Contribuţia majoră la elaborarea acestei teorii îi aparţine economistului american, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1976) Milton Friedman (1912-2006). în lucrările sale Capitalism şi libertate (1962), Libertatea de a alege (1979-1980) ş.a. el considera că libertatea economică este un mijloc indispensabil pentru a realiza libertatea politică. Tipul de organizare economică care asigură libertatea economică în mod direct, şi anume capitalismul concurenţial, promovează şi libertatea politică, deoarece separă puterea economică de cea politică şi, în acest fel, dă posibilitatea uneia să o contrabalanseze pe cealaltă.
în viziunea lui M.Friedman, istoria confirmă, fără echivoc, că există o relaţie între libertatea politică şi piaţa liberă. Secolul al XIX”lea şi începutul secolului XX reprezintă, în ţările occidentale, excepţii şocante în raport cu tendinţa generală a dezvoltării istorice. Libertatea politică, în această perioadă de timp, s-a extins în mod evident odată cu piaţa liberă şi cu dezvoltarea instituţiilor economiei de piaţă capitaliste.
Legătura logică între libertatea politică şi cea economică este completă şi în nici un caz unilaterală. La începutul secolului XX, gânditorii radicali erau înclinaţi să privească libertatea politică ca pe un mijloc de a ajunge la libertatea economică. Ei credeau, spune M.Friedman, că masele erau nemulţumite de restricţiile ce le erau impuse şi, că dacă printr-o reformă politică s-ar fi dat populaţiei dreptul de vot, aceasta ar fi optat pentru ce era mai bun la „laissez faire”-ul. Triumful liberalismului economic în Anglia secolului al XIX”lea a avut loc, ca o restricţie, faţă de intervenţia crescândă a guvernului acestei ţări în treburile economice. Această tendinţă a fost mult mai accelerată între cele două războaie mondiale. în ţările democratice, situaţia dominantă a devenit bunăstarea materială, mai degrabă decât libertatea.
Evenimentele de după cel de-al doilea război mondial au scos la iveală o reacţie diferită între libertatea economică şi cea politică. Planificarea centralizată a economiei de factură sovietică s-a interferat, desigur, cu libertatea individuală. Totuşi, în cel puţin câteva ţări, rezultatul nu a fost înăbuşirea libertăţii, ci inversarea politicii economice.
Care sunt, în esenţă, legăturile logice între libertatea economică şi cea politică? Pentru a răspunde la această întrebare, M.Friedman ia în considerare, mai întâi, piaţa ca o componentă nemijlocită a libertăţii şi, apoi, relaţia indirectă dintre mecanismele pieţei – libertatea politică. Rezultatul derivat al acestui demers analitic va fi o schiţare a regulilor economiei ideale, aferente unei societăţi libere. Problema de bază a organizării sociale este: cum să coordonezi activităţile economice ale unui număr mare de participanţi la procesul de reproducţie. Chiar în societăţile relativ înapoiate, diviziunea largă a muncii şi specializarea pe funcţii sunt cerute de utilizarea eficientă a resurselor disponibile.
In esenţă, sunt doar două căi de a coordona activităţile economice a milioanelor de lucrători. Una este conducerea centralizată, implicând folosirea constrângerii şi cealaltă este cooperarea voluntară a agenţilor economici pe baza mecanismelor pieţei.
Posibilitatea coordonării prin cooperarea voluntară se bazează pe principiul elementar că ambele părţi ale unei tranzacţii economice beneficiază de avantaje cu condiţia ca tranzacţia să fie voluntară, atât pentru o parte, cât şi pentru cealaltă, şi ambele să fie în cunoştinţă de cauză. Aşa fiind schimbul, se poate, deci, realiza coordonarea fară constrângere. Un model funcţional de societate organizată pe bază de schimb voluntar îl reprezintă capitalismul concurenţial, unde coordonarea activităţii economice se realizează cu concursul pieţei libere.
