Abordarea conceptului. Una din problemele de importanţă majoră care a necesitat preocupări din partea cercetătorilor economişti, şi nu numai, o constituie inflaţia.
Reprezentanţii gândirii monetar-financiare afirmă că în etapele în care funcţia de etalon revenea în mod exclusiv metalului preţios, conceptul de inflaţie încă nu era elaborat sau, pur şi simplu, nu exista şi nu se manifesta ca atare.
Etapele parcurse însă de către bani şi transformarea treptată a acestora în forme specifice: bani de hârtie, bani de credit cu toate varietăţilor lor, cât şi pe baza unor mutaţii structurale generate în mod obiectiv de însăşi dezvoltarea omenirii, şi-a făcut loc un fenomen intrat în literatură şi vorbire sub denumirea de inflaţie.
Sub aspect terminologic noţiunea de inflaţie provine din latinescul „inflare”, iar în vocabularul limbii franceze este cunoscută sub denumirea de „inflation”, atribuindu-i sensul de dezechilibrul economic şi monetar.
în gândirea economică conceptul de inflaţie este abordat în mod diferit. Iată câteva din acestea:
- fenomen specific perioadelor de criză, constând dintr-o emisiune de bani de hârtie peste necesităţile reale a circulaţiei băneşti, ceea ce duce la devalorizarea banilor şi la scumpirea mărfurilor;
- dezechilibru economic caracterizat printr-o creştere generală a preţurilor şi care provine în urma excesului de hârtie-monedă aflată la dispoziţia populaţiei luată în raport cu cantitatea de bunuri şi servicii puse la dispoziţia ei;
- mecanism economic, social şi monetar generat de un complex de factori luaţi în conexiune, având acţiune dezechilibrantă asupra proceselor monetare;[1]
- inflaţia reprezintă faptul de a umfla un capital prin derularea lui, în scopul de a obţine un venit, fără o reală contraprestare; 7
- inflaţia monetară este arta de a crea valori din nimic.[2]
Concepţii privind cauzele inflaţiei. Fenomene inflaţioniste au apărut din cele mai vechi timpuri. Aceasta o demonstrează şi datele cuprinse în tabelul ce urmează.
Tabelul 1
Cele mai cunoscute episoade inflaţioniste din istoria omenirii[3]
|
Ţara |
Perioada inflaţiei |
Indicatorii inflaţiei |
||
|
Sporul acumulat al preţurilor % |
Semnificaţia medie%inuală |
Maxima anuală |
||
|
Roma Antică |
151-301 |
19900,0 |
||
|
China Antică |
1191-1240 |
2092,6 |
7,2 |
18,0 |
|
Europa |
1349-1351 |
138,5 |
, 34,4 |
56,3 |
|
Spania |
1502-1600 |
315,2 |
1,6 |
14,6 |
|
Franţa |
1717-1720 |
55,2 |
26,0 |
-1431,3 |
|
S.U.A. |
1777-1780 |
2701,7 |
148,7 |
16098,7 |
|
Franţa (revoluţia) |
1790-1796 |
26566,7 |
321,8 |
92067,6 |
|
Nord |
1862-1864 |
116,9 |
30,0 |
45,1 |
|
Confederaţia de Sud |
1861-1865 |
9019,8 |
189,3 |
5605,7 |
|
Mexic (revoluţia) |
1913-1916 |
10715,4 |
197,1 |
7716100,0 |
|
China (războiul cu Japonia) |
1938-1947 |
2617681,0 |
207,0 |
612,5 |
Concomitent cu intensificarea fenomenelor inflaţioniste s-au conturat şi constituit diverse concepţii privind cauzele inflaţiei. în literatura economică aceste concepţii sunt împărţite în două mari grupe: a) adepţii inflaţiei monetariste şi b) adepţii inflaţiei nemonetariste.
Prima concepţie pune la baza fenomenului inflaţiei factori care acţionează în sfera circulaţiei banilor, şi îndeosebi masa acesteia.
Această concepţie corespunde, de fapt, explicaţiei clasice a inflaţiei, care vedea cauza inflaţiei în excedentul masei monetare, indiferent de formele de monedă din care ea se compune şi care atrage după sine creşterea preţurilor. O astfel de explicaţie se bazează pe teoria cantitativă a banilor, formulată încă de Davanzati şi în special de mercantilistul Jean Bodin în secolul XVMea şi dusă mai departe de şcoala de la Chicago prin Milton Friedman.
