Tehnica împrumutului de stat

La contractarea unui împrumut este necesară stabilirea următoarelor elemente tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic:

• denumirea împrumutului care se contractează;
• valoarea menţionată pe fiecare cupiură a înscrisului acelui împrumut;
• termenul de rambursare;
• dobînda;
• eventuale alte avantaje materiale acordate deţinătorilor de înscrisuri, pentru a face împrumutul mai activ.

Denumirea împrumutului poate să fie legată de destinaţia acestuia. Atunci cînd statul doreşte să atragă atenţia opiniei publice asupra caracterului excepţional al împrumutului sau asupra obiectivului urmărit prin acel împrumut, considerat de interes naţional, precizează acest lucru în însăşi denumirea lui (de exemplu: „Împrumut pentru finanţarea proiectului de aprovizionare cu apă potabilă a regiunii de nord a Moldovei în valoare de 25 milioane dolari S.U.A., încheiat între Guvernul Republicii Moldova şi Export Credit Bank (Turcia)” ş.a.). În cazurile în care împrumuturile se contractează cu o oarecare regularitate pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru alte destinaţii (construcţii de drumuri ş.a.), în denumirea lor se precizează anul cotractării, nivelul dobînzii, forma pe care o îmbracă venitul („împrumut de stat cu cîştiguri”), după caz.

Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul. Pentru fiecare împrumut contractat pe piaţă, statul emite nişte înscrisuri, denumite generic efecte publice, titluri, hîrtii de valoare, obligaţiuni etc., în cupiuri de o anumită valoare (de exemplu: de 200 de dolari S.U.A., 2000 de euro etc.). Suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat, denumită valoare nominală, exprimă mărimea creanţei pe care deţinătorul acesteia (creditorul) o are de încasat de la stat (sau, invers, datorită statului faţă de deţinătorul înscrisului respectiv). Cînd împrumutul se rambursează la termenul pentru care a fost contractat, statul achită deţinătorului înscrisului valoarea nominală a acestuia. Dacă deţinătorul dereşte să-şi recupereze banii plasaţi în înscrisuri ale unui împrumut de stat înainte de termen, el poate să le vîndă la bursă. Suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris, demunită valoare reală, poate să fie egală, mai mică sau mai mare decît valoarea nominală a acesteia. Mărimea valorii reale depinde de cursul la care cotează înscrisurile respective. Cursul exprimă „preţul” cu care se cumpără şi se vinde 100 de unităţi monetare valoare nominală şi acesta poate fi: al pari, adică egal cu 100; sub pari, adică mai mic decît 100, sau supra pari, adică mai mare decît 100. La lansarea unui împrumut, cursul obligaţiunii unui împrumut de stat este, de regulă, sub pari şi numai uneori al pari sau supra pari.

Cursul depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul dobînzii la împrumutul respectiv, ca şi de alte avantaje oferite de stat deţinătorilor înscrisurilor acelui împrumut.

În acest context, folosirea noţiunilor de valoare nominală şi valoare reală este convenţională, deoarece obligaţiunile împrumuturilor de stat, aşa cum s-a arătat mai sus nu au valoare proprie.

Termenul de rambursare. Există împrumuturi pe termen scurt ( contractate pe o perioadă de pînă la un an inclusiv), pe termen mijlociu sau mediu (pe o perioadă de peste un an pînă la cinci ani inclusiv) şi pe termen lung (pe o perioadă de peste cinci ani). La împrumuturi pe termen scurt statul apelează atunci cînd, deşi este echilibrat pe întregul an, bugetul prezintă neconcordanţe între momentul lansării veniturilor prevăzute şi cel al afectuării cheltuielilor aprobate.

Împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi statul contractează atunci cînd are nevoie de resurse băneşti pentru acoperirea deficitelor bugetare devenite crinice sau pentru finanţarea unor cheltuieli de investiţii de mare valoare.

Pentru împrumuturile pe termen scurt se emit bonuri de tezaur, poliţe de tezaur, certificate de datorie, certificate (bonuri) de impozite etc. Poliţele de tezaur, spre deosebire de bonurile de tezaur şi de celelalte înscrisuri pe termen scurt, sunt supuse dreptului cambial, care reglementează condiţiile în care pot fi scontate la bănci, executate silit etc. Bonurile de tezaur pot fi lombardate la bănci şi vîndute la licitaţie la cursuri variabile. Certificatele de impozite sunt înscrisuri nepurtătoare de dobîndă, pe care statul le înmînează creditorilor săi pentru plata unor furnituri sau alte angajamente. Deţinătorii acestor înscrisuri le pot folosi pentru plata impozitelor.

Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit titluri de rentă, iar pentru cele fără termen – titluri de rentă perpetuă.

Înscrisurile emise de stat se mai deosebesc şi prin faptul că unele sunt negociabile (înscrisuri cu circulaţie liberă), în timp ce altele nu pot fi negociate şi nici lombardate.

Dobînda. „Preţul” pe carestatul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei împrumutate îmbracă forma dobînzii (venit fix de care beneficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu suma împrumutată); cîştigurilor (venituri diferenţiale ca mărime, de care beneficiază numai un număr restrîns de deţinători); forma combinată a dobînzii şi căştigurilor sau forma altor avantaje.

La împrumuturile de stat cu dobîndă, fiecare obligaţiune are anexat un număr de cupoane care se detaşează periodic (o dată sau de două ori pe an) şi se prezintă la ghişeul Băncii Centrale sau al altei instituţii desemnate de stat, de unde se încasează dobănda cuvenită.

La împrumuturile de stat cu căştiguri (premii), cîştigurile se plătesc numai deţinătorilor obligaţiunilor cîştigătoare la tragerile la sorţ. Suma totală a cîştigurilor se stabilesc ţinînd seama de rata dobînzii. Cu alte cuvinte, suma pe care statul ar fi plătit-o ca dobîndă – dacă împrumutul ar fi fost cu dobîndă – se repartizează sub formă de cîştiguri.

Rata dobănzii la înprumuturile de stat se menţine, în general, la un nivel apropiat de acela al ratei dobînzii la creditul bancar. La rîndul său, rata dobînzii la creditul bancar este în funcţie de cererea şi oferta de capital de împrumut şi de rata medie a profitului. În mod normal, rata dobînzii este mai mică decît rata medie a profitului şi manifestă tendinţă de scădere.

Practic, pot fi observate şi situaţii cînd, drept urmare a politicii de restrîngere a creditului bancar promovată de stat, rata dobănzii să se situeze la nivelul ratei profitului mediu sau chiar să-l depăşească.

Dobînzile la împrumuturile de stat se diferenţiază în funcţie de termenul de rambursare a acestora: cu cît este mai îndelungat acest termen, cu atît mai ridicată este rata dobînzii. Statul încearcă să protejeze interesele persoanelor care îi împrumută bani pe perioade mai îndelungate, acordîndu-le o dobîndă mai mare care să acopere măcar parţial pierderea suferită de acestea prin diminuarea puterii de cumpărare a banilor, ca urmare a inflaţiei.

Cele expuse pînă aici se referă la rata de emisiune a dobînzii, denumită şi rata nominală, deoarece ea se calculează la valoarea nominală a înscrisurilor emise de stat. În cazul în care împrumutul de stat se plasează pe piaţă la un curs sub pari, suma încasată de la subscriitori (valoarea reală) va fi mai mică decît cea pe care o datorează acestora şi la care calculează dobînzi (valoarea nominală). Raportînd mărimea absolută a dobînzii datorate de stat creditorilor săi la valoarea reală a împrumutului, va rezulta că, de fapt, rata reală a dobînzii este mai ridicată decît rata nominală a acesteia.

Noţiunea de rată reală a dobînzii mai are şi sensul de venit net ce revine creditorului de pe urma unei sute de unităţi monetare date cu împrumut pe termen de un an şi se determină prin corectarea dobînzii nominale cu influenţa creşterii (descreşterii) preţurilor pe piaţă. Astfel, atunci cînd preţurile de pe piaţa internă înregistrează o creştere de la un an la altul, aceasta diminuează, practic, venitul realizat de creditor sub formă de dobîndă; în schimb, scăderea preţurilor majorează venitul real ce revine creditorului din dobînzi.

Diferenţa dintre dobînda nominală şi cea reală constituie o pierdere pentru creditor şi un avantaj de egală valoare pentru debitor.

La fel se întîmplă şi în cazul împrumuturilor contractate în străinătate. Dacă preţurile produselor ţării debitoare înregistrează o scădere pe piaţa externă, atunci dobînda reală a acestui împrumut va fi mai mare decît cea nominală. În cazul creşterii preţurilor la exportul produselor ţării debitoare dobînda reală va fi mai mică decît cea nominală, ceea ce o avantajează. În acest caz, rata reală a dobînzii se calculează după aceeaşi formulă, cu precizarea că la numitor, în locul deflatorului produsului intern brut, fugurează indicele de preţ al produselor exportate de ţara debitoare.

