Categoria economică de rentă a fost şi este cercetată cu atenţie de către gânditorii economici în vederea stabilirii semnificaţiei ei. Din această perspectivă este necesar să arătăm că există mai multe interpretări în legătură cu noţiunea de rentă, originea, formarea şi însuşirea acesteia.
Tonta d’Aquino, fondatorul doctrinei justiţiei sociale, considera că există o anumită,Justiţie distributivă”, conform căreia fiecărei stări şi clase sociale i se cuvin anumite drepturi şi obligaţii. De aceea i se părea că renta funciară este absolut necesară pentru ca posesorii de pământ să fie lipsiţi de grija traiului zilnic şi să-şi poată ocupa timpul, potrivit „funcţiei” lor fireşti, cu cultivarea orizontului lor spiritual.
Unul din precursorii liberalismului economic clasic William Petty distingea trei categorii de venituri: salariu) pentru muncitor, profitul pentru întreprinzător şi renta pentru proprietarii funciari. Despre rentă el a scris puţin.
Principalul fondator al doctrinei fiziocrate Francois Quesnay considera că numai agricultura era capabilă să furnizeze omului mai multă bogăţie, decât cea reprezentată de seminţe şi munca agricultorilor. Numai în agricultură are loc producerea „produsului net” însuşit de marii proprietari funciari sub formă de rentă.
în ceea ce priveşte renta funciară, concepţia părintelui economiei politice ca ştiinţă, Adam Smith, este destul de ambiguă. Atunci când încearcă a-i defini natura, A. Smith arată că renta prezintă anumite particularităţi faţă de salarii şi profit. El afirmă, că renta funciară intră în alt mod în structura preţurilor mărfurilor decât salariul şi profitul, căci ea se plăteşte pentru că pământul se află în proprietate privată. A.Smith se contrazice în ceea ce priveşte sursa rentei funciare: uneori o consideră scăzământ din valoarea creată de muncitori, alteori „ca un dar al naturii”, iar alteori, o consideră un venit justificat ce revine proprietarului de pământ, fără a arăta însă în virtutea cărui fapt sau argument.
Un adept pesimist al liberalismului economic clasic Robert Thomas Malthus (1766-1834) a preluat, ca punct de plecare, explicaţia fiziocraţilor şi a lui A.Smith, care vedeau în rentă „efectul natural al unei calităţi sortită de Dumnezeu pământului, calitate care dă pământului puterea de a face să subziste mai multe persoane decât trebuie să-1 cultive”.
Pentru R.Malthus renta este rezultatul acţiunii a două legi: fizice şi economice. Conform cerinţelor legii fizice pământul are calitatea naturală de a produce o cantitate de produse din ce în ce mai mare. Conform cerinţelor legii economice pământul îşi măreşte necontenit propria sa valoare datorită presiunii crescânde a populaţiei asupra subzistenţelor. Având în vedere că pământurile sunt de fertilităţi naturale inegale, capitalurile investite în agricultură dau, inevitabil, câştiguri diferite. Diferenţa între câştigurile de pe pământurile mai puţin fertile şi cele de pe terenurile mai fertile este tocmai renta funciară diferenţială. Pentru T.Malthus renta este recompensa binemeritată a proprietarului de pământ pentru a fi atras în circuitul economic noi suprafeţe de pământ. în viziunea lui T.Malthus, renta funciară apare ca o abatere în minus a costurilor de producţie din agricultură, pe terenurile mai fertile, faţă de costul marginal (maximal) înregistrat pe cele mai slabe terenuri. £1 a susţinut că preţul produselor agricole este cu atât mai mare (şi deci cu atât mai ridicată renta) cu cât o ţară este mai bogată. Creşterea preţului cerealelor în interiorul unei ţări era posibilă de oprit prin importul din afară. în altă parte T.Malthus a arătat că creşterea rentei se face în detrimentul scăderii profiturilor şi salariilor, idee pe care o regăsim şi la D.Ricardo.
O contribuţie importantă la constituirea şi dezvoltarea teoriei rentei funciare îi aparţine lui David Ricardo, care a respins ideea fiziocraţilor, a lui A.Smith şi a lui T.Malthus, conform căreia renta funciară era considerată drept un „dar al naturii”. El a cercetat renta funciară prin prisma legii valorii-muncă.