In economia de piaţă, bazată pe întreprinderi şi bani, cooperarea este strict individuală şi voluntară cu două condiţii:
- întreprinderile să fie particulare, pentru că părţile contractante să fie în ultimă instanţă indivizii înşişi;
- indivizii să fie efectiv liberi, pentru a intra sau nu într-o relaţie de schimb, astfel încât fiecare tranzacţie să fie strict voluntară.
Cerinţa de bază constă în menţinerea legii şi a ordinii, pentru a face să fie executate contractele încheiate prin propria voinţă a părţilor.
La etapa actuală cele mai frecvente probleme sunt cele pe care le generează monopolul şi cele ce derivă din externalităţi. Monopolul împiedică afirmarea libertăţii efective a indivizilor, iar externalităţile provoacă efecte care se exercită asupra terţilor şi care nu pot fi puse nici la plată, nici la recompensare. Atâta timp cât se menţine libertatea efectivă a schimbului, consumatorul este protejat de constrângere din partea vânzătorului, deoarece există alţi vânzători cu care poate avea relaţii de afaceri, iar vânzătorul este protejat de constrângere din partea consumatorului, deoarece există şi alţi consumatori cărora acesta Ie poate vinde.
Funcţionarea pieţei libere nu elimină, desigur, nevoia de guvern, dimpotrivă guvernul este necesar atât ca autoritate în stabilirea „regulilor jocului”, cât şi ca arbitru în interpretarea şi aplicarea regulilor decise. Ceea ce face piaţa este să reducă în mare măsură şirul de probleme ce trebuie rezolvate prin măsuri politice. Prin sustragerea organizării activităţii economice de sub controlul exercitat de autoritatea publică, piaţa elimină sursa puterii coercitive, permiţând forţei economice să fie mai degrabă un obstacol în faţa puterii politice decât o consolidare a acestei puteri.
Puterea economică poate fi foarte mult dispersată dacă nu există
o lege a conservării care să impună apariţia şi dezvoltarea noilor centre de putere economică pe seama celor existente. Pe de altă parte, puterea politică este mult mai greu de descentralizat. Dacă guvernul central obţine mai multă putere, aceasta are loc după toate probabilităţile pe seama puterii autorităţilor locale. în consecinţă, dacă puterea economică este asociată cu puterea politică, concentrarea pare să fie inevitabilă. Pe de altă parte, dacă puterea economică este deţinută de alte centre decât cele ale puterii politice, ea poate servi doar ca frână şi contrapondere în raport cu puterea politică.
Rolul pieţei constă în faptul că permite unanimitatea fără obligativitatea de a te conforma, fiind un sistem de reprezentare efectiv proporţională. Pe de altă parte, trăsătura caracteristică a acţiunii desfăşurate pe căi politice explicite constă în tendinţa de a cere şi a impune o substanţială confirmare. în general, rezultatul final trebuie să se concretizeze într-o lege aplicabilă tuturor grupurilor, şi nu în acte legislative separate pentru fiecare parte reprezentată, ceea ce înseamnă că reprezentarea proporţională în versiunea sa politică tinde către ineficienţă şi fragmentare.
Există, după părerea lui M.Friedman, o serie de domenii în care reprezentarea proporţională efectivă este imposibilă. De exemplu, o anumită persoană nu poate dori să obţină o „cantitate” de apărare naţională mai mare decât cea primită de o altă persoană, dar tocmai existenţa unor astfel de probleme indivizibile – dintre care protecţia individului şi a naţiunii împotriva constrângerii sunt, evident, cele mai importante – împiedică sprijinirea exclusivă pe acţiunea individuală prin intermediul pieţei. Dacă, totuşi, trebuie să folosim o parte a resurselor noastre în folosul unor astfel de probleme indivizibile, devine necesară folosirea căilor politice pentru reconcilierea punctelor de vedere diferite.
