Tarile in dezvoltare

1. Tendinţe globale la nivelul ţărilor în dezvoltare

 

Economia mondială contemporană se caracterizează prin distribuirea inechitabilă a venitului global şi prin ponderea ridicată a ţărilor în dezvoltare, în rândul statelor lumii. Adâncirea decalajelor dintre ţările în dezvoltare şi ţările dezvoltate este tot mai evidentă pe fondul accelerării procesului de globalizare.

Conceptul de stat în dezvoltare s-a conturat cel mai bine după al doilea război mondial, când, odată cu dispariţia imperiilor coloniale s-au adâncit şi mai mult decalajele între ţările dezvoltate şi ţările în dezvoltare. Statele în dezvoltare se împart în trei mari categorii: foste ţări coloniale, foste ţări comuniste şi ţări cu regim comunist (R.P. Chineză, R.P.D. Coreană, Vietman, Cuba), majoritatea urmând un proces de restructurare şi de tranziţie la o economie de piaţă, realitatea economică fiind marcată de o mişcare mondială către capitalism^[1].

Pentru a rezolva aceste probleme ţările în dezvoltare trebuie să aibă ca ţintă principală dezvoltarea economică. Întradevăr, ţările în dezvoltare care şi-au recăpătat independenţa după cel de-al doilea Război Mondial, au elaborat şi pus în practică programe ample de dezvoltare economică, dar nu toate încununate de succes. Câteva exemple de ţări în dezvoltare care au derulat cu succes programe de dezvoltare, găsim printre aşa numitele „noi state industrializate”(NSI) în Asia, mai precis: Corea, Taiwan, Hong

-Kong şi Singapore. Ţările amintite s-au bucurat de creşteri repetate ale venitului pe locuitor, intrând în categoria ţărilor cu venituri ridicate. Urmărind evoluţia ţărilor din Asia de Est, China, Malaezia, Tailanda şi Vietnam, constatăm rate anuale de creştere economică mult superioare ţărilor dezvoltate. În ţările de pe continentul african, creşterea economică redusă, a condus la adâncirea decalajelor faţă de ţările dezvoltate.

În condiţiile globale prezentate, nu este greu să ne imaginăm cum această dezvoltare inegală a statelor lumii are ca efect tensionarea relaţiilor internaţionale. La două decenii de cel de-al Doilea Război Mondial, încă se remarcă confruntarea dintre Nord (ţarile cu venituri înalte) şi Sud (ţările în dezvoltare cu venituri reduse), ca fiind una dintre cele două axe majore în relaţiile internaţionale, cealaltă constând în confruntările dintre – Vest – ţările cu economie capitalistă şi – Est – ţările cu economie socialistă. După sfârşitul Războiului Rece, conflictul dintre cele două superputeri s-a transformat în conflicte interetnice şi terorism. Numeroasele conflicte izolate au fost amplificate de adâncirea discrepanţelor economice dintre state, rezultând o problemă serioasă în ceea ce priveşte stabilitatea sistemului politic internaţional.

 

1.1. Ţările în dezvoltare şi STN

 

Procesul de globalizare este puternic susţinut de societăţile transnaţionale, care reprezintă principalele forţe ale mondializării vieţii economice. Din punct de vedere economic, societăţile constitue unul dintre cei mai importanţi factori ai progresului.

Societăţile transnaţionale sunt considerate manifestarea principală a unei economii globale autentice. Referindu-se la companiile transnaţionale, K.Ohmae afirma că aceste corporaţii apartite au devenit acum „motoarele” principale ale unei economii interconectate, concentrate în America de Nord, Europa şi Japonia.

La nivel global, dimensiunile afacerilor au devenit un parametru esenţial, exprimat prin implantarea de filiale în diferite zone ale lumii. Dezvoltarea corporaţiilor, dincolo de graniţele societăţii mamă, generează o sinergie operaţională şi financiară, menită să le reducă vulnerabilitatea şi să le crescă rezistenţa la şocurile economice. Societăţile transnaţionale reprezintă principalul agent al comerţului internaţional, vânzările realizate de filiale, reuşind să înregistreze în prezent, mai mult decât dublul exporturilor mondiale.