Punctul de plecare îl constituie analiza creşterii preţurilor produselor agricole, fenomen datorat atât volumului sporit de muncă cerut de cultura loturilor cu fertilitate scăzută, cât şi de taxele vamale la importul de cereale în Anglia, stipulate în „legea cerealelor” din 1815.
Spre deosebire de A.Smith, D.Ricardo aprecia că renta funciară nu este izvor al valorii, ci consecinţa faptului că valoarea, deci preţul produselor agricole tind să înregistreze creşteri, drept urmare a faptului că sunt atrase în producţie terenuri mai puţin fertile şi se cere mai multă muncă.
„Renta implică mai mult zgârcenia decât dărnicia pământului, afirmă D.Ricardo. Dovada o găsim în faptul că fertilitatea nu poate fi, niciodată, izvor al rentei, ea singură este cauza rentei. Dacă într-un ţinut, de exemplu, pământul este în cantitate superioară nevoilor populaţiei, chiar dacă ar fi extrem de fertil, tot nu ar apărea renta. Renta apare numai când creşterea populaţiei sileşte să fie defrişate terenuri de o calitate inferioară sau mai puţin potrivit situate, iar sacul de grâu mai scump, produs în condiţiile mai puţin favorabile, se datorează legilor pieţei.
în continuare D.Ricardo explică că renta funciară reprezintă acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar de către arendaş, pentru folosirea forţelor originale şi indistructibile ale solului. Ea nu trebuie confundată cu profitul şi nici cu dobânda de capitaluri împrumutate.
Cauza apariţiei rentei funciare o constituie caracterul limitat al pământului arabil, deosebirile de fertilitate şi poziţie ale diferitelor loturi de pământ, faptul că atragerea în cultură a pământurilor de fertilitate scăzută duce la randamente mici, chiar dacă volumul de muncă prestat este mare. Izvorul rentei funciare este valoarea creată de muncitorii agricoli, care este însă însuşită gratuit de proprietarul funciar, ca „plată” efectuată de arendaş pentru permisiunea de a folosi terenul respectiv.
D.Ricardo a analizat şi mecanismul creării rentei funciare. El porneşte de la ideea că, deoarece măsura mărimii valorii tuturor mărfurilor este dată de timpul cel mai îndelungat, respectiv, de volumul de muncă mare pe terenurile cu fertilitate scăzută atrase în agricultură, înseamnă că stabilirea preţului de vânzare ai produselor agricole de piaţă va fi determinat de această valoare. Practic, în condiţii favorabile, când fermierii au cultivat terenuri de calitate superioară, cu o cheltuială de muncă redusă pe unitatea de produs, din vânzarea produselor ei vor obţine un profit suplimentar, dar pe care nu-1 pot reţine, ci potrivit înţelegerii cu proprietarul funciar sunt nevoiţi să-1 cedeze sub forma rentei.
Deci, renta funciară se exprimă ca diferenţă dintre preţul produselor agricole pe piaţă şi valoarea individuală mai mică, a produselor obţinute pe terenurile cu fertilitate ridicată. Renta nu reprezintă un adaos la avuţia naţională, ci un simplu transfer de valoare, avantajos pentru proprietarii funciari şi dăunător pentru consumatori, mai arată D.Ricardo.
Prin atragerea în cultură a terenurilor cu fertilitate scăzută, care implică cheltuieli de producţie mari, profitul scade, iar renta creşte doar relativ, deoarece nu se poate spune că se plăteşte o rentă funciară, ci doar se realizează o rată generală a profitului.
De analiza rentei funciare s-a ocupat şi ultimul clasic al economiei politice ca ştiinţă John Stuart MilL El aprecia că renta este un efect al condiţiei de „monopol”. De fiecare dată când un obiect există în cantităţi limitate şi este imposibil ca oferta lui să crească liber, putem spune că avem monopol. Pentru J.Mill ca şi pentru D.Ricardo, renta funciară este diferenţa între costurile de producţie pe diferite terenuri şi pentru că terenurile de calitate bună sunt limitate. Cu toate acestea, între J.Mill şi D.Ricardo există două deosebiri în privinţa rentei funciare:
- J.Mill a crezut în existenţa rentei funciare absolute, obţinută pe terenurile cele mai puţin fertile;
- J.Mill n-a crezut, ca D.Ricardo, că renta funciară are tendinţe de creştere.
