Punctul de plecare al gândirii economice marxiste este teoria valorii. Marx consideră valoarea ca expresie a cantităţii de muncă socială cuprinsă într-un produs. O perspectivă care supraevalua munca manuală a proletarului.
Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică contribuţiile economiştilor clasici. Dar Marx vede dincolo de marfă oamenii şi relaţiile dintre ei, relaţiile dintre clase. Astfel între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă cristalizată, materializată în marfă.
Un alt concept fundamental este capitalul. Capitalul este, în doctrina marxistă, valoare acumulată. Originea capitalului este plusvaloarea. Dar între plusvaloare şi capital există o legătură chiar mai strânsă. Capitalul ia naştere şi se sporeşte pe baza plusvalorii dar şi plusvaloarea se formează pe baza capitalului.
Noţiunea de plusvaloare, reprezentând ceea ce rămâne în urma plăţii muncii, a fost folosită şi de economiştii clasici sub denumiri ca rentă, profit, supravaloare etc., reprezentând formele concrete pe care le putea lua plusvaloarea în sfera repartiţiei. Marx construieşte o întreagă teorie a plusvalorii şi descoperă formele ei concrete, totul în cadrul procesului repartiţiei venitului naţional. Pe scurt această idee arată că muncitorii primesc sub formă de salariu numai o parte din valoarea pe care ei o creează cealaltă parte fiind însuşită pe nedrept de capitalişti.
La Marx plusvaloarea reprezintă diferenţa între valoarea creată de muncitor şi salariul de subzistenţă, necesar consumului muncitorului şi familiei sale pentru ca forţa de muncă să se reproducă. Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează patru pentru a-şi produce echivalentul salariului său de subzistenţă, plusvaloarea apare în celelalte patru când muncitorul produce în continuare pentru capitalist, fără a primi nimic în schimb.
Pentru Marx acesta a fost doar un punct de pornire. El distinge între muncă ca reprezentând activitatea de creare de bunuri, şi forţa de muncă, ca reprezentând capacitatea fizică şi intelectuală a muncitorului de a presta această muncă. Ceea ce vinde muncitorul capitalistului este forţa sa de muncă şi nu munca, primind pentru aceasta un preţ numit salariu. Dar prin utilizarea mărfii forţă de muncă aceasta este capabilă să creeze valori mai mari decât propria ei valoare, ceea ce îi permite capitalistului să intre în posesia unui surplus de valoare fără a da nimic în schimb.
O altă distincţie importantă face Marx între valoarea de întrebuinţare şi cea de schimb. Din punctul de vedere al valorilor de întrebuinţare, mărfurile sunt diferite unele de altele şi sunt deci incomparabile. Ceea ce le diferenţiază este calitatea. Dar ca să poată fi măsurate şi echivalate în cadrul schimbului ele trebuie să aibă numai deosebiri cantitative. Prin urmare în schimb valoarea de întrebuinţare nu are nici o importanţă.
În primele două volume ale „Capitalului”, Marx analizează producţia, circulaţia mărfurilor şi a capitalului, repartiţia şi consumul. În cel de-al treilea volum al lucrării este examinat procesul de ansamblu al producţiei capitaliste, cu o observare atentă a interdependenţelor din diversele sfere ale vieţii economice dar şi efectele faptului că la comanda economiei se află capitalul, atât la nivel micro cât şi macroeconomic.
La nivelul macroeconomic Marx realizează teoria reproducţiei capitalului şi schemele reproducţiei simple şi lărgite.
Circulaţia capitalului cuprinde trei etape. Prima e reprezentată de aprovizionarea cu mijloace de producţie, printre care şi cumpărarea de forţă de muncă. Raportul dintre suma destinată cumpărării de alte mijloace de producţie şi suma destinată plăţii forţei de muncă reprezintă compoziţia organică a capitalului. Astfel Marx, diferenţiază componentele capitalului, după rolul îndeplinit în procesul de producţie, în capital constant, format din mijloacele materiale şi capital variabil. A doua etapă este cea de producţie, când se consumă factorii de producţie şi se obţin mărfuri de o valoare mai mare decât cea a elementelor consumate. Iar a treia etapă a circulaţiei capitalului o reprezintă vânzarea produselor obţinute.
