Autorul acestei teorii este fondatorul neoinstituţionalismului, americanul de origine canadiană John Kenneth Galbraith (n.1908). Prin lucrările sale Capitalismul american (1952), Societatea opulenţei (1958), Noul stat industrial (1967) ş.a. J.Galbraith a devenit unul dintre cei mai populari economişti ai secolului XX.
în viziunea lui J.Galbraith la etapa actuală nu piaţa, ci marile întreprinderi (corporaţiile) supuse unei stricte planificări şi statul constituie principalele instituţii care determină dezvoltarea economică şi socială. La această concluzie el a ajuns studiind rigiditatea preţurilor la produsele industriale după Marea depresiune ce a zguduit lumea capitalistă în perioada 1929-1933.
Constituirea marilor corporaţii monopoliste sau oligopoliste a generat o mare putere care are posibilitatea să stabilească singură preţurile de piaţă şi să le menţină ridicate chiar şi în condiţiile unei insuficienţe a cererii agregate. Mai mult. EI constată că pentru a menţine preţurile ridicate, monopolurile reduc nivelul producţiei corespunzător nivelului cererii, sacrificând uneori chiar şi profitul pe termen scurt în favoarea profitului ridicat de monopol. J.Galbraith formulează teza conform căreia economia contemporană a ţărilor capitaliste se împarte în două sectoare: sectorul „producţiei competiţionale” şi sectorul „producţiei necompetiţionale”.
Evoluţia economică a fost de aşa natură, – explică J.Galbraith, – încât concurenţa perfectă nu mai acţionează în economiile dezvoltate. Aici concurenţa este înlocuită de câteva societăţi anonime – monopoluri sau oligopoluri – care au puterea de a fixa preţurile lor şi de a-şi regla interesele. Marea întreprindere sinonimă cu sistemul industrial a distrus astfel mecanismele pieţei perfect concurenţiale. Această idee este argumentată de J.Galbraith astfel: în S.U.A. două sute de firme uriaşe folosesc două treimi din numărul de muncitori industriali. Câteva mari linii de aviaţie, două companii de linii telefonice, trei reţele de televiziune, câteva companii electrice au acaparat toate sectoarele respective de activitate. La rândul lor
cincizeci de mari bănci domină piaţa financiară a S.U.A. Concentrarea în domeniul asigurărilor şi a comerţului, cu excepţia comerţului de detaliu, este şi mai mare. Aproximativ două mii de mari întreprinderi furnizează mai mult de jumătate din producţia privată de bunuri şi servicii în S.U.A.
în viziunea lui J.Galbraith, „economia modernă se divide în două sectoare: primul grupând câteva firme uriaşe, al doilea grupând milioane de întreprinderi mijlocii şi mici. în S.U.A. ele numără între 10-12 milioane. „Eu nu cred că micile exploatări individuale sau familiale sunt pe cale de dispariţie. Ele sunt foarte eficiente într-un domeniu al vieţii economice. Dar este fapt, că o bună jumătate a economiei este în afara hotărârii impresionale a pieţei şi se plasează în sfera puterii autoreglatoare a marii întreprinderi”.[1]
Referindu-se la rolul pieţei în economia contemporană, fondatorul neoinstituţionalismului, J.Galbraith apreciază că astăzi aceasta este „un concept abstract care implică vânzări ori cumpărări de bunuri şi servicii, fiind golită de orice sens geografic. Şefii unor mari întreprinderi americane fac tranzacţii deseori foarte complexe pe pieţele unde ei n-au pus niciodată piciorul”[2]. însă cu toată puterea deosebită a marilor întreprinderi în economia contemporană piaţa, spune J.Galbraith, n~a dispărut şi ar fi o exagerare să susţinem aceasta. Multe întreprinderi nu exercită decât un control imperfect asupra preţurilor lor. Mulţi oameni nu-şi pot controla veniturile lor, în aceste cazuri dacă întreprinderea sau particularul cere un preţ prea ridicat sau oferă un produs rău sau servicii rele, vor trebui să lase locul altora care vor furniza bunuri mai calitative şi la un preţ mai convenabil. Piaţa şi concurenţa imperfectă există pentru întreprinderile mijlocii şi cele mici, pentru micii comercianţi, pentru fabrici mari, dar care nu au o situaţie de monopol, într-o oarecare măsură pentru agricultură ş.a. Dar întreprinderile mici şi mijlocii sunt adeseori cumpărate în întregime de monopoluri sau oligopoluri.
