Monetarismul a fost definit pentru prima dată în anul 1868 de K.Brunner prin trei trăsături esenţiale: în primul rând, impulsurile monetare sunt determinate de variaţiile producţiei, folosirii mâinii de lucru şi preţurilor, în al doilea rând, evoluţia masei monetare este indiciul cel mai sigur pentru a măsura impulsul monetar. în al treilea rând, autorităţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în cursul ciclurilor economice. Cu alte cuvinte, moneda reprezintă totul sau aproape totul în viaţa economică. Prin ea se poate stimula, crea şi controla, ea însăşi fiind posibilă de controlat.
Monetarismul ca teorie demnă de a sugera recomandări de politică economică ţine de anii’70 ai secolului XX; perioadă de declin a dirijismului economic şi de revigorare a liberalismului. Dirijismul, având în vedere ipoteza că preţurile şi salariile sunt relativ constante, a considerat că banii nu au mare importanţă, şi atunci a acceptat inflaţia ca preţ al ocupării depline a forţei de muncă şi pe această bază a unei creşteri economice. Cu toate acestea, în aniP70 inflaţia şi şomajul au început să crească şi orice politică de sorginte keynesiană nu mai dădea rezultate.
Acesta este momentul lansării teoriei monetariste, care fusese gândită încă din anii’40 ai secolului trecut. întemeietorul ei este Milton Friedman, economist american, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 1976.
Bazele teoriei monetariste sunt puse de M.Friedman în lucrările: Eseurile teoriei economice pozitive (1953); Cererea de monedă ( 1959), Capitalism şi libertate (1962); Istoria monetară a S. U.A. pe perioada 1867-1960, realizată împreună cu A.Schwartz ş.a.
Monetarismul se bazează pe postulatele teoriei cantitative a banilor apărută încă în secolul XVIII. Conform teoriei cantitative a banilor nivelul preţurilor este direct proporţional cu cantitatea banilor existentă în circulaţie. Oferta de bani constă în moneda de circulaţie şi depozitele spre utilizare (economiile). Cantitatea de monedă (în fapt cererea de bani) este determinată de stat,
Monetariştii afirmă că funcţia cererii de bani este una din cele mai stabile şi mai importante în economie.
Teoria monetaristă implică luarea în considerare a următoarelor principii: economia liberă de piaţă privată este considerată cea mai bună şi eficientă formă de activitate umană; în funcţionarea ei rolul cel mai important îl are moneda şi în bine şi în rău; între volumul activităţii economice şi masa monetară există o determinare cantitativă precisă, care se stabileşte cel mai corect în condiţiile pieţei libere particulare şi cu efecte stabilizatoare dintre cele mai bune; atunci când economia devine mixtă (particulară şi publică), iar statul se amestecă în treburile economice private, recurgând la manevre cu masa monetară, economia se dereglează; inflaţia este rezultatul, şi, totodată, expresia cea mai elocventă a respectivei dereglări; inflaţia este un proces monetar contemporan cu cauze imediate dar şi mai îndelungate; cel mai bun remediu al ei este respectarea în drepturile fireşti a economiei de piaţă libere prin îndepărtarea intervenţiei exagerate a statului în funcţionarea mecanismului ei.
Politica monetară preconizată de M.Friedman, decurge din poziţia faţă de rolul statului în economie şi anume: statul să nu se amestece în domenii şi probleme pe care economia liberă particulară le poate rezolva cu succes; el să intervină numai acolo unde şi atunci când, fără concursul lui, problemele nu pot fî soluţionate.
în concepţia monetaristă inflaţia este o realitate tulburătoare a economiilor de piaţă postbelice. în explicaţia momentului negativ al inflaţiei M.Friedman face deosebire între cauzele imediate şi cele îndepărtate. Cauza imediată o constituie o creştere rapidă a masei monetare faţă de volumul producţiei. Deci problema de fond care trebuie lămurită este cea a cauzelor creşterii mai rapide a cantităţii de bani în raport cu sporirea producţiei, luând în consideraţie şi apariţia de noi instrumente de schimb.
Din momentul în care moneda n-a mai depins de cantitatea de metale preţioase, ci de voinţa şi hotărârile guvernelor şi/sau ale băncilor naţionale, explicarea decalajului între cele două mărimi macroeconomice – creşterea masei monetare şi sporirea producţiei – trebuie căutată, cel puţin, în următoarele acţiuni:
al nevoia sporită de bani a guvernului care recurge, prin inflaţie, la un impozit indirect forţat la populaţie; bl majorarea cheltuielilor guvernamentale, implicate de traducerea în practică a politicilor antişomaj şi anticriză;
Ol erorile comise de banca centrală.
Există „leac” contra inflaţie? După M.Friedman, singurul leac constă în împiedicarea creşterii rapide a cheltuielilor. Singurul mijloc de care dispune guvernul pentru a lupta contra inflaţiei constă în a cheltui mai puţin şi în a „fabrica” mai puţini bani. Nu există altă soluţie.
Inflaţia, recunoaşte autorul teoriei monetariste, nu este în toate cazurile un moment negativ, contrar dezvoltării. Sunt situaţii când inflaţia scăzută sau medie, controlată, poate constituit o sursă suplimentară, temporară, de finanţare a dezvoltării.
Din aceste considerente M.Friedman propune o rată anuală de variaţie a masei monetare în circulaţie de 3-5% pe termen scurt şi 2-3% pe termen lung.
în viziunea monetariştilor statul contemporan urmează să îndeplinească următoarele funcţii:
î) controlul masei monetare în circulaţie;
2) acumularea veniturilor bugetare necesare bunei sale
activităţi.
După părerea monetariştilor, ceea ce se cere pentru asigurarea echilibrului şi creşterii economice este reducerea intervenţiei guvernamentale. Pârghiile de care dispune statul ar urma să fie folosite în vederea asigurării unui cadru monetar stabil pentru o economie liberă. Toate celelalte proporţii trebuie să se stabilească prin intermediul pieţei.
în concluzie constatăm, că încercările de aplicare a teoriei monetariste în economia de tranziţie a Republicii Moldova au produs efecte invers proporţionale cu cele presupuse.