Corporaţiile au ajuns să modifice structura factorilor de producţie ai multor ţări, ca efect al mişcării capitalului uman, precum şi al tehnologiei dintr-o parte în alta a lumii, constituind o nouă bază a imobilizărilor corporale.

Dinamica accentuată a dezvoltării are la bază o strategie bine pusă la punct, în ceea ce priveşte valorificarea oportunităţilor oferite de spaţiul economic global. Întotdeauna, corporaţiile şi-au orientat investiţiiile către zonele cu potenţial.

Un bun exemplu în acest sens sunt ţările cu economie în dezvoltare, care asigură un climat economic, politic şi social propice dezvoltării. Teoretic aceste ţări înregistrează o serie de avantaje de pe urma investiţiilor corporatiste, materializate în niveluri ridicate de creştere economică, creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă, sporirea nivelului de trai şi nu în ultimul rând efecte sesizate la nivelul balanţei de plăţi externe şi balanţei comerciale.

Problema comerţului exterior în ţările în dezvoltare este una delicată, deoarece majoritatea economiilor aflate în tranziţie se confruntă cu deficite comerciale mari şi cu problemele generate de deschiderea economică.

Deschiderea economică presupune liberalizarea politicilor comerciale, deschiderea pieţelor naţionale şi permiterea pătrunderii tuturor tipurilor de investiţii străine directe. Investiţiile reprezintă de fapt, principala sursă de finanţare a economiilor în dezvoltare pe plan mondial. În ultimii ani, investiţiile străine directe s-au dovedit a fi cea mai stabilă sursă de finanţare faţă de investiţiile de portofoliu sau împrumuturile bancare, fiind mai puţin afectate de crizele financiare.

Recunoscând importanţa investiţiilor străine directe, guvernele îşi dechid economiile, pentru a facilita schimburile de bunuri, accesul la informaţii, precum şi fluxurile de persoane şi capitaluri.

Comportamentul investiţional al corporaţiilor este puternic influenţat de schimbările pe termen scurt şi lung intervenite în mediul de afaceri. Perioadele de recesiune şi avânt economic afectează evoluţia tuturor indicatorilor agregaţi. Orice modificare în climatul politic sau de afaceri mondial se va reflecta în acelaşi sens şi cu aceeaşi intensitate şi asupra performanţelor economice şi implicit asupra orientării fluxurilor de capital.

Statisticile arată că numai la nivelul anului 2001 s-au produs 208 schimbări în legile privind investiţiile străine directe din 71 de ţări. Peste 90% din ele vizau realizarea unui climat investiţional mai favorabil. În plus, foarte multe state au fost angajate în semnarea unor acorduri de investiţii bilaterale -circa 2100 acorduri numai în cursul anului 2001. Problema investiţiilor constituie un subiect de discuţie important şi în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

În situaţia des întâlnită în ţările în dezvoltare, inclusiv în România, în care statul adoptă o dezvoltare orientată către exterior, conform conceptului clasic şi neoclasic, teoretic, ţara ar trebui să înregistreze creştere economică datorită alocării eficiente a resurselor. În realitate însă, fără intrări importante de investiţii străine directe, susţinute în general de corporaţiile transnaţionale, exporturile continuă să înregistreze un nivel modest, datorită competitivităţii scăzute a produselor pe piaţa mondială. Competitivitatea este strâns legată de gradul de înzestrare tehnologică al unei economii. Din păcate, transferul internaţional de tehnologie este susţinut şi controlat tot de către marile corporaţii, care la nivelul economiei mondiale sunt singurii agenţi ce dispun de capitalul necesar. Chiar şi în cazul în care economiile în dezvoltare îşi rezolvă problema capitalului, activităţile interne continuă să fie un avantaj competitiv al corporaţiilor transnaţionale faţă de firmele naţionale.

