Punctul de plecare al gândirii economice marxiste este teoria valorii. Marx consideră valoarea ca expresie a cantităţii de muncă socială cuprinsă într-un produs. O perspectivă care supraevalua munca manuală a proletarului.
Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică contribuţiile economiştilor clasici. Dar Marx vede dincolo de marfă oamenii şi relaţiile dintre ei, relaţiile dintre clase. Astfel între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă cristalizată, materializată în marfă.
Un alt concept fundamental este capitalul. Capitalul este, în doctrina marxistă, valoare acumulată. Originea capitalului este plusvaloarea. Dar între plusvaloare şi capital există o legătură chiar mai strânsă. Capitalul ia naştere şi se sporeşte pe baza plusvalorii dar şi plusvaloarea se formează pe baza capitalului.
Noţiunea de plusvaloare, reprezentând ceea ce rămâne în urma plăţii muncii, a fost folosită şi de economiştii clasici sub denumiri ca rentă, profit, supravaloare etc, reprezentând formele concrete pe care le putea lua plusvaloarea în sfera repartiţiei. Marx construieşte o întreagă teorie a plusvalorii şi descoperă formele ei concrete, totul în cadrul procesului repartiţiei venitului naţional. Pe scurt această idee arată că muncitorii primesc sub formă de salariu numai o parte din valoarea pe care ei o creează cealaltă parte fiind însuşită pe nedrept de capitalişti.
La Marx plusvaloarea reprezintă diferenţa între valoarea creată de muncitor şi salariul de subzistenţă, necesar consumului muncitorului şi familiei sale pentru ca forţa de muncă să se reproducă. Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează patru pentru a-şi produce echivalentul salariului său de subzistenţă, plusvaloarea apare în celelalte patru când muncitorul produce în continuare pentru capitalist, fără a primi nimic în schimb.
Pentru Marx acesta a fost doar un punct de pornire. El distinge între muncă ca reprezentând activitatea de creare de bunuri, şi forţa de muncă, ca reprezentând capacitatea fizică şi intelectuală a muncitorului de a presta această muncă. Ceea ce vinde muncitorul capitalistului este forţa sa de muncă şi nu munca, primind pentru aceasta un preţ numit salariu. Dar prin utilizarea mărfii forţă de muncă aceasta este capabilă să creeze valori mai mari decât propria ei valoare, ceea ce îi permite capitalistului să intre în posesia unui surplus de valoare fără a da nimic în schimb.
O altă distincţie importantă face Marx între valoarea de întrebuinţare şi cea de schimb. Din punctul de vedere al valorilor de întrebuinţare, mărfurile sunt diferite unele de altele şi sunt deci incomparabile. Ceea ce le diferenţiază este calitatea. Dar ca să poată fi măsurate şi echivalate în cadrul schimbului ele trebuie să aibă numai deosebiri cantitative. Prin urmare în schimb valoarea de întrebuinţare nu are nici o importanţă.