Undeva în acest proces de circulaţie al capitalului acesta se multiplică. Încercarea de a prezenta schimbul ca sursă a plusvalorii se bazează pe confuzia între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Căci în schimb nu are cum să apară plusvaloarea, deoarece fiecare câştigă valoare de întrebuinţare. Dar în ceea ce priveşte valoarea de schimb ea trebuie să fie egală pentru a echilibra schimbul. Şi chiar dacă un capitalist reuşeşte să-şi păcălească partenerii în schimb, ceea ce câştigă el pierd ceilalţi, deci nu apare plusvaloare.
Pentru a apărea plusvaloarea este necesar să existe pe piaţă o marfă cu caracteristici speciale, prin a cărei utilizare aceasta să se transforme într-o sursă de valoare. O astfel de marfă este forţa de muncă!
De ce se obţine o creştere a valorii capitalului în cadrul procesului de producţie? Tocmai datorită plusvalorii apărute în urma folosirii forţei de muncă. Astfel valoarea obţinută în urma producţiei este egală cu valoarea capitalului avansat iniţial cumulată cu plusvaloarea. În urma unui proces de producţie în care sunt investiţi 1000 de unităţi monetare, cu atât mai mare este profitul cu cât mai mare este proporţia din aceşti bani investită în cumpărare de forţă de muncă şi cu cât mai mare este rata plusvalorii, reprezentând raportul dintre timpul în care muncitorul lucrează pentru beneficiul capitalistului şi timpul în care lucrează pentru propriul salariu.
Banii obţinuţi, mai mulţi decât cei avansaţi iniţial, trebuie transformaţi din nou într-un capital şi mai mare şi acesta se repetă mereu. Acesta este procesul reproducţiei capitalului. Prin acest proces se explică şi acumularea continuă de capital.
Schema reproducţiei simple a capitalului presupune ca rata plusvalorii să fie zero, adică salariul muncitorului să cuprindă în el întreaga valoare realizată de el în timpul producţiei.
Obţine astfel Marx legea tendinţei de scădere a ratei profitului. Pe măsură ce societatea capitalistă se dezvoltă, are loc o sporire cantitativă a capitalului total. Dar pe măsură ce creşte capitalul total creşte şi compoziţia sa relativă în capital constant şi scade cea în capital variabil, capital cuprinzând şi munca vie. Dar dacă capitalul total şi compoziţia sa organică cresc iar capitalul variabil şi rata plusvalorii rămân constante, atunci rata profitului scade dar masa lui creşte, în acelaşi raport cu creşterea masei plusvalorii.
De asemenea, prin procesele concurenţei, se formează rate egale ale profiturilor în diversele ramuri, adică se uniformizează masa profiturilor la capitaluri egale investite. Singura posibilitate a capitalismului de a lupta împotriva tendinţei de scădere continuă a rate profitului este mărirea ratei plusvalorii, adică a gradului de exploatare.
La sfârşitul capitalismului, lumea ar fi trebuit să fie compusă dintr-o pătură subţire de capitalişti şi mari mase de proletari flămânzi şi desculţi, care vor răsturna opresorii şi vor lua în propriile mâini conducerea economiei.
Marx a descoperit la Aristotel ideea că schimbul nu poate exista fără egalitate, iar egalitatea nu poate exista fără comensurabilitate. De aici apare reprezentarea schimbului ca o ecuaţie în care valoarea mărfurilor este măsurată printr-un criteriu comun. Marx deja, probabil, avea credinţa fermă că singura sursă a valorii este munca. Ideea valabilă în anumite circumstanţe. Toate acestea fac ca singurul criteriu valabil care îi apare lui Marx să fie munca investită în producerea mărfurilor.
