Pentru a prezenta specificul burselor de mărfuri vom subsuma o serie de caracteristici şi aprecieri următoarelor trei coordonate definitorii ale burselor moderne:
- Bursele sunt pieţe de preţuri ale unor mărfuri şi servicii
- Bursele de mărfuri sunt pieţe derivate
- Bursele de mărfuri sunt preponderent pieţe ale derivatelor
Să argumentăm succint aceste coordonate:
- Bursele de mărfuri sunt pieţe de preţuri ale unor mărfuri şi servicii pentru că interesul tranzacţional se axează aici nu pe marfa în sine, ci pe preţul acesteia.
- Trebuie să înţelegem că bursele nu concentrează cererea şi oferta de
mărfuri aşa cum o fac târgurile de bunuri şi echipamente sau pieţele agroalimentare, unde interesul părţilor se leagă nemijlocit de vânzarea – cumpărarea fizică a mărfii, preţul fiind doar un element secundar al acestei întâlniri dintre ofertanţi şi cumpărători. Delimitarea burselor de mărfuri se impune şi faţă de pieţele moderne, electronice, de tipul internet – ului, unde marfa este „simbolică”, poate fi vizualizată dar nu atinsă sau încercată. Tranzacţia de cumpărare va fi una „dematerializată” si la un preţ afişat. Chiar dacă s-ar introduce posibilitatea negocierii preţului, obiectivul principal al operaţiunii rămâne selectarea produsului dintr-o mulţime sortimentală şi transferul de proprietate asupra acestuia. În plus selecţia se face din mărfuri industriale a căror parametrii tehnico – funcţionali şi de design prezintă o variabilitate accentuată. Cumpărătorul porneşte în demersul său de achiziţie de la satisfacerea unei utilităţi specifice căreia îi asociază în faza a doua un proces comparativ pe binomul calitate – preţ.
- Mai mult decât atât, natura preţului la aceste tranzacţii este diferită de
preţul tranzacţiei bursiere (chiar dacă aceasta este o tranzacţie spot) deoarece specificul concurenţei pentru produsele industriale generează preţuri ce implică strategii de promovare a acestora pe piaţă.
Mărfurile ce fac obiectul contractelor bursiere sunt bunuri generice, cu grad redus de prelucrare şi deci fungibile, calitatea lor fiind constantă în timp (cereale, metale, etc), loturile de marfă pot fi schimbate între ele deoarece sunt omogene, contractele pot fi perfectate pentru mărfuri viitoare de aceeaşi calitate şi ca atare standardizarea lor este facilă. Preţul nu se diferenţiază funcţie de calităţi şi nu are deci funcţii promoţionale.
- c) Deşi preţul rămâne pe piaţa bursieră singurul element contractual negociabil, el nu joacă un rol concurenţial pentru ofertanţii de mărfuri fizice. Ei urmăresc obţinerea celui mai bun preţ al pieţei, dar acesta va fi un preţ de echilibru al pieţei, deci care satisface numărul cel mai mare de vânzători şi cumpărători. Dacă se doreşte vanzarea la un preţ inferior pieţei, astfel încât acest preţ să fie unul de ruinare pentru alţi vânzători, acest lucru nu este posibil, deoarece mecanismul licitaţiei publice conduce la formarea unui preţ mediu.
- d) Preţurile se formează liber deoarece bursele nu promovează tranzacţiile pe mărfuri ce au preţurile influenţabile de un număr restrâns de firme care ar deţine poziţii de monopol în producţia sau consumul produsului respectiv.
De asemenea, prin mecanismul specific al tranzacţionării ordinelor de volum mare, bursa previne posibilitatea influenţării preţului unei tranzacţii chiar prin mărimea exagerată a acesteia.
Este de asemenea preîntâmpinată acumularea în timp la nivelul membrilor bursei a unor expuneri nete vânzătoare sau cumpărătoare exagerate, dincolo de corelaţia acoperitoare şi clar definită cu fondul de garantare depus la casa de compensaţie a bursei.
În plus trebuie avut în vedere faptul că tranzacţiile bursiere la termen sunt dominate de activitatea celor care urmăresc acoperirea riscurilor de preţ şi a celor care caută să obţină un profit speculativ din evoluţia preţurilor. Tranzacţiile lor numeroase joacă un rol important în formarea preţului.
