TEORIA ECONOMIEI DE PIAŢĂ DIRIJATE

în rândul specialiştilor este răspândită ideea, după care ştiinţa despre economie se sprijină pe opera a trei titani: A.Smith, K.Marx şi J.M.Keynes. Primul a descifrat tainele economiei de piaţă a concurenţei perfecte şi a pus în evidenţă virtuţile ei în sporirea avuţiei naţiunilor; al doilea a descoperit contradicţiile şi legile care-i guvernează mişcarea spre decădere; iar cel de-al treilea a argumentat posibilitatea salvării economiei bazate pe piaţă dacă societatea, prin stat, o supune organizării, controlului şi dirijării. în acest sens, Jonhn May nard Keynes poate fi considerat teoretician al capitalismului organizat, modalitate sub care el vedea scoaterea economiei occidentale din profunda criză a anilor 1929-1933.

Economia de piaţă – privită de economiştii clasici numai sub aspectele ei pozitive, iar de cei socialişti numai în latura ei negativă – se cerea a fi resupusă unui examen critic din care să rezulte remediile ce-î trebuiau aduse. De la cele câteva idei intuite în Urmările economice ale păcii (1919), dezvoltate şi completate cu altele în Tratat asupra banilor (1930), J.M,Keynes ajunge la un sistem teoretic desăvârşit, expus în lucrarea Teoria generală a folosirii mânii de lucru, a dobânzii şi a banilor (1936). în ea are loc detaşarea autorului de liberalismul clasic şi cel neoclasic, afirmându-se o nouă paradigmă în ştiinţa despre economie.

Noua paradigmă este axată pe ideea că economia de piaţă este bună în principiu, dar mersul ei în realitate este determinat de acţiunea unor legi (înclinaţii) psihologice fundamentale ale oamenilor care, lăsate să acţioneze de la sine, influenţează nefavorabil activitatea economică, generând crize, şomaj, inflaţie şi alte aspecte negative, pe care oamenii nu le-ar mai putea suporta. Prin acţiuni conştientizate, într-o societate a capitalismului organizat, aspectele negative ale mecanismului de funcţionare a economiei, neputând fi lichidate, pot fi menţinute în limite rezonabile şi transformate din factori destabilizatori în factori propulsori ai dezvoltării.

Noul sistem teoretic despre economie nu se putea afirma fâră critica celui clasic şi neoclasic. Cu aceasta şi debutează Teorie generală a lui JJM.Keynes. Primele sunt criticate postulatele teoretice clasice şi neoclasice privind „mâna invizibilă” a lui A.Smith, „legea debuşeelor” a lui J.B.Say, excluderea intervenţiei statului în economie, teoria echilibrului general a lui L.Walras, lipsa şomajului involuntar ş.a.

Criticele lui J.Keynes nu se referă la piaţă ca instituţie a economiei în general şi nu vizează îndepărtarea ei pentru a fi înlocuită cu altceva; ele sunt de natură să arate că vremea laissez-faire a trecut, iar economia de piaţă contemporană are nevoie de un cadru de corectare a neajunsurilor generate de concurenţa perfectă şi imperfectă. Prin teoria sa, el caută să înlăture lacunele teoriei clasice şi neoclasice şi să determine natura mediului pe care îl cere jocul liber al forţelor economice pentru a putea transforma în realitate potenţialul de producţie. Locul central în cadrul acestui mediu revine, după părerea lui J. Keynes, măsurilor de control central, necesare pentru asigurarea ocupării depline a forţei de muncă. Aceste măsuri vor implica o mare extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului.

Extinderea funcţiilor statului, a unui stat democratic, implicată de punerea în concordanţă a înclinaţiei spre consum, spre economii şi investiţii, apreciată de neoclasici ca o încălcare a principiilor individualismului, apare Ia J.Keynes ca singurul mijloc posibil prin care se poate evita distrugerea formelor economice existente, în ansamblul lor, cât şi pentru că este condiţia funcţionării cu succes a iniţiativei individuale. Fără cadrul adecvat creat de statul democratic, iniţiativa privată şi jocul liber al pieţei conduc la şomaj de mari proporţii şi crize acute, J. Keynes afirmă că lumea contemporană nu va mai tolera mult timp şomajul care, cu excepţia unor scurte intervale de activitate febrilă, este legat inevitabil de individualismul capitalist De aceea este necesară completarea mecanismului spontan al pieţei cu un mecanism adecvat, construit în mod conştient de către societate, nu după bunul plac, ci după cerinţe şi legi obiective.

