TEORIA REPARTIŢIEI

Repartiţia reprezintă procesul de repartizare a rezultatelor activităţii economice între membrii societăţii, una din fazele reproducţiei. Posibilităţile repartizării au apărut din momentul în care omul, datorită dezvoltării mijloacelor de muncă, a început să producă mai mult decât era necesar pentru propria Iui întreţinere.  Era    şi  este firesc ca rezultatele producţiei să se repartizeze între cei     ce participă, într-un fel sau altul, la desfăşurarea activităţilor umane.

Treptat repartiţia a devenit una din cele mai disputate probleme în cadrul teoriei economice, cu repercusiuni deosebite în practica economică, socială şi politică. Disputele asupra acestei probleme de o importanţă majoră continuă. în consecinţă au apărut anumite concepţii cu privire la locul şi rolul repartiţiei în ştiinţa şi practica economică.

Primele încercări în vederea elaborării unei teorii a repartiţiei le-au întreprins precursorii liberalismului economic clasic William Petty, Candillac şi Richard Cantillon.

William Petty în lucrarea sa Tratat asupra impozitelor şi taxelor (1662) distingea trei mari categorii de venituri:

• salariul – pentru muncitor;
• profitul – pentru întreprinzător;
• renta – pentru proprietarul funciar.

W.Petty considera că există o lege naturală a salariilor în conformitate cu care acestea se stabilesc la un nivel determinat de minimul de existenţă. Stabilirea unui salariu mai mare ar îndemna muncitorii spre „lenevire”. Referindu-se la profit, s-a pronunţat împotriva limitării legale a acestuia de către stat, arătând că profitul era un preţ care se stabilea pe piaţă. Despre rentă a scris puţin.

Condillac a distins patru categorii de participanţi la distribuirea veniturilor: capitalişti, proprietari funciari, întreprinzători şi salariaţi, şi a apreciat că nivelul diferitelor tipuri de venituri este reglementat de legi riguroase.

Richard Cantillon în lucrarea sa Eseu asupra naturii comerţului general (1755), printre indivizii care îşi aduc aportul la dezvoltarea producţiei îi distingea pe cei cu „venituri certe” şi pe cei cu „venituri incerte” (poate mai potrivit ar fi „câştiguri”). Pe ultimii el i-a numit întreprinzători (antreprenori), cei care purtau riscul producţiei şi remunerarea lor era un tip de venit care nu se confunda cu nici unul din celelalte. Cât despre celelalte venituri, acestea erau:

• salariul muncitorului;
• profitul capitalului;
• renta – pentru proprietarii funciari.

Salariul era considerat ca dependent de o lege naturală, legat de costul de producţie a muncii şi fiind variabil în raport cu pregătirea profesională a muncitorului.

Problema repartiţiei a constitui nucleul cercetărilor ştiinţifice ale fiziocraţilor. Ei au fost primii care au analizat activitatea economică ca un flux continuu de venituri, trecând de la o clasă a populaţiei la alta. Şeful necontestat al fiziocraţilor Francois Quesnay a prezentat aceste diverse fluxuri de venituri în vestitul său Tablou economic apărut în anul 1758. Fr.Quesnay şi-a propus să ilustreze modul în care se repartizează produsul global anual al unei ţări (Franţa) între trei clase sociale:

1. clasa productivă, reunind pe lucrătorii şi arendaşii pământului;
2. clasa proprietarilor, formată din marii proprietari funciari, clercul, administraţia de stat ş.a.
3. clasa „sterilă”, compusă din industriaşi, comercianţi, meseriaşi liberi.

Această clasificare, stabilită după rolul jucat în producţie, şi nu după modalităţile fiecărei categorii de venit, a constituit, după cum s-a menţionat, baza teoriei repartiţiei fiziocrate.

în continuare teoria repartiţiei a fost îmbogăţită cu noi idei de creatorii liberalismului economic clasic. Adam Smith în opera sa Avuţia naţiunilor a divizat societatea din timpul său în trei clase: muncitori, capitalişti şi proprietari funciari. Potrivit structurii de clasă, A.Smith aprecia că venitul nou creat se împarte în salariu pentru muncitori, profit pentru capitalişti şi rentă pentru proprietarii funciari. Totodată, el susţinea că sursa tuturor veniturilor este munca muncitorilor salariaţi. Salariul este doar o parte din produsul muncii muncitorului. Profitul şi renta sunt create de supramunca muncitorului şi însuşite gratuit de proprietarii mijloacelor de producţie.