Iniţial societăţile transnaţionale s-au orientat către sectoare, unde diferenţa de cost a factorilor de producţie era cea mai importantă, treptat însă, operaţiunile s-au amplificat, cuprinzând majoritatea sectoarelor şi factorilor de producţie, pe care le-au atras într-o competiţie globală, de multe ori cu efecte negative asupra economiilor în dezvoltare.

Corporaţiile îşi sporesc eforturile pentru a realiza reţele de producţie globale, mai ales prin fuziuni şi achiziţii. În fapt, a apărut o piaţă globală pentru vânzarea şi cumpărarea firmelor, industrii întregi fiind consolidate sau restructurate la scară globală şi regională.

Pe lângă avantajele înregistrate de ţările în dezvoltare de pe urma procesului de globazizare şi a acţiunii corporaţiilor transnaţionale, apar şi dezavantaje exprimate prin probleme sociale şi ecologice.

Societăţile transnaţionale urmăresc în principal maximizarea profiturilor şi a dividendelor, implantarea de filiale se realizează numai în zonele care oferă avantaje competitive. Urmărind aceste obiective, corporaţia îşi va desfăşura activitatea pe o anumită piaţă atâta timp cât avantajele oferite sunt la nivelul scontat. În aceasta perioadă toţi cei implicaţi în activitatea corporaţiei transnaţionale, au de câştigat. În momentul în care activitatea filialei este în declin, ca urmare a gradului mare de mobilitate, activitatea în cauză va fi delocalizată imediat pe altă piaţă mai atractivă. Odată cu delocalizarea activităţii, fosta piaţă a transnaţionalei înregistrează o scădere a activităţii economice, care se materializează în nemulţumiri sociale legate de scăderea nivelului de trai şi de creşterea ratei şomajului în zonă. Angajaţii care au puterea financiară să urmeze compania vor pleca, iar restul vor rămâne cu speranţa că se va găsi ceva de lucru în viitor şi pentru ei. În ceea ce-i priveste pe acţionari, aceştia nu au nici o limitare spaţială, pentru ei nefiind un aspect important distanţa între ei şi firmele la care deţin acţiuni, singurul lucru important îl reprezintă dividendele pe care le încasează.

Globalizarea pieţei muncii le dă posibilitatea marilor corporaţii să angajeze elita intelectuală a lumii, fără mari eforturi materiale şi financiare.

Pe de altă parte efectele sociale ale procesului de globalizare survin şi ca urmare a creşterii complexităţii proceselor tehnologice şi a modului de desfăşurare a activităţii economice, care, le impune oamenilor să adopte un nou mod de pregătire profesională, o formare continuă ce implică eforturi permanente, intelectuale şi financiare, pe care multe persoane nu pot să le suporte. În acelaşi timp, tehnologiile avansate au anulat obstacolele spaţio-temporale pe care trebuie să le depăşească oamenii când vor să se deplaseze dintr-o localitate în alta pentru a-şi desfăşura activitatea în cadrul firmelor.

O altă problemă majoră care apare cu preponderenţă în ţările cu economii în dezvoltare, este poluarea mediului înconjurător. Corporaţiile transnaţionale în ideea de a realiza profit indiferent de consecinţe, merg până la export de tehnologii poluante în zonele unde legislaţia le permite.

Pe măsură ce economia mondială se dezvoltă, devine tot mai necesară limitarea creşterii economice în vederea menţinerii unui echilibru optim cu natura. Producţia trebuie să fie păstrată în limite viabile.

Ideal ar fi să se promoveze la nivel global o dezvoltare economică durabilă cu o puternică tentă ecologică. Aceste principii trebuiesc adoptate nu numai la nivelul statelor dezvoltate, membre OCDE, ci şi la nivelul ţărilor în dezvoltare prin susţinerea acestora în vederea creării cadrului legislativ necesar, care să asigure un progres economic durabil, bazat pe tehnici şi tehnologii nepoluante.

