Statele Unite ale Americii, după Revolutia americană, a trecut printr-o scurtă perioadă de autarhie aproape totală (1808), când se afla la conducere președintele Jefferson care a declarat un embargo auto-impus pe transportul maritim internațional pentru a se proteja de puterea economică și militară a Marii Britanii. Embargoul a durat din decembrie 1807 până în martie 1809.
România anilor ’80, sub Ceausescu, a adoptat o politică autarhică si avea ca scop: plata integrală a datoriei externe, creșterea numărului de produse confecționate în România și reducerea dependenței de importuri.
Japonia a fost parțial o autarhie în timpul epocii cunoscută sub numele de „perioada Edo”, înainte de deschiderea sa spre vest în 1850, ca parte a politicii sale de sakoku.( nici un străin nu putea intra și nici orice japonez nu putea să părăsească țara primind pedeapsa cu moartea ) Comerțul cu China și Coreea a fost moderat, iar comerțul cu toate celelalte țări a fost limitat la un singur port de pe insulă Dejima.
Uniunea Sovietică în timpul domniei lui Stalin a propus o doctrină etichetata “Socialismul într- o țară” . Deși nu a fost neapărat o formă absolut de autarhie, conținea elemente care sprijinea o politică izolaționistă, cum ar fi: cererile ruse de superioritate în diverse domenii științifice,
Spania, sub dictatura lui Francisco Franco, a fost o autarhie din 1939 până Franco a permis comerțul exterior în 1959, care coincide cu începutul „miracolului spaniol” (cresterea economica din 1959 – 1973)
China a fost si ea aproape de o autarhie din 1950 si pana in 1978, ca urmare a politicilor stabilite de către Mao Zedong.
Albania a devenit aproape o autarhie în 1976, când liderul Partidului Comunist, Enver Hoxha, a instituit o politică a ceea ce el a numit „încrederea în sine”. Comerțului exterior a crescut, după moartea lui Hoxha în 1985, deși a rămas sever restricționat până în 1991.
Germania
Hitler a ajuns la putere din dorința clasei conducătoare, care a văzut în el un zid împotriva comunismului și groparul Republicii. În special industriașii, mult timp favorabili partidelor burgheze de dreapta- Populiști, Național- Germani; s-au aliat treptat lui Hitler, care își dorea de mult timp sprijinul lor, pentru că vedeau în nazism un obstacol sigur împotriva bolșevismului, o promisiune de relansare economică prin înarmare, siguranță de a avea mână liberă în cadrul unui stat puternic. Dar nu este mai puțin adevărat că Hitler le-a promis maselor, proletarizate(sarăcite) din cauza inflației, că va distruge atotputernicia banului. A avut câștig de cauză în fața poporului german pentru că a știut să exploateze sărăcia și uniformizarea care, provocate de o serie de crize, au lovit ierarhia tradițională.
Hitler s-a adresat tineretului , acelui tineret ajuns la disperare din cauza șomajului, a știut să elaboreze un program deopotrivă antisocialist și anticapitalist, pentru o națiune disperată.
Pe plan agricol, ministrul Darre a creat domeniile ereditare care nu puteu fi nici împărțite, nici vândute care reveneau, în mod obligatoriu unui singur moștenitor; tot el a căutat să dezvolte în rândul țăranilor preocuparea de a-și adapta producția nevoilor consumului național, de a trezi în ei sensul solidarității germane.
Dictatura hitleristă vroia mai degrabă să consolideze marile interese private, cu condiția ca acestea să colaboreze cu regimul și să recunoască dreptul statului de a avea un rol director în viață economică. În schimbul supunerii, acestea profitau din plin de refacerea Germaniei și de înfrângerea mișcării muncitorești.
Sub înalta autoritate a statului, nazismul a realizat o economie dirijată în care patronul păstra caracterul autoritar și asigură o disciplină incontestabilă. Concomitent cu eliminarea oricărei rezistențe, s-a început un vast program de echipare industrială. Au fost făcute eforturi pentru valorificarea subsolului, pentru dezvoltarea producției de benzină sintetică, de cauciuc artificial, de lâna de lemn, de benzol pe bază de cărbune, pentru recuperarea metalelor. Pe această bază s-a dezvoltat o gigantică industrie de armament fără că populația să resimtă o mobilizare economică generală, care ar fi putut amenința stabilitatea regimului. Această politică economică, în afara faptului că ducea la o reducere masivă a numărului de șomeri; care a scăzut de la 6.000.000 la 700.000, din 1933 până în 1937, a dus la o prosperitate a afacerilor care i-a satisfăcut pe marii patroni industriași. Deși planificată, economia hitleristă nu era chiar o economie socialistă: ea s-a dovedit foarte favorabilă trusturilor, cărora le-a adus beneficii enorme. Dar această înflorire se datora, de fapt, numai comenzilor statului.
Germania a început sa întâmpine dificultăți financiare pe care domnul Schacht, directorul Reichsbank și ministru al Economiei, le-a dezvoltat provizoriu prin punerea în circulatie a certificatelor bancare pe termen scurt, răscumpărate de Banca Imperiului, și prin extinderea acordurilor bilaterale de schimb; dar când a fost anunțat că trebuie pus capăt inflației, a trebuit să-și parăsească diferitele funcții.
Încet, încet, Germania se îndreapta spre autarhie, încercând să-și reducă importurile și să-și creeze o economie independentă de celelalte țări. Pentru aceasta se dezvolta agricultura, luptându-se împotriva exodului rural și a fărâmițării pământurilor, se încheie cu numeroase state, acorduri în clearing (orice import trebuie să fie compensat printr-un export cu aceeași valoare) și datorită progresului din industria chimică, se dezvoltă fabricarea produselor înlocuitoare pentru a se putea reduce importurile.
În concluzie, chiar dacă nivelul de trai nu creștea deloc, producția facea un salt spectaculos. În 1939, Germania producea pentru nevoile proprii suficient grâu, unt și zahăr și devenea a doua putere industrială a lumii. În același timp, problema șomajului este aproape rezolvată. Totuși, posibilitățile de absorbție ale pieței interne fiind destul de mici, începând din 1936, a fost necesar ca o parte a industriei să se transforme în industrie de război. Avântul industrial al Reichului era bazat pe o politică de înarmare și pe cucerirea unui spațiu economic care să-i furnizeze Germaniei materii prime și piețe de desfacere. Regimul hitlerist se angajează din 1938 într-o politică de forță care duce direct la cel de al doilea conflict european.
Coreea De Nord
Un exemplu posibil de autarhie curentă este Coreea de Nord , bazată pe ideologia guvernului de auto-suficiență, care este preocupat de menținerea sa localizate economiei naționale isolate.
Cu toate acestea, chiar și Coreea de Nord face schimburi comerciale extinse cu Federația Rusă, cu populația chineză, Siria, Iran, Vietnam și multe țări din Europa și Africa.