Alte avantaje conferite deţinătorilor de înscrisuri ale împrumuturilor de stat. O modalitate de a face mai atractiv un împrumut de stat constă în înlocuirea dobînzii cu cîştiguri. În acest caz, suma care ar fi revenit tuturor deţinătorilor de înscrisuri sub formă de dobîndă se repartizează deţinătorilor înscrisurilor ieşite cîştigătoare la tragerile la sorţ. Pentru unii deţinători de disponibilităţi băneşti, probabilitatea chiar redusă de a realiza un cîştig mare este mai tentantă decît perspectiva realizării certe a unui venit de cîteva procente pe an sub formă de dobîndă.

Statul foloseşte calea plasării împrumuturilor la un curs pari, pentru a-l face mai atractiv. În mod normal, dobînda la un împrumut de stat ar trebui să fie stabilită la nivelul celei practicate pe piaţă la creditul bancar acordat întreprinderilor. Cum însă unii subscriitori potenţiali, în condiţii egale, preferă să-şi plaseze disponibilităţile băneşti spre valorificare la bănci, statul caută să-i atragă oferindu-le un avantaj suplimentar, materializat într-o dobîndă reală mai mare decît cea de emisiune şi într-o primă de rambursare. Această primă reprezintă diferenţa dintre cursul al pari, la care se rambursează împrumutul, şi cursul sub pari, la care se plasează. Ea poate să apară şi în cazul în care împrumutul se plasează la un curs al pari, dar se rambursează la un curs asupra pari.

În afară de dobînzi, cîştiguri şi prime de rambursare, unele state acordă deşinătorilor de efecte publice şi alte avantaje, cum ar fi: scutirea de impozite şi taxe a veniturilor provenind de la anumite împrumuturi şi/sau a tranzacţiilor la bursă cu efecte publice; acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale la valoarea nominală, drept plată în contul impozitelor datorate de către deţinătorul lor înainte de expirarea termenului de rambursare; garantarea variaţiilor monetare. În anumite ţări, unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat se bucură de privilegiul juridic de a nu putea fi supuse executării silite, în cazul în care deşinătorul lor a ajuns în stare de faliment.

Faptul că în numeroase ţări inflaţia a căpătat un caracter cronic face ca persoanele care îşi păstrează banii în stare lichidă (în numerar sau în cont) şi cele care îi oferă cu împrumut să piardă sistematic o parte din puterea lor de cumpărare. Sunt feriţi de acest pericol numai cei care îşi plasează banii în valori materiale nesupuse deprecierii. Întrucît riscul deprecierii monetare este cert şi de mare amploare, inflaţia a devenit un obstacol serios în calea dezvoltării creditului atît public, cît şi privat. Pentru a proteja interesele creditorilor săi, statul are la îndemînă două soluţii, şi anume:

• să stabilească o rată mai înaltă a dobînzii care să acopere deprecierea previzibilă a banilor;
• să ofere o garanţie juridică împotriva acestei deprecieri.

Prima soluţie, deşi utilizată în practică, nu este pe deplin satisfăcătoare, deoarece dacă are la bază o rată supraevaluată a inflaţiei, atunci aceasta va crea avantaje nemeritate creditorilor şi va scumpi nejustificat împrumutul de stat; dacă rata dobînzii se bazează pe o rată a inflaţiei subevaluată, acest lucru va proteja interesele creditorilor, dar va reduce costul împrumutului pentru stat.

Cea de-a doua soluţie constă în:

1. a) exprimarea împrumutului într-o altă valută mai stabilă. O asemenea măsură se aplică mai cu seamă în cazul împrumuturilor contractate în străinătate;
2. punerea în corespundere a monedei în care s-a exprimat împrumutul cu conţinutul său în aur. O asemenea soluţie, fezabilă în condiţiile în care monedele definite printr-o anumită cantitate de aur fin, după renunţarea la convertibilitatea acestora în aur nu mai are aplicabilitate practică;
3. indexarea împrumutului. Această soluţie constă în punerea în dependenţă a valorii împrumutului de cea a monedei naţionale, calculată pe baza indicelui de preţ al bunurilor de consum sau a preţului anumitor produse (de exem­plu: preţul unei tone de cărbune extras sau al unui kwh de energie electrică), ori a tarifului anumitor servicii: tariful de transport pe călător/km). Această soluţie reflectă mai corect mutaţiile monetare determinate de modificările de preţuri şi tarife pe piaţa internă, decât cele înregistrate în raport cu alte monede sau cu preţul aurului.