Teoria Valoare – Utilitate

Fondatorii. La fondarea şi dezvoltarea acestei teorii şi-au adus aportul: Karl Menger (1840-1921), Eugen von Bohm-Bawerk(1850- 1914), William Stanley Jivons (1835-1882), Alfred Marshall (1842­1924), Leon Walras (1834-1910) ş.a.

Pentru K.Menger, spre exemplu, nu există „bunuri” din punct de vedere economic, ci numai în raport cu nevoile umane. Nu există bunuri fără ca nevoia să existe. Nu există bunuri fără capacitatea tehnică de a satisface o nevoie: alimente alterate, case în ruină încetează de a fi bunuri. în viziunea lui K.Menger nu orice bun este, automat, „bun economic”. El devine ca atare numai dacă este rar. Elementul muncă nu intervine pentru a da bunurilor un caracter economic şi acest caracter nu este o proprietate intrinsecă a bunurilor. Ea este conferită lor de către evoluţia nevoilor umane.

Viaţa şi bunăstarea individului depind de măsura în care el dispune de bunuri menite să-i satisfacă trebuinţele. Aprecierea de valoare dată fiecărei unităţi dintr-un bun direct este legată de măsura în care-i satisface trebuinţele, acestea înscriindu-se pe o scară descrescândă în funcţie de importanţa lor pentru viaţa individului respectiv.

Dacă trebuinţele de satisfăcut sunt limitate, iar bunurile la dispoziţia individului sunt nelimitate, nu există valoare şi nici preţ.

Exemplele de la care porneşte K.Menger sunt următoarele: un locuitor dintr-o pădure virgină dispune de atâtea lemne, încât şi după ce-şi satisface trebuinţele de construcţii, de foc ş.a. mai rămân destule. Deci, pentru el lemnele rămase n-au nici o valoare, nici preţ. Un alt om trăieşte pe o insulă, unde are doar un izvor de apă dulce, care oferindu-

• 10 găleţi de apă pe zi, îi satisface toată scara trebuinţelor: de băut, gătit, spălat, udat grădina, adăpat animalele domestice, stropit praful. Ultima găleată (cantitatea marginală) îi satisface ultima trebuinţă (cea marginală), valoarea ei este marginală. Orice găleată de apă în plus pentru dânsul nu mai are valoare şi nici preţ, fiindcă nu-şi găseşte utilitatea, toate trebuinţele sunt satisfăcute.

Cu cât şirul trebuinţelor de satisfăcut este mai mare şi numărul unităţilor din bunul care se poate satisface este mai mic, cu atât valoarea, determinată de utilitatea marginală (adică a ultimei unităţi) va fi mai mică şi invers.

Cum s-a văzut, punctul de plecare al teoriei utilităţii marginale îl constituie bunurile, în general (bunul este definit ca un obiect recunoscut ca apt de a satisface o trebuinţă omenească şi disponibil pentru această funcţie) şi bunurile economice în speţă, a căror caracteristică este faptul că sunt limitate, de regulă, mai puţine decât nevoile de satisfăcut. Un bun neeconomic poate deveni economic prin diminuarea cantităţilor disponibile şi creşterea nevoilor.

Valoarea este, după K.Menger, importanţa pe care aceasta o prezintă pentru om. Ea nu este o calitate intrinsecă a lucrurilor; ea nu există decât în raporturile dintre om şi lucruri. Dacă dispare nevoia de la care obiectul poate răspunde, valoarea acestuia dispare. Toată evoluţia exprimă, de altfel, mai degrabă, o gradare a importanţei decât a unei cantităţi exact măsurabile.

Valoarea poate apărea, în viziunea lui K.Menger, şi în afara schimbului, în raporturile dintre un individ separat şi diversele bunuri capabile să-i satisfacă nevoile. Acest individ poate clasifica bunurile după gradul lor, mai mare sau mai mic, de utilitate. Adică el le evaluează pe unele în raport cu altele. Altfel spus, există o problemă a valorii de întrebuinţare, ca problemă a valorii de schimb.

Valoarea de întrebuinţare este importanţa pe care o are bunul pentru fiecare dintre noi, în măsura în care el asigură direct satisfacerea trebuinţei, iar valoarea de schimb este importanţa pe care o are bunul în măsura în care ne permite ca, indirect, pe calea schimbului să ne procurăm un alt bun care să ne satisfacă trebuinţa.

Valorile de întrebuinţare şi de schimb sunt, după K.Menger, variabile în funcţie de mai multe împrejurări din care mai importante sunt modificările, în:

1. importanţa nevoilor cărora le corespunde bunul;
2. proprietăţile bunurilor;
3. cantităţile bunului de care dispune individual;
4. valoarea de întrebuinţare a bunului pentru ale persoane.