J.Galbraith consideră că dezvoltarea sistemului industrial, punând capăt atotputerniciei pieţei libere nu va duce niciodată la dispariţia completă a acesteia. El doar şi-o va supune şi o va adapta pe aceasta propriilor sale interese.
începând de Ia o anumită dimensiune mari ie întreprinderi dispun de mijloace de a-şi extinde influenţa asupra comportamentului consumatorilor şi, deci, asupra propriilor pieţe. Marea întreprindere poate influenţa adesea şi statul, pe când mica întreprindere nu dispune de o asemenea posibilitate. Mai mult. Marile companii au adeseori posibilitatea să înfăptuiască propria lor politică externă deosebită de a guvernelor lor.
Un element esenţial care permite marilor întreprinderi să iasă de sub influenţa mecanismului pieţei şi să intre în sfera organizării şi planificării microeconomice este formarea tehnocraţiei. în marea întreprindere deciziile sunt luate de judecăţile colective ale managerilor, directorilor comerciali, directorilor tehnici, inginerilor, oamenilor de ştiinţă, contabililor, şefilor de personal ş.a. Acesta este aportul colegial de decizie, căruia i-au dat numele de tehnostructură. Astfel, în marea întreprindere, puterea tinde să treacă din mâna proprietarilor în cea a gestionarilor. în marile corporaţii nimeni nu posedă mai mult de 1% din acţiuni, rar când se mai întâlnesc firme mari cu acţionari care să posede de la 2% la 10% din acţiuni. în general, acţionarii sunt neinformaţi cu privire la afacerile curente ale marilor societăţi pe acţiuni.
în marele întreprinderi contemporane locul determinant revine tehnostructurii, iar planificarea înlocuieşte aici piaţa. Planificarea înlocuieşte în cadrul său preţurile stabilite de piaţă cu preţuri stabilite de ea. Marea întreprindere în conlucrare tacită cu alte întreprinderi de uriaşe dimensiuni posedă forţe suficiente pentru a-şi planifica producţia cu mulţi ani înainte.
Apreciind rolul statului în economia contemporană, J.Galbraith afirmă că existenţa sectorului public împiedică şi el jocul pieţei. Aria sectorului public se extinde la un număr de servicii din ce în ce mai numeroase şi din ce în ce mai variate: un sistem de apărare, de susţinere a industriei de armament, învăţământ şi formarea profesională, drumuri rutiere pentru automobile, instituţii de cercetare ale căror costuri depăşesc cheltuielile companiilor particulare, spitale, locuinţe, securitate socială, electricitate, telefoane ş.a. Se formează astfel chiar un monopol de stat. Totodată statul, ca instituţie principală devine nu numai monopolist, ci şi mijloc de sprijin a pieţei şi a concurenţei. El intervine pentru a îndepărta neajunsurile concurenţei. Statul impune sau stabileşte preţuri minimale pentru produsele agricole în particular, poate decreta cota (rata) beneficiilor minimale pentru micii comercianţi în scopul de a pune capăt unei concurenţe distrugătoare. Guvernul poate asigura asistenţă când unele firme nu mai sunt competitive, poate asigura salarii minimale garantate pentru muncitorii nesindicalizaţi ş.a.
în concluzie putem menţiona, că J.Galbraith a cercetat în mod profund procesul de concentrare şi centralizare a capitalului şi a producţiei, creşterea rolului marilor întreprinderi şi legăturile acestora cu statul. El a observat, însă, că oricât s-ar concentra şi centraliza o economie, ea nu va exclude niciodată mica întreprindere şi pe micul întreprinzător. Dimpotrivă, adeseori existenţa acestuia din urmă devine
o necesitate obiectivă. între marea şi mica întreprindere există numeroase legături de interdependenţă. Pentru el o economie este unică şi indivizibilă. Dar marea producţie întotdeauna va avea ascendent asupra celei mici, iar economia în proporţiile sale actuale nu se poate dezvolta fără o intervenţie activă a statului. Aşadar, J.Galbraith a rămas un adept convins al amestecului statului în condiţiile menţinerii marilor corporaţii particulare şi a economiei de piaţă bazată pe întreprinderea mică şi cea mijlocie.
[1] J.K.Galbraith, Nicolae Salinger „Tout savoir ou presque sur l’economie”. Paris, 1970, pag.47
[2] Ibidem, pag.43