în fundamentarea unui astfel de mecanism, J.Keynes a pornit de la analiza realităţilor Angliei şi ale altor ţări capitaliste zguduite de marea criză economică din anii 1929-1933. El a constatat că principalele boli de care suferea economia şi societatea erau incapacitatea lor de a asigura folosirea deplină a forţei de muncă şi repartizarea inechitabilă a veniturilor. Era, deci, de înţeles că în centrul atenţiei o să-i stea problema eradicării şomajului involuntar.

J.Keynes ajunge la concluzia că în condiţiile în care nivelul tehnicii de producţie, volumul resurselor şi salariul unitar sunt date, nivelul ocupării forţei de muncă depinde de volumul de încasări scontat a se obţine în urma vânzării producţiei. Volumul ocupării nu este, deci, independent; dimpotrivă, el este influenţat de volumul şi structura producţiei, şi mai ales, de posibilitatea ca aceasta să fie cerută şi vândută cu profit maxim.

J.Keynes este de părere că însăşi logica şi finalitatea producţiei impun din totdeauna ca o parte a rezultatului acestei producţii să servească pentru consumul curent, iar altă parte pentru dezvoltarea de mai departe a bazei tehnico-materiale de producţie. Aceasta întrucât un anumit volum de ocupare necesită un volum dat de investiţii. Rezultă deci că la o mărime dată a ceea ce vom denumi înclinaţia spre consum, nivelul de echilibru al ocupării, adică nivelul la care nu mai există mobiluri nici de a extinde, nici de a restrânge folosirea mâinii de lucru, va depinde de volumul investiţiilor curente. La rândul său, volumul investiţiilor curente va depinde de ceea ce vom denumi imboldul spre investiţii, iar acest imbold va depinde de raportul dintre curba eficienţei marginale a capitalului şi complexul de rate ale dobânzii la capitalul dat cu împrumut.

Cele menţionate arată că la baza explicării modului şi gradului de ocupare a forţei de muncă J.Keynes a pus principiul cererii efective. Aceasta nu este altceva decât totalitatea cererii de bunuri de consum curent şi de bunuri-capital (investiţii). Volumul ocupării rezultă din confruntarea efectivă pe piaţă a cererii globale cu oferta globală. Ceea ce poate rezulta din această confruntare se poate situa la nivelul deplinei ocupări sau sub aceasta.

Rezumând analiza şi preocupat de ideea de a descoperi totuşi ce anume determină, în ultimă instanţă, volumul ocupării, J.Keynes conchide că acesta este în funcţie de doi factori principali – consumul (C) şi investiţiile (I), adică tocmai de cele două componente ale cererii efective, care nu este altceva decât venitul global (Y) obţinut prin vânzarea producţiei.

Partea de venit care rămâne peste cheltuielile pentru consum, J.Keynes o numeşte economii (S). Ele sunt destinate investiţiilor curente. Din cele expuse se poate deduce următorul sistem de ecuaţii:

1. Ecuaţiile echilibrului: V = C + I

sau S = V – C sau S = I

1. Ecuaţiile dezechilibrului: V > C + I

în cazul în care V = C + K S = I, cererea şi oferta se echilibrează, se învestesc toate economiile, crizele şi şomajul dispar, economia de piaţă funcţionează normaL

în realitate relaţia cerere-ofertă nu se află întotdeauna în stare de echilibru. Pentru J.Keynes şi adepţii săi dezechilibrul de forma V > C + I era dăunător şi trebuia asigurată eliminarea lui. Deci, echilibrul cerere-ofertă nu se realizează automat, în toate cazurile. Statul trebuie să intervină pentru a preîntâmpina apariţia dezechilibrelor, iar când ele există, pentru a le înlătura.