Cât priveşte măsura însăşi a valorii, ea depinde de gradul de utilitate a bunurilor. Pentru bunurile de prim-rang, care satisfac în mod direct nevoile după nuanţe se impun. Prima: nevoile nu sunt, pentru individ, de aceeaşi importanţă. A doua: în cadrul unei nevoi date, unităţile dintr-un bun se raportează la grade descrescânde de intensitate a acesteia.

în baza acestor ipoteze K.Menger a construit tabelul intensităţii nevoilor, care are un rol fundamental în înţelegerea teoriei sale. El arată precum urmează:

Tabelul lui Men&er

I	II	III	IV	V	VI	VII	VIII	IX	X
10	9	8	7	6	5	4	3	2	l
9	8	7	6	5	4	3	2	1	0
8	7	6	5	4	3	2	1	0
7	6	5	4	3	2	1	0
6	5	4	3	2	1	0
5	4	3	2	1	0
4	3	2	1	0
3	2	1	0
2	1	0				•
1	0

Prin cifrele latine (I, II… X) este marcată clasificarea nevoilor în ordinea importanţei lor: I este cea mai importantă (nevoia, să zicem, proprie de hrană) şi trebuie satisfăcută mai întâi de toate, iar unitatea din bunul respectiv, să zicem pâine, are cea mai mare valoare. Ea scade în măsura în care avem atâtea unităţi încât putem satisface toate cele zece trebuinţe, ajungând la I.

Cifrele arabe din fiecare coloană exprimă importanţa dozelor (cantităţilor) succesive de la zece până la zero, adică până atunci când, satisfăcând toate trebuinţele, ne mai rămân şi alte unităţi (pâini) din produsul dat care, pentru posesorul lor, nu mai au valoare. Tabelul lui K.Menger, criticat şi criticabil, a dat o explicaţie incompletă rolului agerimii nevoii de satisfăcut şi a măsurii bunurilor de care se dispune în influenţarea preţurilor pe piaţă prin intermediul ofertei şi cererii. Prin el nu se explică valoarea, ci oscilaţiile preţurilor în condiţii de liberă concurenţă, luând în consideraţie variaţia acestora şi a gradului de acuitate a nevoii de satisfăcut. De cine şi cum a fost creată adevărata valoare a bunurilor economice rămâne în umbră.

Contribuţii la dezvoltarea teoriei subiective a valorii au adus şi alţi economişti ai şcolii austriece: Eugen Bohm-Bawerk şi Friederich von Wieser.

în concepţia lui E.Bohm-Bawerk, valoarea are două sensuri: valoarea subiectivă şi valoarea obiectivă. Valoarea în sens subiectiv este însemnătatea pe care o are un bun sau un complex de bunuri pentru acoperirea nevoilor unui individ. Valoarea în sens obiectiv înseamnă puterea sau capacitatea unui bun de a conduce la un anumit rezultat, cu alte cuvinte posibilitatea ca, în schimbul bunului, să se obţină o cantitate dintr-un alt bun.

Valoarea unui bun este determinată de mărimea utilităţii sale marginale. Preţul produsului pe piaţă este rezultatul ciocnirii dintre aprecierile subiective ale vânzătorilor şi cele ale cumpărătorilor. Prioritatea în materie de graniţă a preţurilor o au cumpărătorii. întrucât aprecierile subiective ale cumpărătorilor, ca şi cele ale vânzătorilor, sunt diferite, E.Bohm-Bawerk susţine că la preţ se ajunge prin formarea „perechii marginale” de cumpărători şi vânzători, ale căror aprecieri se apropie cel mai mult, iar schimbul se va efectua între cei din perechile în care aprecierile cumpărătorilor vor fi superioare celor ale vânzătorilor.

Deci, în concepţia lui E.Bohm-Bawerk, valoarea subiectivă nu are legătură cu preţul şi este determinată de intensitatea necesităţilor subiective ale individului şi de stocul de bunuri, pe când la valoarea în sens obiectiv, aprecierile subiective sunt legate de preţuri.

Aportul lui Fr.Wieser constă în încercarea de a disocia utilitatea şi valoarea. într-un stoc de mărfuri omogene, aprecia Fr.Wieser, se poate observa că în timp ce utilitatea fiecărei unităţi scade pe măsura creşterii stocului, utilitatea totală continuă să crească, cu toate că nu proporţional cu creşterea stocului, dimpotrivă, valoarea stocului, întrucât depinde de utilitatea marginală, creşte la început, deşi mai încet. Doate apoi să se diminueze sau chiar să devină egală cu zero.

Numărul unităţilor:	1	2	3	4	5	6	7	8	9
Utilitatea	10	9	8	7	6	5	4	3	2
marginală:	10	19	27	34	40	45	49	52	54
Utilitatea totală: Valoarea totală:	10	18	24	28	30	30	28	24	18

Această demonstraţie este o versiune nouă a aceea ce adesea se numeşte „paradoxul valorii”.