David Ricardo în opera sa Principiile economiei politice şi ale impunerii considera, că sarcina Economiei politice constă nu numai în studierea problemelor creşterii avuţiei, ci şi în explicarea legilor distribuirii avufiei. După părerea lui, a determina legile care reglementează această distribuire, constituie principala problemă în ştiinţa economică. Prin contribuţiile sale majore în acest câmp D.Ricardo poate fi denumit, pe drept cuvânt, economist al repartiţiei.

întreaga explicaţie a sistemului repartiţiei este realizată de economistul englez, de pe poziţiile teoriei valorii-muncă. Pentru prima dată în istoria ştiinţei economice, D.Ricardo înlătură ruptura dintre producţie şi repartiţie – prezentă la toţi predecesorii – realizând între cele două faze ale reproducţiei o legătură indestructibilă.

în concepţia lui D.Ricardo, toate veniturile societăţii (salariu, profit, rentă) sunt create prin munca muncitorului. Şi la D.Ricardo, ca şi la A.Smith, salariul şi profitul sunt două mărimi complementare: dacă una creşte – cealaltă se micşorează. Explicaţia este de una singură: sursa lor o constituie valoarea nou creată.

Jean Babtiste Say a prezentat toate veniturile ca fiind supuse aceloraşi legi, iar toţi coparticipanţii ca prezentând părţi din acelaşi produs nou creat, constituit prin preţul de piaţă a mărfurilor. J.B.Say era de părerea că venitul societăţii este egal cu produsul brut rezultat din pământuri, din capitaluri şi din industria unei naţiuni. Acest venit el 1-a prezentat ca repartizat între trei serii de copartajanţi, clasaţi după natura serviciului lor productiv: muncitori, furnizori de fonduri de pământ, furnizori de capital.

J.B.Say aprecia că fiecare categorie de venit putea, în fapt, să ia două forme: sau săfie aleatoriu, adică să depindă de nivelul general al preţurilor, caz în care proprietarul mijloacelor de producţie este considerat ca preluând o afacere „pe cont propriu”, adică îşi vinde lui însăşi produsele; sau săfie calculatforfetar, în cazul în care serviciile productive sunt „cedate” unui întreprinzător, pentru un preţ fixat, In avans, independent de preţul obiectelor produse şi unde antreprenorul păstrează pentru el diferenţa între preţul serviciilor şi preţul obiectelor.

Concepţia lui John Stuart Mill referitor la repartiţie este mai apropiată de cea a lui D.Ricardo, decât de cea a Iui J.B.Say. Pentru J.S.MH1 există trei participanţi la procesul repartizării şi trei venituri: muncitorul cu salariul, capitalistul cu profitul, proprietarul funciar cu renta.

Salariul muncitorului depinde de raportul cerere-ofertă de forţă de muncă, adică de relaţia dintre importanţa numerică a populaţiei muncitoreşti şi capital, adică de mărimea capitalului avansat pentru cumpărarea forţei de muncă. Ca şi A.Smith, J.S.Mill considera că evoluţia populaţiei şi a părţii acesteia aptă de muncă sunt automat reglate de creşterea mijloacelor de trai şi celor pentru angajarea forţei de muncă. Pe măsura dezvoltării societăţii fondul de salarii urma să crească.

Pentru J.S.Mill profitul era un venit al capitalului, iar dobânda nu era decât o formă particulară de profit. Renta pentru proprietarul funciar era apreciată de ultimul liberal clasic ca un efect de „monopol”. De fiecare dată când un obiect există în cantităţi limitate şi este imposibil ca oferta lui să crească liber, putem spune că avem monopol.

Sismonde de Sismondi unul din primii critici ai liberalismului economic clasic, fără a fi socialist, a căutat o cale medie, care ar permite, înlăturând abuzurile libertăţii, să salveze principiul armoniei sociale. în lucrarea sa Noi principii de economie politică (1819), referindu-se la problemele repartiţiei, S.Sismondi critică şcoala liberală pentru faptul de a fi impus ca obiect de cercetare bogăţia naţiunilor, cauzele sporirii ei. După el, adevăratul obiect al ştiinţei economice este OMUL, sau şi mai exact, „ bunăstarea”fizică a omului. De aceea în Economia politică trebuie făcut loc, în primul rând, distribuţiei. Bogăţia merită acest nume, – aprecia S.Sismondi, – numai când e repartizată în proporţii convenabile. Ea nu ar putea fi nici concepută, nici apreciată, dacă se face abstracţie de repartiţie. Mai mult, în distribuirea bogăţiilor face un loc cu totul deosebit acelora pe care el îi numeşte „săraci”, cei care nu au decât braţele lor pentru a putea trăi şi care muncesc din greu, din zi şi până-n noapte, în uzine sau pe ogoare. Ei sunt, în fapt, cei ce formează majoritatea populaţiei. în repartizarea inegală a bogăţiei el vede contradicţiile dintre bogaţi şi săraci.