Folosirea căilor politice nonpiaţă, deşi inevitabilă, tinde să tensioneze coeziunea socială necesară unei societăţi stabile. Această tensiune este minimă dacă acordul pentru o tensiune comună trebuie atins doar în cazul unui număr limitat de probleme, asupra cărora oamenii au păreri comune, orice s-ar întâmpla. Folosirea pe scară largă a pieţei reduce tensiunea din structurile sociale, făcând inutilă confruntarea în privinţa oricăreia dintre activităţile pe care o cuprinde. Cu cât numărul de activităţi care intră în aria pieţei este mai mare, cu atât sunt mai puţine problemele care reclamă decizii implicit politice şi, deci, în legătură cu care este necesar un acord.
La rândul lor, cu cât problemele asupra cărora este necesar un acord sunt mai puţine, cu atât este mai mare posibilitatea de a obţine un consens, menţinând, totodată, o societate liberă.
Funcţiile de bază ale statului într-o societate liberă sunt:
- asigurarea mijloacelor prin care se pot modifica „regulile jocului”;
- studierea divergenţelor noi cu privire la înţelesul regulilor şi să impună respectarea lor de către cei puţini, care, altfel, nu s-ar conforma jocului.
Existenţa guvernului devine astfel necesară, dat fiind că o libertate absolută este imposibilă. Iată, deci, organizarea activităţii economice pe baza liberului schimb prevede ca, prin intermediul guvernului, respectarea legii şi a ordinii să preîntâmpine încălcarea libertăţilor unui individ de către altul. Rolul guvernului este acela de a face ceea ce piaţa nu este în stare să realizeze singură, adică să stabilească, să arbitreze şi să aplice regulile jocului. De asemenea, prin intervenţia statală pot fi efectuate anumite activităţi despre care se presupune că ar putea fi făcute şi prin mijlocirea pieţei, dar, pe care anumite condiţii tehnice le îngreunează. Toate acestea se reduc la cazurile în care schimbul voluntar este excesiv de costisitor sau practic imposibil.
Există două categorii generale de astfel de cazuri: monopolul sau alte imperfecţiuni similare ale pieţei, precum şi externalităţile. Monopolul implică absenţa alternativelor aproximativ echivalente, iar externalităţile conduc la acţiunea unor persoane asupra altor persoane pe care nu este posibil să fie puse la plată sau să fie recompensate. In cazul externaiităţilor un exemplu evident îl constituie poluarea apelor. Individul care poluează apa îi forţează de fapt pe ceilalţi indivizi să schimbe apa bună pe o apă proastă.
Un alt exemplu este întrebuinţarea autostrăzilor. In acest caz, este posibil din punct de vedere tehnic să fie identificate persoanele care le folosesc şi în consecinţă să le fie percepute taxe, permiţând astfel funcţionarea unei societăţi particulare. Totuşi, pentru şoselele obişnuite, care implică multe puncte de intrare şi ieşire, cheltuielile de colectare a taxelor ar fi extrem de ridicate. Dacă ar fi să se instituie plăţi pentru fiecare serviciu primit, apare necesitatea de amplasare a aparatelor sau cabinelor de taxare la toate intrările. O metodă mult mai ieftină de a impune la plată indivizii (direct proporţională cu folosirea de către ei a drumurilor) este taxa pe benzină. Dar şi această metodă are dezavantajul său pentru că taxa plătită nu poate fi corelată în mod strict cu utilizarea drumurilor. Ca urmare, este foarte dificil să ai o întreprindere particulară care să asigure serviciile şi să colecteze taxele respective, fără să fie stabilit un vast monopol privat.
Parcurile reprezintă un exemplu interesant, deoarece ilustrează deosebirea între cazurile ce pot şi care nu pot fi justificate prin efecte externe. La prima vedere, aproape oricine consideră administrarea monumentelor naturii drept o justificată atribuţie a guvernului. De fapt, externalităţile pot motiva doar cazul unui parc urban, nefiind valabile în cazul parcurilor naţionale. Care este însă diferenţa fundamentală între cele două tipuri de parcuri ? M.Friedman răspunde: în cazul parcului orăşenesc, este extrem de dificil să identifici persoanele care beneficiază de pe urma lui şi să le percepi taxe pentru foloasele avute. Dacă există un parc în mijlocul oraşului, casele care-l înconjoară beneficiază de un spaţiu deschis, iar cei care se plimbă prin el sau pe lângă el au de câştigat. Ar fi foarte scump şi greu să plasezi aparate de taxare pe la porţi sau să impui taxe anuale pentru fiecare fereastră care dă spre parc.