Concentrându-şi atenţia asupra cauzelor dezechilibrelor economice, J.Keynes apreciază că acestea se găsesc în psihologia (comportamentul oamenilor), de aceea măsurile de politică economică ce trebuie întreprinse pentru realizarea echilibrului, trebuie să fie centrate în jurul a trei legi psihologice fundamentale:

1. legea înclinaţiei spre consum, definită ca tendinţă a membrilor societăţii de a-şi spori cheltuielile de consum atunci când le sporesc veniturile, dar în mai mică măsură decât creşterea veniturilor. Oamenii sunt înclinaţi ca o parte din sporul de venit, din multiple motive, să o acumuleze, să o economisească, fapt care atrage după sine influenţarea dinamicii cererii de bunuri de consum neproductiv, în sensul frânării, în raport cu dinamica ofertei, relativ mai accentuată;
2. legea înclinaţiei spre investiţii^A definită prin tendinţa agenţilor economici de a investi şi a crea noi locuri de muncă numai acolo şi atunci unde şi când întrevăd perspectiva obţinerii ratei de profit care să-i satisfacă. în caz contrar, ei preferă un alt plasament al noului capital acumulat, fapt care influenţează negativ dinamica cererii de bunuri investiţionale, a consumului productiv, cu efecte asupra rămânerii în urmă a cererii faţă de ofertă;
3. legea înclinaţiei spre valori lichide, definită ca preferinţă a oamenilor de a păstra economiile în formă lichidă, depuse la bănci, case de economii, plasate în obligaţii ş.a., dacă câştigurile realizate de pe urma lor sunt mai mari decât profiturile pe care le-ar putea aduce investirea în domenii productive şi lucrative.

Un alt motiv pentru a păstra bani lichizi îl constituie nevoile ce apar în intervalul dintre încasarea venitului şi cheltuirea lui. Se păstrează bani lichizi şi pentru acoperirea necesităţilor în intervalul dintre efectuarea cheltuielilor ocazionate de afaceri în curs şi momentul încasărilor din vânzări. Are loc păstrarea de bani lichizi pentru situaţii neprevăzute (afaceri avantajoase, alte situaţii).

Prin manifestarea acestei legi psihologice fundamentale o parte a economiilor nu se investeşte S > I şi se ajunge, din nou, într-o stare de dezechilibru de forma: V > C + f. Corespunzător, ocuparea forţei de muncă este doar parţială, scad veniturile, cererea ş.a.

Politica economică dirijată. J.Keynes a analizat economia engleză şi a altor ţări în perioada marii depresiuni a anilor 1929-1933 nu din raţiuni pur iluministe. Dimpotrivă, el şi-a propus, de la bun început, să ofere ţării sale şi a altora interesante, instrumente pentru o nouă politică economică de natură să depăşească criza, să readucă echilibrul şi să asigure prosperitatea. în concepţia noii sale politici economice el pleacă de la două premise şi constatări esenţiale.

Prima. J.Keynes se declară convins că obiectul economic şi social suprem pe care trebuie să-1 aibă în vedere şi la care să se raporteze întreaga politică economică guvernamentală este folosirea cât mai completă aforţei de muncă. Aceasta, întrucât folosirea cât mai deplină a forţei de muncă reprezintă o garanţie a utilizării eficiente şi a celorlalte resurse. Dar folosirea tot mai deplină a forţei de muncă, aşa cum s-a văzut, nu putea avea loc în afara satisfacerii cererii efective. Ceea ce este nevoit J.Keynes să constate este tocmai insuficienţa acesteia, pentru toate ţările afectate de criză, insuficienţă al cărei prim şi cel mai important rezultat era o folosire incompletă a forţei de muncă. Ca atare, eradicarea şomajului nu-şi putea găsi sorţi de izbândă decât în stimularea cererii efective, în ambele sale componente – consum şi investiţii. Aceste idei sunt, după părerea noastră, foarte actuale pentru economia în tranziţie a Republicii Moldova, unde circa 35% din populaţia aptă de muncă nu este ocupată în sectorul real de producţie.

A doua. J.Keynes se pronunţă pentru intervenţia activă a statului în viaţa economică cu scopul principal de „a ajuta iniţiativa privată”, de a controla „forţele oarbe ale pieţei” şi de a lua decizii acolo unde nimeni nu mai lua. Din acest punct de vedere keynesismul înseamnă dirijism, înseamnă extinderea funcţiilor tradiţionale ale statului şi transformarea acestuia, din simplu „paznic de noapte” într-o prezenţă şi un agent nemijlocit al vieţii economice.