Obiectivele prezentate sunt relativ greu de atins, ca urmare a scădererii puterii statelor în faţa presiunilor corporatiste.

 

2. Caracteristicile ţărilor în dezvoltare

 

Economia mondială este compusă în principal din ţări în dezvoltare, circa 123 de state, care deţin cel mai mare spaţiu teritorial şi peste 75% din populaţia mondială.

Ţările în dezvoltare se caracterizează printr-un nivelul de trai foarte scăzut şi prin concentrarea populaţiei în mediul rural. Conform datelor furnizate de Banca Mondială^[2], venitul mediu pe cap de locuitor în ţările dezvoltate, din cadrul OCDE, atinge circa 25.000 USD, faţă de nivelul de 280USD atins în cele mai sărace 39 de ţări.

 

Subdezvoltarea este o problemă globală cu care se confruntă marea majoritate a ţărilor lumii, fiind rezultatul acţiunii următoarelor categorii de factori:

• factorilor naturali (sărăcia resurselor naturale, climă nefavorabilă);
• factori socioculturali (tradiţii, mentalităţi religioase);
• factori economici (specializarea în producţie, gradul de deschidere economică).

 

Problema subdezvoltării a fost abordată la întâlnirea la nivel înalt al Organizaţiei Naţiunilor Unite din 2002, care a avut ca rezultat semnarea unui document extrem de important „Iniţiativa Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului” (Millenium Development Goals – MDG) care urmărea:

• Eradicarea sărăciei extreme şi a foametei;
• Asigurarea educaţiei primare pentru toţi locuitorii planetei;
• Promovarea egalităţii   între   sexe   şi   creşterea participării femeilor în societate;
• Reducerea mortalităţii infantile;
• Îmbunătăţirea stării de sănătate a mamelor;
• Combaterea SIDA, a malariei şi a altor boli;
• Asigurarea durabilităţii protecţiei mediului;
• Dezvoltarea unui   parteneriat   global   pentru dezvoltare.

 

Din populaţia totală de 6,1 miliarde, numai circa 950 milioane se pot bucura de un venit mediu care depăşeşte 9.200 USD. Cu alte cuvinte la 16% din populaţia globului îi revine mai mult de 80% din venitul mondial. În contrast, 2.5 miliarde de oameni, sau aproape 40% din populaţia globului, înregistrează un venit mai mic de 750USD, sub 3% din venitul global.

Estimările sunt făcute în termeni de VNB de către Naţiunile Unite, pe baza estimărilor VNB convertite în USD pe baza cursurilor de schimb oficiale.

În plus, sunt mulţi indicatori în afară de VNB, care să reflecte nivelul de trai în ţările în dezvoltare. De exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Hrană(Alimentaţie) şi Agricultură (FAO) estimează că un sfert din populaţia ţărilor îndezvoltare, circa 815 milioane trăiesc sub pragul subzistenţei, majoritatea concentrându-se în Africa.

Accesul la educaţie şi la sănătate este slab. Mortalitatea infantilă este un alt indicator care a atins cote alarmante în ţările în dezvoltare, spre exemplu, în Africa 105 copii din 1000 nou născuţi mor până la vârsta de 1 an, spre deosebire de 5 în ţările dezvoltate membre OCDE.

Conform Indicelui Dezvoltării Umane – IDU (Human Development Index – HDI) calculat în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare^[3], care ia în considerare pe lângă nivelul PIB şi aspecte calitative cum ar fi speranţa de viaţă, accesul la educaţie, ţările în dezvoltare se împart în trei categorii:

• Ţări cu dezvoltare umană ridicată (High Human Development), din care fac parte ţări precum Hong Kong, Singapore, Rep. Coreea, Mexic, Ungaria, Romania.
• Ţări cu dezvoltare umană medie (Medium Human Development), din care fac parte ţări precum China, Brazilia, Tunisia, Rusia, Albania, Belarus.
• Ţări cu dezvoltare umană redusă (Low Human Development), din care fac parte ţări precum Senegal, Angola, Etiopia.