Consideraţii de tipul celor menţionate au fost adesea invocate pentru a explica în mod raţional aproape orice intervenţie guvernamentală. De aceea, efectele de externai itate sunt o sabie cu două tăişuri. Ele pot fi invocate atât pentru limitarea activităţilor guvernamentale, ca şi pentru extinderea lor. Efecte de acest gen stânjenesc schimbul voluntar, deoarece identificarea consecinţelor lor asupra terţilor şi evaluarea consecinţelor acestora sunt dificile. Dar această dificultate este prezentă şi în privinţa activităţilor guvernamentale.
Este greu să determini când externalităţile sunt suficient de mari pentru a justifica anumite costuri specifice, necesare efectelor respective. Este şi mai greu să repartizezi costurile în mod corespunzător. In consecinţă, atunci când guvernul se angajează în activităţi destinate depăşirii externalităţilor, el însuşi va introduce, într-
o anumită măsură, o serie suplimentară de efecte externe, prin faptul că reuşeşte să constrângă indivizii la plată sau să-i compenseze în mod convenabil. Care dintre aceste efecte externe sunt mai grave: cele iniţiale sau cele nou create ? Aceasta se poate stabili de la caz la caz, şi atunci foarte aproximativ. în plus, implicarea guvernului în depăşirea acestor efecte are în sine un sens de externaiitate extrem de important, independent de împrejurările acţiunii guvernamentale.
Fiecare măsură de intervenţie guvernamentală limitează în mod direct sfera libertăţii individuale şi ameninţă în acelaşi mod libertatea. Libertatea este un obiectiv justificabil doar pentru indivizii responsabili.
în opinia lui M.Friedman, mai există încă tendinţa de a considera oportună orice intervenţie guvernamentală, de a atribui pieţei toate relele şi de a aprecia noile propuneri referitoare la controlul statal într-
o perspectivă ideală. Acestea ar fî aplicabile cu succes dacă ar fi materializate de oameni capabili, dezinteresaţi, liberi de orice presiune din partea grupelor de interes special. Şi totuşi, nu trebuie să comparăm piaţa aşa cum funcţionează ea în mod real cu intervenţia statului cum ar funcţiona ea în mod ideal, ci realul cu realul.
Deficienţa principală a măsurilor guvernamentale este aceea că ele urmăresc prin amestecul guvernului să forţeze oamenii să acţioneze împotriva propriilor interese imediate, în scopul promovării unui presupus interes general. Ele caută să rezolve ceea ce se presupune a fi un conflict de interese sau o deosebire de vederi în privinţa acestor interese, nu prin crearea unui cadru menit să elimine conflictele sau prin convingerea oamenilor să aibă alte interese, ci prin constrângerea acestora să acţioneze împotriva propriului tor interes. Aceste măsuri înlocuiesc valorile promovate de participanţii la proces cu valori impuse din afară, fie că li se spune acestora ce este bun pentru ei, fie că guvernul ia de Ia unii pentru a-i mulţumi pe alţii. Aceste măsuri8 au fost contracarate de cea mai puternică şi mai creatoare forţă cunoscută omului, respectiv, încercarea oamenilor de a-şi promova propriile lor interese, de a-şi duce viaţa conform propriilor lor valori. Este şi motivul major pentru care măsurile guvernamentale au avut atât de des contrarii celor scontate. Ele constituie una din forţele principale ale unei societăţi libere şi explică de ce reglementările guvernamentale nu pot influenţa mersul procesului economic în astfel de societăţi.