Pentru toate aceste considerente bursele răspund practic cerinţei de atomizare a pieţei. Bursele care funcţionează normal, au un grad ridicat de atomizare, reprezentând interesele tranzacţionale ale unei mulţimi consistente de participanţi. La rândul ei, atomizarea pieţei este un factor esenţial în formarea unor preţuri obiective pentru activele tranzacţionate.
- e) În sprijinul afirmaţiei că bursele de mărfuri sunt în mod esenţial „pieţe de preţuri” şi nu „pieţe de mărfuri”se subscrie şi faptul că bursele sunt în prezent cele mai eficiente pieţe în privinţa transferului de informaţii în preţuri. Converg spre acest laborator, date despre trecut, prezent şi viitor care ajustează în permanenţă preţurile pe baza unui influx maximal de informaţii. Toţi cei care tranzacţionează vin la bursă cu o analiză complexă asupra nivelului actual şi viitor al preţurilor. Preţul este materia primă a tranzacţiilor bursiere. Se vând şi se cumpără preţuri. Majoritatea covârşitoare a acestor preţuri nu vor muta din loc mărfuri ci vor genera doar efecte financiare pentru participanţi.
- Bursele de mărfuri sunt pieţe derivate. Această caracteristică a burselor poate fi explicitată prin „dematerializarea” şi „depersonalizarea” tranzacţiilor bursiere, ceea ce le-a îndepărtat de caracteristicile pieţelor „originare” de mărfuri şi servicii, făcându-le „derivate”.
- a) „Dematerializarea” tranzacţiilor bursiere cu marfă se explică prin două aspecte.
Este vorba în primul rând de faptul că nici contractele spot şi nici cele la termen care urmăresc vânzarea/cumpărarea efectivă, fizică a mărfii, nu se finalizează în bursă cu transferul fizic al acesteia. Tranzacţia se consideră terminată odată cu transferul de la vânzător la cumpărător al unui document ce atestă dreptul de proprietate asupra mărfii (certificat de depozit, conosament, etc.) Bursa garantează că „hârtiile” respective sunt „acoperite” cu marfă şi că aceasta se află într-un depozit determinat, care poate fi situat chiar la distanţă apreciabilă de bursă. Se poate spune plastic că, din bursele de mărfuri nu se pleacă cu marfa, ci cu hârtiile ce reprezintă marfa. Acest lucru este valabil şi pentru puţinele burse unde mai predomină contractele de livrare fizică, ca de exemplu Bursa de Metale din Londra (London Metal Exchange).
Al doilea aspect al „dematerializării” tranzacţiilor pe marfă rezultă din aceea că la majoritatea burselor actuale doar mai puţin de 5% din tranzacţii vizează vânzarea/cumpărarea fizică a mărfii. Peste 95% din tranzacţii se perfectează doar pentru anumite rezultate financiare în conturile participanţilor. Obiectivele urmărite pot fi diferite, instrumentele utilizate pot fi diferite, însă rezultatul scontat este acelaşi: obţinerea unui profit în expresie bănească, în contul special deschis pentru acest gen de tranzacţii, al participanţilor la jocul bursier, faptul că efectele financiare resimţite de aceştia sunt rezultatul unor evoluţii reale, de pe pieţe reale.
Aceste tranzacţii devin complet „virtuale”. Nu se mai produce nici măcar transferul de hârtii reprezentative ale activului. Acest activ al contractului derivat nu mai are decât rolul de a oferi variabila generatoare a riscului ce se redistribuie prin bursă. El rămâne inert, fără a trece de la vânzător la cumpărător. Existenţa lui este însă foarte importantă prin aceea că asigură fundamentul de încredere al participantilor la jocul bursier, faptul ca efectele financiare resimtite de acestia sunt rezultatul unor evolutii reale, de pe piete reale..