Henri de Saint Simon, Charles Fourier şi alţi reprezentanţi ai socialismului utopic (irealizabil) au examinat problema repartiţiei veniturilor şi au căutat soluţii pentru perfecţionarea ei în conformitate cu propriile lor convingeri.

S.Simon în lucrările sale Industria (1817) şi Noul creştinism (1825) afirmă că în societatea capitalistă există doar 2 clase: muncitorii şi trândavii (albinele şi trântorii). Unica sursă a tuturor veniturilor este munca muncitorilor. Relaţii de exploatare apar când trândavii însuşesc

o parte a produsului creat de muncitori, în mod gratuit. S.Simon face deosebire între întreprinzători, care obţin un venit justificat prin participarea la muncă, şi proprietari, care obţin un venit doar pentru calitatea lor de stăpâni a mijloacelor de producţie.

Exploatarea este, după părerea lui S.Simon, un defect organic al unui regim social. Ea este inerentă proprietăţii private şi este o consecinţă necesară a acesteia. Atributul fundamental al proprietăţii private este tocmai perceperea unui venit fără muncă. De aceea interesul social cere ca proprietatea să se afle în mâinile oamenilor cei mai destoinici. în aşa condiţii bogăţia nu va fi un scop în sine, ci un mijloc de satisfacere a nevoilor întregii populaţii. Pentru soluţionarea acestei probleme S.Simon propunea trecerea proprietăţii în posesia statului. Fiind posesorul tuturor mijloacelor de producţie, statul va distribui venitul nou creat prin munca tuturor în concordanţă cu nevoile reale. într-o societate colectivistă, indivizii au şanse egale de afirmare, fără ca aceasta să însemne egalitarism.

Charles Fourier în Teoria celor patru mişcări şi a destinului general (1809) şi Tratat despre asociaţia domestică-agricolă (1822) a arătat că anarhia în producţie, circulaţie şi repartiţie constituie viciile principale ale capitalismului. Sporirea producţiei capitaliste ca urmare a industrializării, în loc să creeze o bunăstare generală, contribuie, dimpotrivă, Ia sărăcirea unei părţi a populaţiei, şi anume a clasei muncitoare. Această situaţie duce la acumularea bogăţiei în mâinile câtorva, în timp ce lumea muncitoare se zbate în nevoi, în sărăcie. în civilizaţia capitalistă, – scrie Ch.Fourier, – e nevoie de mulţi săraci pentru a putea exista câţiva bogaţi.

Ch.Fourier era convins că civilizaţia capitalistă, în mod obligatoriu, trebuie să evolueze către armonie. în acest scop el propunea un sistem de organizare socială care are la bază nişte asociaţii constituite în mod liber denumite falange. Falanga este o unitate de producţie agricolă, manufacturieră, de exercitare a ştiinţelor şi artelor, este totodată o unitate de gospodărie consumativă.

Modul de repartizare a produsului obţinut prin munca tuturor celor apţi de a activa va fi următorul: 4/12 capitalului; 3/12 talentului; 5/12 muncii manuale, fiecare asociat putând participa cumulativ la toate aceste trei categorii. Regulile repartiţiei pot fi rezumate astfel:

1. Remunerarea după muncă a fiecărui asociat;
2. Este necesar să se ţină seama că produsul nou creat este rezultatul muncii întregii colectivităţi;
3. Mărimea venitului (salariului) trebuie să fie în raport direct cu:
4. gradul de necesitate a muncii; b) gradul de utilitate, şi în

raport invers cu c) gradul de atracţie al muncii prestate.

Dreptul la muncă este, după Ch.Fourier, un drept natural al omului. Societatea trebuie să asigure fiecărui om posibilitatea să muncească.