Teoria rentei funciare a fost desăvârşită de către autorul „Capitalului” K.Marx. El a „curăţat” concepţia ricardiană privind renta diferenţială de „legea randamentelor descrescânde”; a demonstrat că investiţia succesivă de capital pe una şi aceeaşi parcelă de pământ are potenţe productive suplimentare şi nu în descreştere; a delimitat clar şi net renta diferenţială de gradul I de renta diferenţială de gradul II; a descoperit renta absolută; a explicat mecanismul formării rentei funciare.
K.Marx arată, că renta funciară este un produs al supramuncii muncitorilor agricoli salariaţi. „Oricare ar fi forma specifică a rentei, – scria el, – tuturor tipurilor ei le este comun faptul că însuşirea rentei este forma economică, în care se realizează proprietatea funciară…”36
Renta funciară capitalistă exprimă relaţiile de producţie dintre trei clase sociale: muncitorii salariaţi, arendaşii şi proprietarii funciari.
Referindu-se la renta diferenţială, K.Marx a argumentat că cauza formării rentei diferenţiale de gradul I şi de gradul II constă în monopolul asupra pământului în calitatea lui de obiect al activităţii economice.
Baza rentei diferenţiale I o formează diferenţa dintre preţul de producţie al produselor agricole obţinute pe terenurile de cea mai joasă
* K.Marx „Capitalul”. Vol.III, partea 2, pag. 196
fertilitate, preţ care este, totodată, preţ de producţie social, şi preţul de producţie individual al produselor agricole obţinute pe terenurile cu fertilitate superioară şi de pe cele cu fertilitate mijlocie. Anume această diferenţă şi-o însuşesc proprietarii funciari atunci, când dau pământul în arendă întreprinzătorilor agricoli.
Mecanismul formării rentei diferenţiale I a fost analizat de K.Marx pe baza următorului exemplu. S-a presupus că trei loturi de pământ de aceeaşi suprafaţa se deosebesc prin fertilitatea lor. De aceea, deşi se cheltuiesc aceleaşi capitaluri, aceste terenuri dau producţie diferită. Renta diferenţială I se formează pe loturile cele mai bogate şi mijlocii din punct de vedere al fertilităţii şi nu se formează pe terenul cel mai puţin fertil, ceea ce se vede din tabelul de mai jos.
Tabelul 1
|
Mecanismul formării rentei diferenţiale I
|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Izvorul creării rentei diferenţiale I îl constituie supramunca muncitorilor agricoli salariaţi.
Renta diferenţială I apare numai ca rezultat al deosebirilor în ceea ce priveşte fertilitatea pământurilor, ci şi ca urmare a deosebirilor în ceea ce priveşte poziţia terenurilor faţă de pieţele de desfacere şi faţă de căile de comunicaţie. Aceste deosebiri cauzează o inegalitate în nivelul cheltuielilor de transport la o unitate de producţie.
Renta diferenţială U se formează în cazul, când se fac investiţii consecutive de capital într-unui şi acelaşi teren de pământ. Cheltuielile suplimentare de capital aduc în afară de profitul mijlociu obişnuit şi un supraprofit. Până la expirarea termenului contractului de arendă acest supraprofit rămâne la dispoziţia arendaşului. Atunci, însă, când se încheie un nou contract de arendă, proprietarul funciar, stabilind o plată de arendă sporită, îşi însuşeşte acest supraprofit.
Procesul de formare a rentei diferenţiale II poate fi ilustrat astfel. Să presupunem, că într-un lot de pământ de calitate superioară din punctul de vedere al fertilităţii (e vorba de Iotul al treilea din tabelul 1) s-a investit suplimentar un capital de 100 de dolari. în urma acestei investiţii s-a obţinut o recoltă de 7 chent. Dacă preţul de producţie social al unui chent va fi, ca şi mai înainte, de 30 de dolari, preţul de producţie social al întregii producţii obţinute de pe urma investiţiei suplimentare de capital va ajunge la 210 dolari. Preţul de producţie individual al acestei producţii va fi numai de 120 de dolari. Prin urmare, în urma investiţiei suplimentare de capital apare un supraprofit, egal cu 90 de dolari, care ea forma de rentă diferenţială II.