Deoarece aceste operaţiuni au la bază contracte negociabile, cu valoare de piaţă şi care produc rezultate financiare, rezultă că bursele de mărfuri sunt astăzi prin excelenţă pieţe financiare şi doar rezidual pieţe marfare (chiar dacă volumul tranzacţiilor fizice, reprezentat de procentul de sub 5% din totalul tranzacţiilor, poate fi semnificativ).
b.) „Depersonalizarea” tranzacţiilor bursiere este cea de-a doua caracteristică prin care argumentăm natura „derivată” a pieţelor bursiere. Tranzacţiile clasice presupun cunoaşterea partenerilor sau documentarea serioasă privind bonitatea lor financiară atunci când se întâlnesc pentru prima dată. Ele presupun de asemenea negocierea tuturor clauzelor contractuale, ceea ce poate consuma uneori timp şi eforturi considerabile. Urmează apoi derularea propriu-zisă a contractului care nu exclude riscul de contraparte, nelivrarea sau neplata sau efectuarea deficitară a acestora. Părţile trebuie să îşi asigure prin contract şi instrumentele de plată utilizate, toate garanţiile privind respectarea obligaţiilor contractuale.
Spre deosebire de aceste tranzacţii normale şi „originare”, operaţiunile bursiere simplifică extrem de mult procesul tranzacţional şi prin faptul că exclude necesitatea întâlnirii şi cunoaşterii părţilor contractante.
Această „depersonalizare” a tranzacţionării este posibilă datorită următoarelor aspecte:
În primul rând datorită mecanismului bursier care garantează tranzacţiile şi face ca instituţia bursei să se interpună între vânzător şi cumpărător, devenind într-un fel contraparte pentru fiecare dintre ei. Negocierea şi contractarea se face în ringul bursei de către brokeri pentru care este irelevant numele clientului. Ei execută tranzacţiile pe baza unui regulament strict care le organizează succesiunea acestora după alte criterii decât cele legate de natura clientului. Contractarea şi contractele devin astfel „anonime”.
Acest anonimat este posibil şi prin faptul că elementele definitorii ale contractelor bursiere sunt standardizate şi contractanţii nu mai au altceva de perfectat decât preţul tranzacţiei. Este singurul element negociabil în ringul bursier. Clienţii pot transmite brokerilor indicaţii privind preţul sau pot lăsa preţul exclusiv la condiţiile oferite de piaţă la un moment sau altul. Indicaţiile de preţ nu sunt însă trimiteri spre anumiţi contractanţi din piaţă, ci doar condiţii de piaţă ce trebuie întrunite şi care sunt create de mulţimea partenerilor „potenţiali” şi „virtuali” reprezentaţi în ring de brokeri.
Al treilea palier al „depersonalizării” trantacţiilor bursiere îl găsim în etapa finalizării contractelor. Din moment ce peste 95% din tranzacţiile la termen se finalizează prin compensare, brokerii realizând pentru clienţii lor operaţiuni de sens contrar cu alţi brokeri ce reprezintă contrapartea tranzacţiei respective, rezultă că nici de data aceasta nu este necesară cunoaşterea vânzătorului de către cumpărător şi invers.
Tranzacţiile ies din anonimat în mai puţin de 2 – 5% din numărul total al contractelor, cu ocazia livrării fizice, când prin intermediul casei de compensaţie şi a firmelor de brokeraj, un cumpărător este cuplat cu un anumit vânzător. Tranzacţia iniţiată depersonalizat se va finaliza personalizat. Chiar şi în acest caz interferenţa lor este însă minimală, cumpărătorul transmiţând un cec confirmat vânzătorului, iar cel din urmă transmiţând cumpărătorului titlul translativ de proprietate asupra mărfii.
Situaţiile în care se impune o colaborare mai strânsă între parteneri sunt formele alternative ale livrării fizice standard de tipul „schimbului de contracte futures cu mărfuri fizice” sau „procedurii alternative de livrare”. Acestea sunt însă o submulţime a numărului total de contracte cu livrare efectivă şi ca atare putem afirma că doar o foarte mică parte a tranzacţiilor cu contracte pe marfă (1 – 2%) necesită cunoaşterea partenerului. Ponderea covârşitoare o reprezintă tranzacţiile „depersonalizate”, tranzacţii care nu reclamă cunoaşterea partenerului nici în faza de negociere şi nici în cea de finalizare a contractelor.
