilor şi ca decident în organizarea şi funcţionarea sistemului de plăţi. O bancă centrală este interesată, în cel mai înalt grad, de buna funcţionare a sistemului bancar pentru asigurarea eficacităţii mecanismului de transmisie a impulsurilor monetare. În ultimii ani, importanţa stabilităţii financiare a crescut semnificativ, atât la nivelul autorităţii monetare, cât şi la cel al instituţiilor financiare internaţionale, reflectând, pe de o parte, expansiunea şi liberalizarea sistemelor financiare, iar pe de altă parte, incidenţa unor crize financiare sau şocuri exogene, cu consecinţe naţionale şi internaţionale negative deosebit de mari (de exemplu, crizele financiare din Asia de Est şi criza financiară din vara anului 2007 din SUA).

Una din direcţiile prioritare de acţiune pentru BNR priveşte armonizarea cu cadrul legal, instituţional şi de supraveghere al UE, spaţiu caracterizat prin larga liberalizare a circulaţiei mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi, mai puţin, a forţei de muncă. Aplicarea cu succes a reglementărilor europene depinde de existenţa unor condiţii prealabile stabilite de Comitetul de la Basel şi care au o mare relevanţă în cazul României: politici macroeconomice sănătoase şi durabile, infrastructură publică dezvoltată, disciplina de piaţă eficace, proceduri corespunzătoare pentru dezvoltarea eficientă a problemelor băncilor, mecanisme de protecţie sistemică.[2]

Băncile străine au mai multă libertate de mişcare în afara graniţelor ţării, iar o serie de măsuri luate de BNR se pot dovedi ineficiente. Un exemplu în acest sens îl furnizează restricţiile impuse de banca centrală a României asupra creditelor în valută, care reprezintă, în prezent, unul dintre riscurile cele mai mari din sistemul bancar. În urma acestor restricţii, marile bănci aparţinând unor grupuri externe au continuat să acorde credite în valută, externalizând o parte a acestora prin înregistrarea lor în bilanţurile băncilor – mamă sau ale altor bănci “surori” din grup, estimându-se că, astfel, au fost mutate peste graniţă credite de aproximativ 3 miliarde de euro. Rezultatul a fost reflectat, din punct de vedere statistic, în mărirea datoriei private externe, numai cea pe termen scurt crescând cu 40% în trei luni (martie – iunie 2006).[3]

Structura actuală de organizare a sistemul bancar românesc se prezintă ca un segment consolidat şi stabil, ca urmare a unui proces îndelungat de restructurare şi a unui grad de privatizare avansat. După anul 1990, sistemul bancar a fost supus unor măsuri de schimbare radicală, prin aşezarea sa pe două trepte organizatorice: BNR şi băncile comerciale. Prin transferarea activităţilor comerciale către Banca Comercială Română, BNR şi-a reluat responsabilităţile de bancă centrală: politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, de autorizare şi supraveghere prudenţială bancară în cadrul politicii generale a statului. Pe baza acestor atribuţii, BNR are un rol major în susţinerea politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a băncilor comerciale şi participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă. Astfel, începând cu anul 1990, sistemul bancar românesc a fost supus unui amplu proces de transformare:[4]

• un număr mare de bănci au apărut şi au dispărut, ca parte a procesului de selecţie în cursul căruia multe din instituţiile de credit înfiinţate nu au putut face faţă cerinţelor ulterioare; astfel, în perioada 1999 – 2003, un număr de 9 bănci părăsesc sistemul: Banca Albina, Banca Columna, Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Română de Scont, Credit Bank, Banca Turco – Română;
• fostele bănci cu capital de stat au fost transformate în bănci comerciale;
• începe procesul de înfiinţare a unor bănci cu capital privat;
• sucursalele băncilor străine se integrează în activitatea bancară internă;
• de la 4 bănci comerciale existente în anul 1989, numărul acestora a crescut rapid, atingând cifra de 45 în anul 1998, după care se stabilizează la 38 în anul 2006.