Pentru a înţelege cât de răspândit a fost acest mod de a explica inflaţia amintim faptul că şi un economist de talia lui J.K.Galbraith, care nu aparţine şcolii monetariste, afirma la mijlocul anilor ’70 ai secolului XX că inflaţia se poate produce şi în condiţiile etalonului aur, aducând în această privinţă ca argument faptul că afluxul de aur din Europa în S.U.A. în timpul primului război mondial a constituit cauza inflaţiei în această ţară. în viziunea susţinătorilor contemporani ai acestei concepţii, combaterea inflaţiei trebuie realizată prin măsuri de presiune asupra masei monetare prin reducerea acesteia cu ajutorul unor restricţii în sfera creditului şi a ratei dobânzii.
Adepţii inflaţiei nemonetare afirmă că la baza inflaţiei se află nu excedentul masei monetare, ci presiunea cererii, discrepanţa dintre mărimea cererii solvabile, care sporeşte în funcţie de creşterea salariilor, de investiţiile întreprinderilor şi cheltuielilor statului, pe de o parte, şi capacitatea economiei naţionale de a satisface concomitent toate aceste cereri, pe de altă parte. Alţi gânditori consideră că la originea inflaţiei, înţeleasă ca proces de creştere a preţurilor, se află majorarea costului de producţie, prin ridicarea continuă a preţurilor factorilor de producţie.
Există şi părerea că nu orice creştere a preţurilor echivalează cu inflaţia. J.M.Albertini menţionează că o creştere inflaţionistă a preţurilor presupune ca indicele general al preţurilor naţionale să crească mai repede decât cel al preţurilor internaţionale; sporirea preţurilor să se generalizeze şi să se prelungească fară perspective clare de încetare; creşterea respectivă să aibă efecte economice şi sociale patologice dureroase pentru ansamblul economiei naţionale.
Preţurile cresc sub influenţa unor factori multipli: a) creşterea mai accentuată a cererii, în raport cu oferta; b) scumpirea factorilor de producţie şi în primul rând creşterea preţurilor la resursele naturale şi a salariilor, precum şi a altor cheltuieli, care conduc la creşterea costurilor de producţie; c) devalorizarea monedei naţionale care scumpeşte importurile.
Declanşarea şi desfăşurarea inflaţiei este, însă, mult mai complexă. Ea poate fi alimentată prin cererea excesivă de bani şi de credit, prin creşterea deficitului bugetar, dar în egală măsură şi prin nerespectarea unei corelaţii de bază a activităţii economice în cadrul întreprinderilor care cere ca sporirea salariilor să se facă numai în măsura creşterii productivităţii muncii. Complexitatea factorilor şi mecanismelor care pot provoca şi alimenta fenomenele inflaţioniste îi face pe specialişti să afirme că este dificil de oprit spirala inflaţionistă şi de stabilit preţurile odată pentru totdeauna. Aceasta întrucât, a căuta vinovatul de inflaţie este ceva asemănător cu a se întreba „care este într-un râu picătura de apă care împinge pe toate celelalte”.
Concepţia potrivit căreia inflaţia ar echivala cu o emisiune suplimentară de bani peste masa bănească activă, sau concepţia absolutizării factorului preţ luat ca atare în declanşarea inflaţiei nu numai că nu pot explica ceilalţi factori şi cauze ale acesteia, dar se înscriu în cadrul unei gândiri care poate genera confuzii nu numai în plan teoretic, dar cu efecte imprevizibile în întreaga metodologie şi practică monetară.
De aceea se impune analiza cauzelor inflaţiei sub aspect obiectiv şi sub aspect subiectiv.
Nu încape îndoială că producţia bunurilor materiale, circulaţia acestora, consumul neproductiv şi productiv reprezintă fenomene şi procese obiective şi necesare existenţei omului. Aceste fenomene se referă, în primul rând, la capacitatea indivizilor de a înţelege şi cunoaşte faptele şi evenimentele care se desfăşoară în activitatea economică şi, respectiv, în cea monetar-financiară, ca latură inseparabilă a acesteia. Spre exemplu, cunoaşterea conţinutului şi funcţiilor banilor, preţului, profitului, salariului, masei monetare, precum şi a inflaţiei, au o importanţă esenţială pentru întregul mecanism al înţelegerii şi stăpânirii fenomenului, să-i spunem, – monetar. Are loc o dedublare luată atât prin legătură directă cât şi inversă o semnificaţie obiectivă şi, respectiv, una subiectivă care ţin de logica internă a fenomenului a cărui existenţă şi formă de manifestare explică însăşi raţiunea desfăşurării Iui şi, totodată, pune în valoare prezenţa, implicarea şi participarea efectivă a omului, capacitatea Iui de a-1 cerceta şi pune într-un sistem coerent şi explicabil toate fenomenele economice.