Este cazul tuturor contractelor bursiere futures şi opţionale nefinalizate prin exercitarea drepturilor conferite de acestea. Protagoniştii acestor tranzacţii recurg la compensarea poziţiilor virtuale de vânzare sau de cumpărare ceea ce nu implică transfer de proprietate asupra activelor ce fac obiectul contractelor, iar transferul sumelor de bani între perdanţi şi câştigători se realizează prin mecanismul bursier, fără a exista circuit de documente intre contractanţi. Aceste operaţiuni rămân astfel „anonime” de la început şi până la sfârşit, „depersonalizarea” lor fiind completă.
- Bursele de mărfuri sunt preponderent pieţe ale derivatelor.
Dacă facem astăzi o retrospectivă a tuturor burselor care funcţionează în lume, vom constata că indiferent de natura activelor tranzacţionale (termenul incluzând atât activele efectiv tranzacţionate, cât şi activele netranzacţionate sau netranzacţionabile ale contractelor derivate) trebuie să facem distincţia necesară între două categorii de pieţe bursiere care coexistă şi se interferează:
– Pieţe bursiere în care predomină vânzarea/cumpărarea efectivă a activelor tranzacţionate (acţiuni, obligaţiuni, mărfuri,etc) Bursele de mărfuri din această categorie sunt denumite şi „pieţe la disponibil” deoarece presupun disponibilitatea cantităţilor de mărfuri. Tipurile de contracte utilizate aici sunt altele decât cele derivate, respectiv contractele spot (la vedere) şi contractele forward (la termen normale).
– Pieţe bursiere la care se tranzacţionează contracte derivate. Această exprimare devine oportună din moment ce aproximativ 98% din tranzacţii au ca obiect contractele în sine, la valoarea lor de piaţă, şi numai circa 2% se axează pe tranzacţionarea fizică a activului contractual. Sunt întrutotul corecte formulările: piaţa derivatelor, piaţa contractelor futures sau piaţa opţiunilor deoarece ele definesc obiectul tranzacţiilor ca fiind derivatele, contractele futures sau opţiunile la fel cum denumirea de piaţă a acţiunilor, obligaţiunilor sau cerealelor defineşte o piaţă pe care se tranzacţionează acţiuni, obligaţiuni şi respectiv cereale.
Ceea ce este însă şi mai important este că obiectul diferit al tranzacţiilor pe cele două categorii de pieţe bursiere delimitează în fapt două strategii conceptual distincte:
- tranzacţiile pe activele propriu – zise sunt investiţii realizate în scopul obţinerii unor avantaje ulterioare prin dezinvestire, posesie sau folosinţă;
- tranzacţiile cu derivate au la bază strategia redistribuirii riscurilor de preţ şi obţinerea de profit fără a investi în activele al căror preţ generează efectele financiare respective. Investiţia în active de natură monetară, financiară sau comercială devine marginală ca interes. Interesul tranzacţional major este dat de posibilitatea realizării unor câştiguri din evoluţia preţurilor anumitor active fără a face şi transferul de proprietate asupra acestora, deci fără a realiza un ciclu de investiţie – dezinvestiţie.
Tranzacţia devine doar un joc foarte bine reglementat în care participanţii operează doar cu starea asumată de vânzător sau cumpărător sau cu dreptul de a deveni vânzător sau cumpărător, fără însă a recurge la această alternativă. Acest joc a fost ulterior rafinat şi prin tranzacţionarea unor „active” precum indicii bursieri, indicii de navlu, indicii de temperatură, etc., la care alternativa vânzării/cumpărării este exclusă de la bun început.
Şi în cazul burselor de mărfuri, ca şi al celor de valori, se constată în ultimele 2 – 3 decenii o evoluţie exponenţială a celei de-a doua categorii de piaţă, cea a derivatelor, ceea ce a făcut ca în prezent, atât pe ansamblu, cât şi pe tipuri de active fizice (deci nu sintetice) piaţa derivatelor să devanseze cu mult piaţa la disponibil.
Se impune astfel concluzia că bursele de mărfuri actuale sunt în ansamblul lor preponderent pieţe ale derivatelor şi într-o mai mică măsură pieţe la disponibil. Pieţele contractelor derivate pe marfă, prezintă, aşa cum am văzut, particularitatea unică şi extrem de importantă de a putea „depersonaliza” şi „dematerializa” complet o serie întreagă de tranzacţii şi de a asigura pe această bază participanţilor la tranzacţii beneficii ce nu pot fi oferite de alte pieţe sau tipuri de contracte.