Pentru a argumenta acest punct de vedere care îi apare ca evident, Marx exclude implicit din rândul bunurilor care se schimbă cele care nu sunt rodul muncii ci sunt daruri ale naturii, precum solul, lemnul din pădure sau puterea apei. Eliminarea lor nu poate fi făcută fără a greşi grav, deoarece aceste bunuri sunt obiecte importate ale proprietăţii şi schimbului. Dar în cazul acestora, cantitatea de muncă depusă pentru producerea lor nu mai poate fi sursa valorii acestora.
În acest punct Marx se confruntă cu dificultăţile generalizării. Întâlneşte situaţii în care legea sa nu are nici o aplicabilitate. Cum reacţionează? Le trece sub tăcere. Pentru a înţelege această atitudine să nu uităm componenta ideologică a operei sale care îl obligă să-şi convingă cititorii de adevărul absolut al doctrinei sale.
Pe lângă restrângerea noţiunii de marfă la cea de artefact Marx mai are nevoie şi de o altă modificare a realităţii. E vorba de separarea completă a valorii de schimb de cea a utilităţii. „Ca valori de întrebuinţare, mărfurile sunt în primul rând de calitate diferită; ca valori de schimb ele nu pot avea decât deosebiri cantitative şi nu conţin nici un atom de valoare de întrebuinţare. În relaţia de schimb a mărfurilor caracteristic este faptul evident că se face abstracţie de valoarea lor de utilitate”. De ce are nevoie de această separare completă? Pentru a putea elimina orice alţi competitori la rolul de factor comun care să determine valoarea de schimb a mărfurilor. „Dacă facem abstracţie de valoarea de întrebuinţare, a mărfurilor nu le mai rămâne decât o singură însuşire, aceea de a fi produse ale muncii”. Datorită acestei separări calităţile fizice ale bunurilor, deoarece influenţează numai valoarea de utilitate a unui bun, nu pot sta nicidecum la baza valorii de schimb a acestora. Odată eliminată valoarea lor de folosinţă, Marx proclamă triumfător că nu le mai rămâne decât o singură calitate, cea de a fi produse ale muncii. Evident pentru noi este că ele au mult mai multe calităţi printre care aceea de a fi relativ rare în raport cu cererea pentru ele sau aceea de a cauza cheltuieli celor care le produc.
Dar asta încă nu e totul căci pentru a conchide definitiv că la baza valorii stă cantitatea de muncă depusă pentru producere Marx e nevoit să abstractizeze munca şi să elimine aspectele calitative ale ei. Pentru teoria sa e nevoie să existe munca ca un factor de producţie omogen, care să difere numai prin cantitate. Conştient de acest aspect Marx afirmă doar că putem reduce orice tip de muncă şi orice formă concretă a ei la un singur tip de muncă, munca umană in abstracto.
În urma acestei analize realizată acum pe 100 de ani de austriacul Eugen Bohm-Bawerk ne putem întreba ce drept are Marx să proclame munca drept singura creatoare de valoare?
Pe planul schimburilor internaţionale, Marx acreditează ca validă teoria inechităţii, argumentând că ţările preponderent agrare, care exportau mărfuri intensive în muncă erau dezavantajate deoarece primeau mărfuri pentru care s-a cheltuit mai puţină muncă. Nu e cazul să insistăm asupra modului în care e văzut astăzi acest argument de către economişti ci doar să spunem că adesea e folosit ca argument politic chiar şi în zilele noastre. Ceea ce e interesant e că pentru Marx nici protecţionismul nu era o soluţie viabilă deoarece nu făcea altceva decât să sprijine alte categorii de capitalişti dezavantajând în egală măsură masele populare.
Marx utilizează şi în această problemă a relaţiilor internaţionale schema jocului cu sumă nulă, unde ceea ce câştigă cineva pierde celălalt, singura inter-relaţionare posibilă fiind conflictul. Astfel antagonismele dintre partenerii inegal dezvoltaţi sunt completate de lupta pentru împărţirea sferelor de influenţă dintre marile puteri. Această tendinţă spre expansiune a ţărilor capitaliste dezvoltate ar fi datorată tocmai contradicţiilor capitalismului la scară naţională.