A analiza inflaţia de pe poziţia menţionată înseamnă a admite că acţiunea omului, existenţa lui în cadrul unui fenomen economic şi social ca cel inflaţionist are o dublă semnificaţie:
- obiectivă, care presupune existenţa unor proporţii de interdependenţă între fenomene şi procese econom ico-monetare de tipulproducţie-bani, producţie-preţ, producţie-profit ş.a. şi care ţin în mod organic de acţiunea unor legi economice obiective: legea valorii, legea circulaţiei banilor, legea plusvalorii;
- subiectivă, care constă în faptul că în cadrul conexiunilor dintre fenomenele economice diferiţi subiecţi ai activităţii economice îşi pun amprenta, influenţând prin actul lor de voinţă, raporturile din sfera monetară.
Dar, interdependenţele dintre latura obiectivă şi cea subiectivă a inflaţiei nu trebuie însă redusă numai la relaţia cauză – efect.
Influenţele reciproce nu parcurg o cale liniară, ci una sinusoidală, dinamică şi contradictorie. De cele mai multe ori are loc tendinţa de a se acorda mai mare atenţie efectelor inflaţiei, fără o cercetare profundă a cauzelor ei şi invers, astfel încât apar dificultăţi în delimitarea riguroasă unde începe şi unde se termină cauza, şi de unde începe efectul. Această influenţă reciprocă a relaţiei obiective-subiective a impus cu necesitate cercetătorii să apeleze la aparatul statistico- matematic, adică la rezolvarea „impasului” prin descoperirea şi măsurarea laturii funcţionale a efectelor şi cauzelor fenomenului inflaţionist
Astfel, începând cu gândirea monetară antică (Platon, Aristotel ş.a.), continuând cu şcoala iluministă (Descartes, Montesquieu ş.a.), cu şcoala fîziocrată (Quesnay, Turgot), cea clasică (Smith, Ricardo ş.a.), şcolile neoclasice (Fisher, Marshall) şi încheind cu personalităţi contemporane ca Wicksell, Samuelson, Friedman, vom observa că în gândirea lor economică şi monetară-financiară, aducând contribuţii remarcabile la explicarea fenomenului monetar au trecut, totuşi, cu vederea unele momente privind justificarea fenomenului inflaţionist.
De aceea, definirea conceptului de inflaţie, a conţinutului şi semnificaţiei lui contemporane nu pot fi determinate numai prin maniera în care acestea au fost formulate de gânditorii menţionaţi.
în afara celor două cauze fundamentale (obiective-subiective) natura şi geneza inflaţiei sunt organic legate de rolul pe care-! are politica monetar-financiară a unui stat sau altul. Statul, spunea încă marele savant polonez N.Copernic, care practică inflaţia, acţionează ca uri falsificator de monedă. Crearea de monedă falsă (fară acoperire n.n.) constă în producerea arbitrară de venituri noi sau în extinderea neregulată a veniturilor unei colectivităţi.
Etapele şi formele inflaţiei se manifestă prin prisma cauzelor ce stau la baza acesteia.
Gândirea economică contemporană pune în evidenţă următoarele etape de declanşare a inflaţiei:
- inflaţia târâtoare, liniştită, care presupune o creştere a preţurilor în proporţie de sub 3% şi care având tendinţă de depăşire a unui anumit prag, apare pericolul ca fenomenul să fie scăpat de sub controlul autorităţilor monetare;
- inflaţia moderată, atinge o rată de până la 6%;
- inflaţia rapidă, înregistrează o creştere a preţurilor de până la 10%;
- inflaţia galopantă, sau hiperinflaţia, cu acţiune extrem de distructivă asupra proceselor economice şi sociale şi presupune o creştere a preţurilor de peste 50%.
Inflaţia târâtoare şi cea moderată sunt considerate un „rău necesar*’, în timp ce inflaţia rapidă şi cea galopantă arată că fenomenul a scăpat de sub control, iar consecinţele sunt greu de evaluat.
La etapa actuală sunt supuse analizei următoarele forme de manifestare a inflaţiei: inflaţia prin cerere, inflaţia prin costuri, inflaţia prin monedă şi credit, inflaţia importată.