BNR a iniţiat un program de restructurare a sistemului bancar menit să limiteze riscul de sistem, care a avut efecte benefice: rolul de intermediar al băncilor se exercită acum în bune condiţii, iar siguranţa deponenţilor în sistemul bancar se consolidează. În domeniul reglementărilor s-au făcut progrese remarcabile, prin aplicarea unui sistem de rating bancar evoluat, prin creşterea exigenţelor în sancţionarea băncilor, stabilirea unor criterii mai severe privind acţionarii şi administratorii din bănci, prin instituirea de norme juridice referitoare la ciclul de inspecţie la sediul băncilor. Un rol foarte importantă în direcţia organizării sistemului bancar pe principiile economiei de piaţă, a favorizării dezvoltării băncilor cu capital privat şi a intrării libere pe piaţa bancară românească a instituţiilor financiare străine, l-a avut şi cadrul legislativ adoptat în România imediat după 1989.

Cel mai relevant fenomen manifestat în sistemul bancar românesc este pătrunderea masivă a capitalului străin. Cele mai importante patru bănci româneşti au fost adjudecate de capitalul străin reprezentat de bănci internaţionale de prestigiu:[5]

• BRD a fost preluată, în decembrie 1998, de banca franceză Societé Generale;
• Bancpost a fost privatizată în primul trimestru al anului 1999, când General Electric Capital Corporation şi Banco Portugues do Investimento au achiziţionat 45% din acţiunile băncii. Banca EFG Eurobank Ergasis din Grecia a cumpărat acţiuni în mai multe etape de la cei doi investitori, ajungând în final să deţină o majoritate de 62,74% din capitalul băncii;
• Banca Agricolă a fost preluată de un consorţiu format din Raiffeisen Zentralbank Oesterreich AG din Austria şi Fondul Româno – American de Investiţii, achiziţionând peste 98 % din acţiuni;
• BCR a fost adjudecată de banca austriacă Erste Bank care deţine pachetul majoritar de acţiuni ale băncii. Privatizarea a fost finalizată la 21 octombrie 2006.

Privatizarea BCR a fost ultima tranzacţie importantă nu numai în România, ci şi în Europa Centrală şi de Est, competiţia pentru preluarea acesteia fiind deosebit de acerbă. Astfel, la privatizarea BCR a fost admisă participarea a nouă bănci: Fortis Millenium-BCP (Portugalia), Banca Naţională a Greciei, Banca Intesa (Italia), Deutsche Bank AG (Germania), Erste Bank AG (Austria), Dexia (Belgia), KBC (Belgia), BNP Paribas (Franţa).  Noul acţionariat al celei mai mari bănci comerciale din România este format din:  Erste Bank AG (61,88%), societăţi de investiţii financiare (30,12%) şi salariaţi (8%).[6]

Soluţia unui investitor strategic străin are multe avantaje pentru privatizarea bancară: injecţie suplimentară semnificativă de capital, reducerea costurilor bugetare ale recapitalizării băncilor şi transferul de expertiză tehnică şi managerială. Pătrunderea efectivă a băncilor străine reliefează caracterul global al activităţii bancare din România. Această pătrundere reprezintă nu numai intrarea, ci şi creşterea (fie organică sau prin preluări, achiziţii sau fuziuni, fie în forma subsidiarelor sau a sucursalelor) prezenţei şi implicării băncilor multinaţionale în ţara noastră. Intrarea acestora s-a realizat pe fondul liberalizării economice şi politice de după 1989 şi în contextul mai general al expansiunii băncilor străine în Europa Centrală şi de Est. Principalele motive ale pătrunderii băncilor străine pe piaţa românească au fost:[7]

• căutarea de noi oportunităţi de afaceri;
• strategia generală de expansiune;
• furnizarea de servicii bancare clienţilor străini existenţi.

Printre activităţile preferate ale băncilor străine se remarcă finanţarea corporatistă a comerţului internaţional, operaţiunile valutare, activităţi de natura managementului activelor,  tranzacţii cu derivate şi consiliere. Dimensiunile pieţei şi ritmul de dezvoltare, oportunităţile de expansiune şi câştigurile mari sunt doar câteva din atracţiile exercitate de piaţa românească de profil.