 

Ponderea statelor în dezvoltare în economia mondială este de circa 20-25% din PIB mondial. Nivelul redus al PIB se datorează în mare parte dezvoltării sectoarelor economice primare. Profilul lor economic este în general agricol sau agrar-industrial, asigurând circa 30% din producţia agricolă mondială.

Industria extractivă contribuie de asemenea în mare măsură la PIB.

Orientarea şi dezvoltarea economică a statelor în dezvoltare constituie o problemă globală. Fluxurile de investiţii străine directe atrase nu depăşesc 20% din total. Rezultatul constă într-un nivel tehnologic şi ştiinţific slab al proceselor de producţie. Ca urmare dezvoltarea economică continuă să fie o dezvoltare extensivă, bazată pe utilizarea ineficientă a factorilor de producţie. Sectorul industrial şi sectorul serviciilor rămânând slab dezvoltate.

Ţările în dezvoltare au o pondere redusă în fluxurile comerciale internaţionale, circa 25%, datorită ponderii ridicate a produselor primare la export, obstacolelor tarifare şi netarifare ridicate de către ţările dezvoltate şi instabilităţii preţurilor, fenomen ce se manifestă la intervale scurte de timp.

În scopul extinderii colaborării economice internaţionale şi a atenuării decalajelor care despart ţările în dezvoltare de ţările dezvoltate, sub egida ONU s-a constituit UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare. Principalele probleme întâmpinate de ţările în dezvoltare în cadrul comerţului mondial sunt:

• creşterea lentă a cererii la produsele de bază;
• tendinţa de scădere a preţurilor internaţionale la produsele de bază, comparativ cu preţurile la produsele manufacturate;
• imposibilitatea finanţării importurilor de produse manufacturate pe baza exportului de produse de bază;
• scăderea ponderii ţărilor în dezvoltare în comerţul mondial cu produse de bază.

UNCTAD promovează o politică de rezolvare a problemelor legate de exportul de produse primare a ţărilor în dezvoltare, concretizată prin încheierea de acorduri internaţionale pe produse primare.

Tot în sprijinul ţărilor în dezvoltare în cadrul GATT s-a instituit SGP – Sistemul Generalizat de Preferinţe Vamale Nereciproce şi Nediscriminatorii în favoarea ţărilor în dezvoltare.

 

O altă problemă fundamentală a ţărilor în dezvoltare este datoria externă. Circa jumătate din ţările în dezvoltare se confruntă cu datorii externe mari. Serviciul datoriei externe urmează o curbă ascendentă. Serviciul datoriei externe cuprinde cotele scadente de amortizare a unui împrumut şi dobânzile aferente. La „explozia” datoriei externe în ţările în dezvoltare au contribuit:

• creşterea ratei dobânzii (LIBOR – London Inter-Bank Offered Rate) datorită creşterii cererii de credite;
• deteriorarea termenilor schimbului;
• accentuarea protecţionismului în ţările dezvoltate.

 

Datorită creşterii alarmante a datoriei externe, a apărut necesitatea reamenajerii datoriilor externe la care participă „Clubul de la Londra” – Comitetul băncilor private, „Clubul de la Paris” – Comitetul guvernelor ţărilor creditoare, Fondul Monetar Internaţional şi ţara debitoare. Băncile nu iau în discuţie dobânzile datorate, care trebuie plătite la termen. Ceea ce se negociază este doar reeşalonarea amortizării împrumutului, precum şi condiţiile unui împrumut suplimentar, menit să permită debitorului plata serviciului scadent şi al datoriei.   Condiţiile  acordurilor  de  reeşalonare  nu   suntavantajoase pentru ţările în dezvoltare deoarece ele presupun „actualizarea” valorii împrumutului şi a ratei dobânzii. Ceea ce se realizează prin reeşalonare este doar restabilirea pe termen scurt a capacităţii de plată a ţării debitoare.