Şi aceste teze sunt deosebit de importante pentru determinarea rolului economic al statului Republica Moldova.

Intervenţia statului în viaţa economică nu înseamnă, însă, sfârşitul absolut al laissez-faire-lui. Statul nu trebuia nici să subordoneze şi nici să sufoce piaţa. Avantajele tradiţionale ale liberei iniţiative, concurenţei şi răspunderii particulare, ale eficienţei obţinute prin urmărirea interesului personal şi descentralizarea deciziilor ş.a. trebuiau păstrate. Ceea ce se propunea era ca statul contemporan să acţioneze pentru a debloca economia şi a interveni acolo unde libera iniţiativă îşi epuizează mijloacele.

Aria intervenţiei statale, după părerea lui J.Keynes, trebuie să fie: producţia în masă de locuinţe, dezvoltarea sistemului de transport, drumuri, extinderea reţelei de transmitere a energiei electrice, într-un cuvânt, – extinderea lucrărilor publice. Important de reţinut este că statului îi revenea misiunea de a realiza politică economică activă pentru stimularea cererii efective recurgând, în acest sens, la toate mijloacele posibile de intervenţie: controlul emisiunii monetare, al salariilor, impunerii, scontului, sistemului bancar ş.a.

J.Keynes a condamnat zgârcenia rentierilor pentru a glorifica avantajele consumului în vederea creşterii gradului de ocupare. Pentru a stimula înclinaţia spre consum, statul putea recurge la o politică fiscală de natură să corecteze inegalitatea veniturilor- Aceasta nu din spirit de echitate; acest aspect l-a interesat mai puţin. Ceea ce 1-a preocupat şi trebuia rezolvat era ca venitul să ajungă la cei a căror înclinaţie spre consum era în creştere.

O componentă importantă a politicii economice dirijiste o constituia stimularea investiţiilor. Erau acceptate atât investiţiile finanţate din surse proprii cât şi din împrumuturi; atât investiţiile publice cât şi cele private. Dacă ocazia de investiţii genera efectul de creare de noi locuri de muncă, aceasta era suficient pentru a justifica respectiva cheltuială.

J.Keynes nu pleda pentru investiţia neproductivă în sine. Dimpotrivă, el era conştient şi convins de rolul şi importanţa investiţiilor productive în ansamblul mijloacelor creatoare de locuri de muncă. Investiţia neproductivă şi inutilă a pus-o în discuţie şi o considera acceptabilă doar ca alternativă „mai bună decât nimic”.

Factorul decisiv a stimulării investiţiilor în constituia micşorarea ratei dobânzii la capitalul de împrumut. Acest lucru îl putea face statul pe calea unei politici monetare expansioniste. După părerea lui J.Keynes, o aşa politică putea fi promovată de puterea statală prin crearea unei cantităţi de monedă suplimentară de natură să reducă preţul importului şi să facă, astfel, creditul facil.

Autorul teoriei economiei de piaţă dirijate de stat n-a preconizat o reducere permanentă, fară limite şi în orice condiţii a ratei dobânzii. El susţinea doar că nivelul ratei dobânzii să fie favorabil investiţiilor prin situarea lui sub mărimea ratei profitului. Milita pentru acel nivel „natural” sau optim al ratei dobânzii pe care, în Tratat despre monedă îl defineşte ca fiind acela care menţine egalitatea între economii şi investiţii, iar în Teoria generală cel care menţine folosirea forţei de muncă la nivelul ocupării depline. Odată atins acest scop. se impunea revenirea la stabilitatea monetară.

Orientarea politicii economice dirijiste spre scopul final – ocuparea cât mai deplină a forţei de muncă, stimularea cererii efective pe calea unei politici monetare expansioniste – au adus ţărilor occidentale ani buni de creştere economică deşi, la nivelul anilor’70 ai secolului XX-lea, aceeaşi politică de inspiraţie keynesistă a fost găsită responsabilă de noile dezechilibre economice şi de inflaţie.