Autorul „Capitalului” Karl Marx explică esenţa repartiţiei astfel. în economia naturală, nedivizată în clase, – aprecia el, – muncitorul păstrează pentru sine întregul produs al muncii sale. Artizanul vinde o marfă pentru bani, cu care cumpără altă marfă. Nu acelaşi lucru se întâmplă în regimul capitalist. Producţia este lăsată la dispoziţia indivizilor care pun în mişcare capitalul, cumpărând cu el mărfuri, şi vor să recupereze, în final, un capital mai mare. Acest scop se realizează numai în condiţiile în care există o marfă capabilă de a produce o valoare mai mare decât propria-i valoare. Această marfă este forţa de muncă.

Capitalistul cumpără forţa de muncă la valoarea ei determinată de costul bunurilor de existenţă. Dar forţa de muncă are calitatea excepţională de a produce o valoare mai mare decât propria-i valoare, plusvaloarea. în procesul repartiţiei valorii nou create muncitorul primeşte salariu egal cu preţul forţei sale de muncă, iar proprietarii mijloacelor de producţie însuşesc gratuit plusvaloarea creată de supramunca muncitorilor sub formă de profit, rentă sau dobândă. Pentru K.Marx, exploatarea forţei de muncă, în condiţiile capitalismului, este inevitabilă; ea rezultă din legile formării preţurilor.

Unul din reprezentanţii neoclasicismului Alfred Marshall a dezvoltat teoria repartiţiei prin distincţia între perioada scurtă şi perioada lungă de timp. El porneşte de la ideea că în orice economie, prin vânzări se nasc în fiecare an mase de disponibilităţi, superioare celor necesare pentru plata resurselor puse în mişcare. Acest surplus, dividend naţional esenţialmente mobil, constituie masa ce trebuie să fie repartizată între diverşi agenţi ai producţiei ca preţ al serviciilor prestate.

A.Marshall a considerat că pentru toate categoriile de venit există aceleaşi legi: pe termen scurt – legea productivităţii marginale, pe termen lung – legea costului de producţie. Mai mult. El a distins patru şi nu trei categorii de venituri:

• renta, pentru pământ;
• salariul, pentru muncă;
• dobânda, pentru capital;
• profitul, pentru spiritul de iniţiativă.

în viziunea lui A.Marshall toţi factorii de producţie sunt substituibili, în sensul că fiecare om de afaceri se întreabă ce factor de producţie trebuie folosit, decizia utilizării unuia sau altuia luând-o numai după ce s-a informat asupra preţului fiecăruia. în consecinţă, orice fluctuaţie în preţul unui factor trebuie să influenţeze şi asupra altuia.

Alt adept al neoclasicismului Friedrich von Wiesser (1851­1926), examinând problema repartiţiei, aprecia că orice producţie necesită folosirea mai multor factori de producţie. Important este, pe de

o  parte, de a determina contribuţia fiecăruia la obţinerea producţiei, iar pe de alta – stabilirea venitului fiecărui factor. Pentru rezolvarea acestor două probleme von Wiesser a propus metoda combinării factorilor de producţie. Conform acestei metode fiecare factor de producţie poate intra, în aceeaşi întreprindere, în mai multe combinaţii posibile, iar prin determinarea contribuţiei lui – prin detaşarea rolului jucat în fiecare dintre ele – se poate stabili mai exact şi venitul corespunzător. în felul acesta se stabilesc veniturile forţei de muncă, pământului şi capitalului deoarece, în concepţia economistului austriac, toţi şi fiecare în parte produc valoare.

Foarte incorect din punctul de vedere ai teoriei obiective a valorii.

în literatura de specialitate există şi alte concepţii cu privire la problema repartiţiei. Noi vom menţiona doar viziunea neokeynesistului Pierro Sraffa (1898-1983). în lucrarea sa Producţia de mărfuri prin intermediul mărfurilor (1960) el consideră că în economia de piaţă contemporană un rol important îl au „raporturile dintre muncă şi mijloacele de producţie”. în condiţiile în care cei ce depun munca sunt organizaţi pentru apărarea intereselor lor, inclusiv pentru apropierea unei părţi din surplusul nou creat, iar proprietarii mijloacelor de producţie sunt şi ei organizaţi ca să-şi apere interesele şi să ia o parte cât mai substanţială din acest surplus, se cere ca statul să intervină prin diverse mijloace (inclusiv ale veniturilor, taxelor, impozitelor, indexărilor, ajutoarelor de şomaj ş.a.) şi să contribuie la realizarea unei juste repartiţii a surplusului de valoare nou creată.