Inflaţia prin cerere se caracterizează prin faptul că, datorită insuficienţei producţiei, a deformării raportului dintre cerere şi ofertă, oferta nu acoperă cererea în volum şi structură. Acest dezechilibru major determină o creştere substanţială a preţurilor şi o scădere marcantă a puterii de cumpărare a banilor.
Inflaţia prin costuri este caracterizată de faptul că prin creşterea preţurilor de vânzare a bunurilor ca urmare a scumpirii factorilor de producţie şi a includerii în cheltuielile de producţie a unor cheltuieli nejustificate creşte nivelul general al preţurilor.
Inflaţia prin monedă constă, în principal, în faptul că excedentul de cerere şi, respectiv, de masă monetară, se datorează emisiunii suplimentare de bani pentru acoperirea deficitelor bugetare, ca şi prin creşterea excesivă a creditelor, şi astfel apare un surplus de bani pe piaţă, care nu are acoperire în bunuri şi servicii. Acest surplus de bani agravează dezechilibrul dintre cerere şi ofertă şi se concretizează atât prin creşterea sensibilă a preţurilor, cât şi prin scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Inflaţia importată, sau prin curs, constă în faptul că preţurile la mărfurile importate cresc, în principal, ca urmare a scăderii cursului de schimb a monedei naţionale. Este mai semnificativă, în special, în cazul resurselor sau componentelor tehnice importate, pentru că duce în mod direct la creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor create prin folosirea acestora.
Nivelul inflaţiei poate fi măsurat cu ajutorul indicelui preţurilor şi a puterii de cumpărare a banilor.
Indicele preţurilor (Ipr) este principalul instrument de măsurare a inflaţiei întrucât se referă la aspectul cel mai evident al inflaţiei: creşterea semnificativă şi generalizată a preţurilor. De regulă, indicele preţurilor se determină ca raport procentual între cantitatea (Q) de mărfuri exprimată în preţurile perioadei curente (pri) şi în preţurile perioadei de bază (pro):
întrucât inflaţia afectează în mod direct calitatea vieţii
populaţiei, o deosebită atenţie se acordă determinării indicelui preţurilor la bunurile şi serviciile de larg consum, folosindu-se instrumentul statistic ..coşul de consum” sau al gospodinei. Astfel, se calculează indicele preţurilor la bunurile de consum (Iprc) prin raportarea cantităţii de bunuri şi servicii din „coş” în preţuri curente şi în preţuri de bază:
Indicele preţurilor arată ritmul creşterii preţurilor într-o anumită perioadă de timp, adică de câte ori s-au mărit preţurile. Pentru a determina cu cât au crescut preţurile într-un interval de timp, se foloseşte un indicator, numit rata inflaţiei (r).
Rata inflaţiei se determină prin scăderea din indicele preţurilor a 100 de unităţi [r = Ipr – 100]. De exemplu, dacă într-o perioadă dată indicele preţurilor este de 120%, rata inflaţiei este de 20% (120% – 100%).
Puterea de cumpărare a banilor este un alt indicator de măsurare a inflaţiei, pentru că acest fenomen afectează în mod direct veniturile nominale (exprimate în bani) a populaţiei şi a întreprinderilor.
Puterea de cumpărare a banilor (Pch) se determină ca un raport dintre masa monetară (Mb) din economie şi nivelul preţurilor (Pr), apreciind câte bunuri şi servicii se pot cumpăra cu suma de bani din economie, la un nivel dat al preţurilor:
Consecinţe ale inflaţiei. Indiferent de forma de manifestare, inflaţia are consecinţe negative de ordin economic şi social.
în primul rând, creşterea inflaţionistă a preţurilor determină reducerea puterii de cumpărare a salariaţilor şi mai ales a oamenilor cu venituri fixe şi mai reduse. Prin aceasta, ea slăbeşte rolul stimulativ al veniturilor din muncă, cu implicaţii asupra producţiei sociale.
In al doilea rând, prin devalorizarea banilor pe care o antrenează, inflaţia provoacă modificări în comportamentul agenţilor economici, alimentând tendinţele speculative, devalorizând economiile (acumulările) şi descurajând orientarea spre investiţii productive.
în al treilea rând, inflaţia accentuează scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte valute, conducând la scăderea cursului acesteia.