Principalele ţări în dezvoltare în ordinea Produsului Intern Brut^[4] sunt: China, India, Mexic, Brazilia, Argentina, Indonezia.

 

milioane USD
China	1.931.710
India	691.162
Mexic	676.497
Brazilia	603.973
Argentina	153.014
Indonezia	257.641

 

În timp ce creşterea reală a PIB în ţările în dezvoltare pentru următorul deceniu a fost estimată în jurul valorii de 1%, China se remarcă ca fiind un adevărat fenomen economic, înregistrând printre cele mai înalte ritmuri de creştere economică. Economia Chinei se bazează în principal pe un sistem economic comunist, aplicând concomitent şi principiile economiei de piaţă (în zonele libere – zone economice speciale). China a fost astfel catalogată ca stat cu două sisteme economice. Datorită potenţialului dovedit, China se transformă treptat în principala destinaţie a investiţiilor străine directe.

Din anul 1978 până în prezent, China a înregistrat un ritm anual mediu de creştere al PIB de 9.4%. Creşterea economică impresionantă din China s-a manifestat atât prin creşterea nivelului de trai, cât şi prin adâncirea diferenţelor în veniturile diferitelor clase sociale. Reforma economică implementată de-a lungul a 25 de ani, a avut ca rezultat o creştere economică bazată pe creşterea productivităţii.

Creşterea economică rapidă şi industrializarea, au condus la reorientarea forţei de muncă din sectorul agricol caracterizat printr-o productivitate redusă, spre sectorul industrial. Productivitatea muncii a crescut ca urmare a orientării populaţiei către sectoare mai eficiente datorită tehnologiilor utilizate şi a restructurării instituţionale. China devine cea mai mare ţară în dezvoltare cu orientare industrială.

Rezultatele obţinute de China, vin să întărească conceptul cu privire la industrializare, proces văzut de majoritatea economiştilor ca un „antidot al subdezvoltării”.

 

3. Tranziţia la economia de piaţă în Europa Centrală şi de Est

 

Un loc special în evoluţia economiei mondiale, îl ocupă procesul de tranziţie la economia de piaţă – considerată a fi una dintre problemele globale, de a cărei rezolvare sunt preocupate toate statele indiferent de gradul lor de implicare.

O problemă gravă cu care s-au confruntat toate aceste economii a fost imposibilitatea de a beneficia de evoluţia rapidă a tehnologiei şi accesul greoi la informaţii economice vitale. De asemenea, toate aceste economii s-au confruntat cu dificultăţi în formarea echipelor manageriale, managerii lor fiind pregătiţi să răspundă cerinţelor economiilor excesiv planificate şi centralizate, unde rolul lor se reducea la acela de simpli executanţi, aşa încât în momentul tranziţiei nu existau manageri cu capacitate de decizie pregătiţi pentru o economie liberă.

Economiile în tranziţie, s-au confruntat de asemenea cu formarea noului cadru instituţional, restructurarea celui existent şi crearea unuia flexibil care să poată fi adaptat unei economii funcţionale.

Sistemul economic socialist a condus la alocarea ineficientă a resurselor, la supradimensionarea unor ramuri sau sectoare  economice  şi  la  neglijarea  altora.  Dezvoltareasocialistă multilaterală nu a ţinut cont de avantajele competitive deţinute de state în anumite sectoare economice.

Anii ’80 au fost decisivi în evidenţierea dezechilibrelor majore manifestate în economiile socialiste. Se observau clar disfuncţionalităţile sistemului. Criza economică căpătat proporţii, manifestându-se în ţări ca Polonia şi Iugoslavia, sub forma unor deficite bugetare de proporţii, inflaţie sau hiperinflaţie, penurii de produse generalizate, datorii externe mari. În Ungaria, de exemplu, criza s-a manifestat prin stagnare economică. În concluzie, sistemul socialist şi-a atins limitele, schimbarea fiind sugerată chiar de către piaţă.

