Specificul tranziţiei în agricultura României

Criza agriculturii româneşti s-a datorat eşecului agriculturii colectiviste, determinat la rându-i, de politica antieconomică şi mai ales antiţărănească a fostului regim totalitar. Această politică s-a concretizat în volumul redus al investiţiilor, în practicarea unor preţuri derizorii la achiziţiile şi contractările de produse vegetale şi animaliere, în centralismul  excesiv al planurilor de culturi, în ratele înalte de exploatare directă şi indirectă a ţărănimii. Efectele directe ale acestei politici de  pauperizare a întregii ramuri agricole dar mai ales a  ţărănimii s-au regăsit în dezechilibre financiare şi social-umane profunde. Echilibrarea agriculturii, revigorarea întregului sistem agroalimentar presupunea măsuri radicale, de fond.

Tranziţia la economia de piaţă era necesară în perioada postdecembristă, însă presupunea o autentică reformă economică, o legislaţie eficientă capabilă în modernizarea agriculturii, şi la modul general să revitalizeze spaţiul rural al neamului nostru. Agricultura este prima ramură a economiei naţionale care a beneficiat de o serie de legi care au constituit începutul reformei în economia naţională (amintim aici Legea fondului funciar 18/1991).

Evoluţia agriculturii româneşti postdecembriste  se aseamănă cu cea a celorlalte ţări din centrul şi estul Europei (foste comuniste). Imediat după căderea regimurilor comuniste a fost abandonată în aceste ţări planificarea centralizată; a fost eliminat controlul oficial al preţurilor, acestea devenind gradual libere; cea mai mare parte a firmelor de stat a intrat într-un proces firesc de privatizare. În sectorul agricol fostele cooperative agricole de producţie şi multe din fermele de stat s-au transformat. În toate aceste ţări pământul a fost redat foştilor proprietari.

În mod firesc, în evoluţia de la societatea comunistă la cea capitalistă au apărut extrem de multe probleme. Unele sunt legate de politica macroeconomică, altele de liberalizarea preţurilor, de apariţia inflaţiei şi chiar a hiperinflaţiei, de apariţia a unor noi inegalităţi sociale, a  şomajului, ceea ce a determinat ca viitorul să plutească în plină incertitudine. În rezolvarea acestor probleme ţările cu economie în tranziţie nu au fost lipsite de sfaturi relative la politicile lor agricole. Astfel – Banca Mondială a elaborat rapoarte substanţiale asupra ţărilor respective; Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare a început să includă ţările Europei Centrale în analizele sale de politici agrare. Prin programul PHARE al Uniunii Europene pentru Europa Centrală şi de Est se oferă asistenţă tehnică, şi în multe cazuri au fost înfiinţat unităţi de consultanţă pentru politicile agrare.

Tratarea tuturor agriculturilor din ţările foste comuniste la nivel global, fără discernerea specificului fiecărei ţări în parte, a micşorat gradul de penetrabilitate al acestor costisitoare programe, care s-au văzut astfel de cele mai multe ori fără finalitate concretă.

România în tranziţia spre economia de piaţă are, datorită agriculturii o poziţie aparte, poziţie care se datorează atât ponderii relativ importante a agriculturii în cadrul economiei naţionale cât mai ales specificităţii agriculturii româneşti.

1. În existenţa noastră ca neam, ca popor pe aceeaşi vatră din timpuri imemoriale, agricultura a constituit un liant. Vocaţia pastorală a neamului nostru a creat legături indisolubile între individ , pământ şi ţară, adeseori aceste noţiuni confundându-se. Atunci când ţăranul român se ridica la luptă el îşi apăra deopotrivă pământul şi ţara, ambele confundându-se cu noţiunea de glie strămoşească. De aici a rezultat o puternică cimentare a legăturilor dintre ţăranul român şi pământul pe care acesta îl posedă.

Din această viziune mai mult sau mai puţin literară dar atât de adevărată rezultă o primă caracteristică a tranziţiei agriculturii româneşti şi anume cea legată de regimul funciar (cel al proprietăţii funciare). Agricultorul român este proprietar al pământului pe care-l munceşte. Legea 18/1991, Legea fondului funciar, stipulând dreptul de constituire şi reconstituire a proprietăţii asupra pământului, indiscutabil rămâne o lege fundamentală a privatizării, dar din păcate incompletă şi confuză.

Afirmarea privatizării în agricultură determină tranziţia de la comportamentul colectivist, lipsit de interes, la comportamentul de proprietar, dinamic, cu interese majore în valorificarea superioară a mijloacelor de producţie şi de muncă, în revitalizarea ireversibilă a gospodăriei agricole ţărăneşti.

Din această specificitatea a tranziţiei agriculturii româneşti decurge prioritatea absolută a desăvârşirii actului de transmitere integrală către ţăranul român a tuturor terenurilor care i-au aparţinut. În tabelul 2.15,  este prezentat stadiul aplicării Legii fondului funciar la data de 30 iunie 1999.

2. Privatizarea în agricultură restructurează dimensiunea economică şi socială a gospodăriei ţărăneşti, revitalizează satul românesc, repune în drepturile fireşti spaţiul agrar al neamului nostru.
3. Agricultura este singura ramură pentru care avem resurse funciare şi o bogată tradiţie, ramură care se poate redresa într-un timp scurt, putând aduce printr-o strategie adecvată echilibrul şi prosperitatea la nivelul întregii societăţi.
4. Considerăm că intervenţia statului pentru modernizarea agriculturii, a fermelor ţărăneşti, subvenţionând de la buget costul acestei modernizări este în acelaşi timp o cerinţă economică obiectivă şi prioritară dar şi un drept imprescriptibil. De unde decurge acest drept ? Este o tendinţă acum în România să se despăgubească o serie de nedreptăţiţi (considerând că pe bună dreptate) din timpul comunismului. De ce nu s-ar acorda retroactiv un coeficient din valoarea rentei funciare absolute aferente terenului colectivizat forţat, rentă neplătită, dar utilizată de statul comunist pentru acumulare şi investiţie ?

Stadiul aplicării Legii fondului funciar

la data de 30 iunie 1999

Tabelul 2.15

Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei. Date operative 1999