Inflaţia, dacă nu depăşeşte anumite limite, poate avea efecte pozitive pentru debitori care, la contractarea creditelor obţin sume cu o anumită putere de cumpărare, iar la rambursare, în condiţiile unor preţuri majorate, sumele respective au o putere de cumpărare mai mică. In aceste condiţii, deprecierea monedei naţionale determină redistribuirea veniturilor acumulate şi schimbă sensurile utilizării acestora. Efectul general negativ al acestei redistribuiri constă în descurajarea investiţiilor directe sau propriu-zise, pentru dezvoltarea şi modernizarea activităţilor economice şi în orientarea unor importante resurse băneşti spre acţiuni speculative.
Măsuri antiinflaţioniste. Fenomenele inflaţioniste pot fi înlăturate prin aşa măsuri ca: stimularea ofertei, controlul cererii agregate, politica fiscală, politica monetară ş.a.
Stimularea ofertei se realizează, în principal, prin măsuri de eficientizare a activităţii economice şi vizează promovarea competiţiei reale prin asigurarea condiţiilor specifice creşterii economice de tip intensiv. Măsurile şi programele sunt nemijlocit legate de optimizarea costurilor, sporirea productivităţii muncii şi menţinerea unor preţuri reale. în acest sens se acordă facilităţi fiscale şi tarifare şi, chiar, subvenţii pentru domeniile şi activităţile ce pot asigura o creştere economică neinflaţionistă.
Controlul cererii agregate (globale) presupune folosirea unor instrumente sau pârghii care să permită stoparea creşterii preţurilor. Măsurile de control a cererii se concretizează prin două componente principale: politica fiscală şi politica monetară.
Politica fiscală antiinflaţionistă presupune modificarea nivelului şi dinamicii diferitor categorii de venituri prin diminuarea şi, chiar, stoparea evoluţiei veniturilor din activităţi neproductive, parazitare sau speculative, ori fără o corelare raţională cu ritmurile creşterii productivităţii muncii sociale (PIB/loc). Politica fiscală neinflaţionistă constă în dimensionarea impozitelor şi a taxelor, volumului, structurii şi evoluţiei cheltuielilor publice (bugetare), asigurându-se reducerea deficitelor bugetare cronice şi a decalajelor dintre cererea nominală şi oferta reală de bunuri şi servicii de consum.
Politica monetară antiinflaţionistă se realizează prin măsuri de raţionalizare a masei monetare, în raport cu oferta reală de bunuri şi servicii, de diminuare a surplusului absolut şi relativ de masă monetară, aflată în circulaţie, prin modificarea masei monetare sau prin reglarea ratei dobânzii, diminuarea ofertei de monedă, respectiv reducerea lichidităţilor prin scumpirea creditului. Astfel, prin diminuarea posibilităţilor de acces la împrumuturi bancare, scad atât cheltuielile de consum ale populaţiei, cât şi cele ale agenţilor economici care sunt obligaţi să aloce o parte mai mare din venituri pentru continuarea activităţii la scară lărgită.
Influenţa măsurilor antiinflaţioniste poate fi privită şi prin raportul dintre ritmurile creşterii economice şi rata inflaţiei. Astfel, în funcţie de sensul acestei corelaţii, sunt cunoscute mai multe tipuri ale creşterii economice: creştere economică neinflaţionistă — ritmul creşterii economice este superior ratei inflaţiei; creştere economică inflaţionistă – ritmul creşterii economice este inferior ratei inflaţiei; stagflaţia – stagnarea creşterii economice şt o inflaţie rapidă; slumpflaţia- declin economic şi inflaţie rapidă sau galopantă.
în prezent pentru economia naţională a Republicii Moldova este caracteristică creşterea economică inflaţionistă, deoarece rata anuală a inflaţiei depăşeşte ritmurile creşterii economice de peste trei ori şi constituie 10-12%.
în concluzie remarcăm că, întrucât inflaţia descurajează activitatea economică şi socială, agravează nivelul de trai al populaţiei şi, în primul rând, acelei cu venituri fixe şi reduse, devalorează ritmurile creşterii economice, ea trebuie supusă unui control riguros nu numai din partea autorităţilor monetar-financiare, ci şi din partea statului prin reglarea preţurilor bunurilor de primă necesitate, tarifelor serviciilor comunale ş.a. Aceasta deoarece experimentele de liberalizare totală a preţurilor din ultimii 10-15 ani au provocat consecinţe din cele mai negative.
[1] Eugenia Vasilescu „Managementul proceselor monetare”. Editura Curtea Veche, 1993, pag. 118
[2] Yves Guyot« Les problemes de la deflation », pag.38
[3] Reprodus după C.P.Mouceel coBpeMeHHbm B3r^ag Ha Be^Hyro npoS^eMy”. OOO „Market DC Corporation”. 2004, pag.23-24