Reformele economice parţiale, experimentate de ţări ca Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, în sensul creşterii autonomiei întreprinderilor de stat, sau liberalizării parţiale a preţurilor, nu au reuşit să îmbunătăţească decât temporar performanţele economice. Pe termen lung însă, criza s-a adâncit.

 

Economia socialistă poate fi caracterizată de următoarele aspecte:

• hipercentralizarea activităţilor economice;
• planificarea centralizată a producţiei şi a alocării resurselor;
• preponderenţa proprietăţii de stat şi a monopolului statului în toate domeniile de activitate;
• practicarea de preţuri fixe, care nu se modificau în funcţie de cerere şi ofertă;
• alocarea administrativă a bunurilor de producţie şi a serviciilor;

 

 

• practicarea de cursuri multiple în cadrul comerţului exterior, în funcţie de interese;
• un sistem de salarizare rigid, stabilit de către stat, care nu reflecta eficienţa;
• ascunderea viciilor de sistem şi a dezechilibrelor macroeconomice.

 

Treptat s-a constatat că singura soluţie era tranziţia către o economie de piaţă funcţională. Procesul de tranziţie la o economie de piaţă poate fi abordat diferit, după cum urmează^[5]:

 

1. Radicalii (experţii FMI, J. Sachs, D. Lipton) susţin
   aplicarea rapidă şi concomitentă a unor programe de stabilizare
   macroeconomică şi a unei privatizării rapide. Tratamentul de
   şoc ar presupune: liberalizarea bruscă a preţurilor pentru a
   elimina excesul de masă monetară aflat în circulaţie şi pentru a
   stimula concurenţa pe piaţa internă, liberalizarea rapidă a
   comerţului exterior, introducerea convertibilităţii monedei după
   o devalorizare substanţială şi utilizarea sa ca ancoră nominală
   antiinflaţie şi ca instrument de stimulare a exportului şi
   practicarea unei fiscalităţi severe, constând în primul rând în
   eliminarea subvenţiilor.

 

2. Gradualiştii nu consideră necesară liberalizarea
   imediată a preţurilor, nici posibilă privatizarea imediată a
   întreprinderilor de stat. Gradualiştii se împart în mai multe
   curente: social-democraţii, adepţii economiei de piaţă, adepţii
   reformei graduale a preţurilor, instituţionaliştii şi evoluţioniştii.

Social-democraţii apreciază că eliminarea rapidă a inflaţiei este singura soluţie de înlăturare a excesului de masă monetară. În ceea ce priveşte privatizarea, ei consideră importantă, în primul rând, crearea unui cadru instituţional şi legislativ coerent şi apoi privatizarea efectivă a activelor statului.

Adepţii economiei de piaţă pledează pentru crearea unei economii mixte, intrarea şi ieşirea liberă de pe piaţă a agenţilor economici, creşterea productivităţii întreprinderilor mici, calitatea şi disponibilitatea bunurilor de consum, deschiderea economiei naţionale şi liberalizarea comerţului exterior.

Adepţii reformei graduale a preţurilor propun efectuarea mai întâi a unei revizuiri administrative a lor, urmată de liberalizarea lor după o perioadă de îngheţare. Consideră importantă menţinerea timp mai îndelungat a unui control al preţurilor şi al salariilor, al cursului de schimb, îndeosebi în cazul existenţei unei inflaţii alimentate de costuri. Principalul argument împotriva liberalizării preţurilor brusc îl reprezintă existenţa unor structuri monopoliste în economiile în tranziţie.

Instituţionaliştii apreciau că numai liberalizarea preţurilor împreună cu privatizarea nu crează relaţii de piaţă, ei subliniază rolul instuţiilor economiei de piaţă (Mc Kinnon, E. Stiglitz, J. Buchanan, R. Boyer).

