Se cunosc următoarele strategii de gestiune a lichidităţii băncii:
- Asigurarea lichidităţii prin influenţa activelor
- Structurarea resurselor atrase pentru rezolvarea problemelor lichidităţii
- Gestiunea mixtă
Prima metodă este cea mai recunoscută datorită simplităţii sale. Esenţa ei constă în acumularea activelor lichida sub forma de mijloace băneşti şi titluri mobiliare lichide. În cazul apariţiei necesităţii, activele acumulate suni utilizate (vîndute) pînă această necesitate este acoperită. Această strategic mai este numită şi strategia transformării activelor. Pentru a utiliza această metodă activele lichide ale băncii trebuie să posede următoarele caracteristici:
- să aibă piaţa proprie, necesară pentru transformarea lor rapidă în mijloace băneşti
- să aibă preţuri destul de stabile, adică piaţa trebuie să asimileze activele propuse fără a micşora preţul ei
- trebuie să fie uşor transmisibile, adică banca trebuie să fie sigură ca î-şi va recupera cel puţin banii investiţi în ele.
Cele mai utilizabile active lichide sunt bonurile de tezaur, împrumuturi de la banca centrală, depozite la alte bănci, obligaţiunile ale autorităţilor publice locale, etc. Strategia dată esie utilizată în cele mai dese cazuri de băncile mici, care o consideră mai puţin riscantă, dar şi mai puţin profitabilă Şi totuşi această strategie nu este deloc ieftină. Vînzaraea activelor presupune pierderea veniturilor viitoare, pe care banca le-ar fi primit, dacă nu le-ar fi vîndut. Transformarea activelor lichide în mijloace băneşti este costisitoare datorită comisioanelor pe care le vor plăti banca brokerilor. Totodată vînzarea activelor lichide înrăutăţeşte situaţia financiară a băncii, deoarece activele lichide vindute suni de obicei cele mai sigure şi mai puţin riscante. Totodată necesitatea de vinde aceste active poate apărea în acel timp cînd pe piaţă se înrăutăţeşte situaţia, ceea ce generează riscuri de pierdere a unei părţi din investiţii în urma vinzării la un preţ mai jos decît au fost cumpărate.
A doua metodă presupune împrumuturi de active lichide în cantităţi necesare pentru acoperirea integrală a cererii de lichiditate. Această strategie mai este denumită şi strategia lichidităţii procurate. In cazul în care apare o cerere exagerată de lichiditate, atunci hanra va propune un preţ din ce în ce mai ridicat pînă nu va procura mijloace lichide necesare. De aceea această sltategie este considerată destul de riscantă, banca nefiind în stare să prognozeze nivelul dobînziloi pe care ea va fi nevoită să le plătească pentiu procurarea lichidităţilor. De obicei necesităţile stringente de lichidităţi apar la bancă ce are probleme financiare. Clienţii ei aflînd că banca încearcă să procure mijloace, pentru a se asiguia vor extrage numerarul de pe conturiile sale, ceea ce va duce la sporirea cererii de lichidităţi Posibilităţi de procurare a lichidităţii sunt:
- împrumuturi de la banca cenlială
- vînzarea titlurilor mobiliare lichide cu condiţia răscumpărării loi (lombardarea, REPO) altor bănci sau la banca centrală
- emisiunea certificatelor de depozii şi plasarea lor la alte bănci, autorităţi publice şi marele corporalii – termenul de scadenţă a acestor certificate poate varia de la cîtcva zile pinâ la cîteva luni la o dobindă convenită între banca emitent şi creditor.
- atragerea depozitelor, inclusiv pe piaţa eurovalutelor de la marile corporalii şi bănci străine cu o dobtndă convenită în funcţie de cererea şi oferta pe piaţa monetară internaţională şi un termen de scadenţă de la cîleva zile la cîteva luni
- refinanţarea de la banca centrală, care este cea mai rapidă metodă, dar cere de la bancă respectarea unor condiţii destul de stricte. Majoiitalca acestor împrumuturi se acordă pe un termen foarte scurl (l-7) zile.
Această strategie este utilizată de băncile mari. In ansamblu ea este mai puţin costisitoare, dar mult mai riscantă, de aceea la această strategie poale parcurge o bancă cu o autoritate bună pe piaţă.