Băncile străine joacă un rol important în asigurarea performanţelor sistemului bancar românesc, acestea fiind caracterizate printr-un dinamism ridicat comparativ cu băncile autohtone, reflectat în implicarea mai mare în creditare. Acest fapt se datorează atât accesului la sursele financiare mai ieftine provenind de la băncile-mamă sau de la alte bănci din grup, cât şi unei mari apetenţe pentru asumarea de riscuri, dacă acestea sunt perfect acoperite. Reputaţia bună de care se bucură băncile multinaţionale exercită o semnificativă atracţie asupra clienţilor, precum şi calitatea produselor şi a serviciilor oferite şi cu dobânzile competitive practicate, au permis expansiunea acestora în termeni de cotă de piaţă şi la profitabilitatea lor ridicată.

La succesele sistemului bancar românesc au contribuit numeroşi factori ce s-au manifestat pe fondul unei creşteri economice susţinute. Printre factorii care au avut un rol important în acest sene, putem aminti:

• aplicarea unui management performant care a permis perceperea eficientă a riscului;
• îmbunătăţirea capacităţii de capitalizare;
• adaptarea reglementărilor băncii centrale în concordanţă cu exigenţele UE;
• prezenţa de piaţa românească a băncilor multinaţionale a facilitat influxul de know-how.

Un indicator important care creează o imagine asupra nivelului de dezvoltare a activităţii bancare este gradul de intermediere. În acest sens, ţara noastră prezenta în anul 2008 un grad mai redus de intermediere financiară, mai ales în comparaţie cu ţările din Europa Centrală şi de Est. O situaţie mai bună se semnala în Cehia, Ungaria şi Slovenia, dar nici o ţară nu se apropie de rezultatele ţărilor din Uniunea Monetară sau UE-25 (Tabelul nr. 3.4).

Tabelul nr. 3.4. – Intermedierea financiară

% în PIB 2008	Active	Credite	Credite retail	Credite corporative
România	44,1	20,8	7,3	1,8
Cehia	106,6	41,6	14,6	9,9
Slovacia	95,4	38,7	12,5	8,2
Polonia	62,5	31,9	15,1	5,4
Ungaria	84,9	51,8	17,1	10,3
Slovenia	109,8	61,7	15,7	5,0
Uniunea Monetară	265,5	123,5	52,4	38,5
UE – 25	280,0	125,9	60,6	43,2

Sursa: BCE, 2008

În România, fenomenele care au avut efecte contrare asupra gradului de intermediere financiară au fost, pe de o parte, efortul făcut de BNR pentru ţintirea inflaţiei care solicită o temporizare a creditului, iar pe de altă parte, nevoia de finanţare, care necesită extinderea creditului, cu efecte directe asupra intermedierii financiare. Sperăm că în viitor ţara noastră îşi va asigura o pondere satisfăcătoare în PIB şi apropiată de alte ţări, atât la active, cât şi la credite.

 

[1] Bădulescu D. L., Globalizarea şi impactul acesteia asupra sistemului bancar, Teză de Doctorat, Universitatea din  Oradea, Facultatea de Ştiinţe Economice, Oradea, 2007, p. 38

[2] Isărescu M., România, drumul către euro, Prezentare la Conferinţa organizată de Colegiul Academic al Universităţii “Babeş Bolyai”, 2004  (actualizare 2007), p. 9

[3] Ziarul Financiar, 1 septembrie 2006

[4] Dănilă N., Integrarea României în UE. Provocări şi soluţii, Supliment al Revistei  de Economie teoretică şi aplicată, Simpozion AGER 2007, p. 257

[5]  Săptămâna Financiară, noiembrie 2006

[6] Dănilă  N., Integrarea României în UE. Provocări şi soluţii, Supliment al Revistei de Economie teoretică şi aplicată, Simpozion AGER 2007, p. 261

[7] Iordan M., Iordache F., Chilian M., Sistemul bancar românesc în perioada 1990-2003: restructurare în contextul integrării europene, Institutul de Prognoză  Economică, Bucureşti, 2005, p. 51