Evoluţioniştii au subliniat că organizaţiile economice au nevoie de un timp de adaptare la noile condiţii pentru a-şi schimba comportamentul. Ei pledează pentru politici de stabilizare şi transformare care să nu distrugă vechile instituţii şi organizaţii care se pot adapta.

 

3. Semi-radicalii au formulat ideea concilierii abordării
   radicale cu cea graduală. Ei pun accent pe interdependenţa
   dintre elementele stabilizatoare şi cele de transformare, vorbind
   despre necesitatea „simultaneităţii minime”.

 

4. Dualiştii (J. Kornai) oarecum înrudiţi cu
   instituţionaliştii, consideră că economia de piaţă trebuie să se
   constitue gradual. Asta implică o perioadă de tranziţie în care
   sectorul de stat coexistă cu cel privat, cu management diferit.

Tranziţia la economia de piaţă presupune în esenţă, parcurgerea următoarelor etape:

1. Crearea, consolidarea şi dezvoltarea proprietăţii private, proces esenţial, prin el asigurându-se descompunerea monopolului de stat, descentralizarea activităţii economice şi asigurarea autonomiei agenţilor economici. Trecerea proprietăţii de stat în proprietate privată prin procesul de privatizare.
2. Restructurarea activităţilor economice în vederea eficientizării lor.
3. Asigurarea resurselor de investiţii – crearea, dezvoltarea şi liberalizarea pieţei capitalurilor, a pieţei monetare şi de credit care să asigure atragerea disponibilităţilor băneşti în circuitul economic. Definirea unui plan de dezvoltare pe termen mediu şi lung care să aibă în vedere rolul preponderent al investiţiilor străine directe.
4. Liberalizarea preţurilor şi a pieţelor.
5. Liberalizarea comerţului exterior.
6. Măsuri care vizează reducerea costurilor sociale, manifestate prin scăderea standardelor de viaţă, ca urmare a accentuării dezechilibrelor macroeconomice -şomaj, inflaţie.

 

O mare parte din etapele prezentate, apar sub formă de recomandări în cadrul documentului denumit „Consensul de la Washington”, elaborat în colaborare, de experţi ai Fondului Monetar Internaţional şi Grupului Băncii Mondiale. În document se remarcă influenţa curentului neoliberal.

Principalele recomandări de politică economică cuprinse în „Consensul de la Washington” sunt următoarele:

• macrostabilizarea;
• privatizarea şi dereglementarea sectorului de stat;
• reforma proprietăţii;
• implementarea unei discipline fiscale severe, cu scopul menţinerii deficitului bugetar sub control;
• reformarea sistemului  de  impozite  şi  taxe  şi reorientarea cheltuielilor publice;
• liberalizarea ratei dobânzii şi a politici monetare şi de credit;
• liberalizarea cursului de schimb;
• liberalizarea investiţiilor de capital;
• liberalizarea şi stimularea comerţului exterior.

În studiile de specialitate nu există un model cadru, care ar putea fi aplicat tuturor economiilor în tranziţie spre o economie de piaţă funcţională. Deşi există repere comune, fiecare economie este unică, unicitatea fiind dată de zona geo­politică în care se află, de nivelul tehnologic, de situaţia resurselor şi nu în ultimul rând de pregătirea socio-profesională a forţei de muncă.

În concluzie, abordarea procesului de tranziţie diferă de la stat la stat, variind de la modelul radical al „terapiei de şoc” la modelul „gradual”, ca rezultat al acţiunii factorilor economici, sociali şi politici interni şi internaţionali.

 

 

 

Sterian Dumitrescu şi Ana Bal „Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti 2004.

World Bank – World Development Indicators 2006.

^[3] Human Development Report 2006, Published by United Nations Development Programme, Oxford University Press, New York, 2006

World Bank, World Development Indicators, 2006.

Ana Bal „Economii în tranziţie”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.

230