Meritul lui K.Marx constă şi în descoperirea rentei absolute. Aici el a dat răspuns unei întrebări nerezolvate de fondatorii doctrinei liberalismului economic clasic: ce primeşte proprietarul terenului cel mai sărac, din punct de vedere al fertilităţii, care dictează condiţiile de formare a preţului de piaţă?”. K.Marx a explicat că şi acesta primeşte ceva; că indiferent de gradul de fertilitate şi de investiţia de capital, proprietarii funciari primesc, tocmai în virtutea monopolului proprietăţii private asupra pământului renta absolută. Anume monopolul proprietăţii private constituie baza formării acestei rente. Compoziţia organică a capitalului, mai joasă în agricultură decât în celelalte ramuri, reprezintă premisa lui. Compoziţia organică a capitalului mai joasă în agricultură se traduce prin valori ale produselor agricole mai mari decât preţul general de producţie. Următorul exemplu ilustrează fenomenul:
Tabelul 2
|
Mecanismul formării rentei absolute
|
Exemplul prezentat poate fi înţeles numai dacă se pleacă de la ipoteza că monopolul proprietăţii private asupra pământului frânează mişcarea liberă a capitalurilor din alte ramuri şi, ca urmare, o parte a plusvalorii produse în agricultură nu participă la procesul egalizării ratei profitului. Tocmai acest surplus de plusvaloare se transformă în rentă absolută. O altă parte a plusvalorii participă la egalizarea ratei profitului. Circulaţia capitalurilor între industrie şi agricultură este greoaie, nu însă şi imposibilă. Numai aşa se explică, şi aici, formarea profitului mijlociu însuşit de arendaşii capitalişti. Aşadar, în agricultură ca şi în alte ramuri, renta este o parte a plusvalorii însuşită gratuit de către proprietarii funciari.
Renta funciară se încasează sub formă de arendă. Formând principata parte componentă a arendei, renta nu se identifică, totuşi, cu ea. în afară de renta propriu-zisă ca plată pentru folosirea pământului, arenda cuprinde adesea şi dobânda pentru capitalul investit în pământ, precum şi amortizarea acestui capital.
în relaţiile de vânzare-cumpărare mărimea rentei determină preţul pământului.
Pământul nu este produs al muncii omeneşti şi, de aceea, nu are valoare. Cu toate acestea, în condiţiile economiei de piaţă el devine un obiect de vânzare-cumpărare, la fel ca şi toate celelalte mărfuri. Neavând valoare, pământul are preţ. Cum se determină, dar, preţul pământului ?
Vânzând un lot de pământ, proprietatea lui vinde, de fapt, dreptul la venitul ce se obţine de pe el, adică dreptul la rentă. Se înţelege, deci, că proprietarul unui tot îl va ceda doar în cazul, dacă suma obţinută în schimb, fiind depusă la bancă sau dată cu împrumut, va aduce sub formă de dobândă un venit egal cu renta. Prin urmare, preţul pământului este o rentă capitalizată şi se calculează după formula:
în care: Pp este preţul pământului, R – renta, d – rata dobânzii.
Dacă, de exemplu, banca plăteşte deponenţilor o dobândă anuală de 5%, atunci un lot de pământ, care aduce o rentă anuală de 1000 dolari, va cost 20 de mii de dolari (1000/5 x 100).
în viaţa reală preţul pământului se formează pe piaţa funciară în raport cu jocul cererii şi a ofertei. în ţările cu economie de piaţă contemporană preţul pământului este în permanentă creştere întrucât cererea depăşeşte oferta. O altă situaţie are loc în ţările cu economie de tranziţie. în Republica Moldova, de exemplu, unde piaţa funciară se află încă în procesul de formare, tranzacţiile cu loturi de pământ se desfăşoară foarte lent datorită faptului că oferta cotaşi lor este până când mai mare decât cererea. Va trece nu mult timp şi situaţia se va schimba radical.