Un alt fondator al teoriei valoare-utilitate a fost englezul W.StJevons. El a criticat în opera lui D.Ricardo mai ales „teoria valori i-cost de producţie” şi în special aspectul „valoare-muncă” al acestei teorii. în acest scop W.StJevons a utilizat exemplul pescuitorului de perle. Dacă acesta în loc să aducă perle în urma unei scufundări, mută doar petrele, munca sa nu conferă acestora valoare, dimpotrivă munca sa îşi pierde propria valoare. Deci, aprecia W.StJevons, valoarea nu provine din muncă, nici din costul de producţie. Ea provine din utilitatea mărfurilor. Munca, de îndată ce este plătită, n-are nici o influenţă asupra valorii viitoare a unui bun. Ea se duce, se pierde pentru totdeauna. Dar, cum se poate combina utilitatea şi raritatea pentru a determina valoarea? Pentru a putea răspunde la această întrebare, W.StJevons a inventat noţiunea gradul final al utilităţii, prin care înţelegea utilitatea ultimei unităţi a stocului şi care este, deci, cea mai scăzută. Cum toate unităţile sunt interschimbabile, nici una din cele care răspund nevoilor de intensitate mai mare, nu pot avea o valoare mai mare decât a acestei ultime unităţi. Valoarea fiecărei unităţi depinde de utilitatea celei mai puţin utile a stocului. Iată de ce preţurile scad când cantităţile de mărfuri sporesc.

în acelaşi timp trebuie ţinut cont de costul de producţie. După W.StJevons, costul determină, indirect, cantitatea produselor oferite pe piaţă. Obiectele mai costituitoare sunt mai scumpe. Prin intermediul costului se stabileşte unitatea finală şi deci valoarea bunurilor. Această concepţie era ordonată şi corectă. însă W.StJevons i-a recunoscut costului de producţie o importanţă indirectă, exercitată prin intermediul unităţii finale.

Fondatorul şcolii neoclasice elveţiene, Leon Walras, nu a studiat valoarea de întrebuinţare a bunurilor economice. Acest aspect i s-a părut inutil. Analiza sa nu a fost, ca a lui K.Menger sau a lui W.StJevons, subiectivă şi psihologică, ci pur obiectivă. Singura sa grijă a fost de a şti cum se formează preţurile pe piaţă. Concluzia la care a ajuns constă în aceea că preţul este expresia valorii de schimb a mărfii.

L.Walras a conferit noţiunii de utilitate a bunurilor un conţinut pe care îl acceptă aproape toţi economiştii contemporani. Utilitatea desemnează simpla însuşire a unui lucru – de a satisface o nevoie oarecare. Pentru L.Walras, utilitatea şi raritatea au fost noţiuni absolut inseparabile.

Gândind asupra intensităţii ultimei nevoi satisfăcute, L.Walras a admis că orice lucru devine, subiectiv, mai puţin util, pe măsura ce devine mai abundent şi de aceea nu poate să satisfacă decât nevoi de intensitate descrescândă. El aprecia că utilitatea se poate exprima grafic, printr-o linie (curbă) descrescătoare, pe măsura creşterii cantităţii disponibile. Pentru mărfurile nedivizibile, el a crezut că se putea reprezenta utilitatea progresiv descrescătoare a fiecărei unităţi în scară, iar pentru mărfurile divizibile, printr-o curbă continuu descrescătoare.

Pornind de la teoria utilităţii-raritate, problema era de a cunoaşte la ce nivel se stabileşte preţul pe piaţă. L.Walras a contribuit la rezolvarea acestei probleme prin formularea câtorva principii generale: a) cererea este în funcţie de preţ; b) cererea scade pe măsură ce preţul creşte, şi invers; c) preţul se stabileşte la nivelul la care cererea şi oferta se echilibrează.

în concepţia lui L.Walras echilibrul se stabileşte în funcţie de mişcarea cererii şi a preţurilor. Oferta nu joacă nici un rol.

Conciliatorul. O încercare de conciliere (împăcare) între adepţii teoriei valoare-muncă şi adepţii teoriei valoare-utilitate a întreprins unul din cei mai importanţi marginal işti britanici Alfred Marshall.

Timp îndelungat A.Marshall a considerat că nu este necesar să se discute asupra problemei fundamentării valorii. „Ar fi la fel de rezonabil de a discuta asupra chestiunii de a cunoaşte care din cele două lame ale foarfecelui taie foaia de hârtie, ca şi a chestiunii de a cunoaşte dacă valoare este guvernată de utilitate sau de costul de producţie” . După părerea lui A.Marshall, aşa cum nu se poate spune care din cele două lame ale foarfecelui taie hârtia, tot aşa nu se poate spune cine determină valoarea, utilitatea sau costurile. Pentru el utilitatea şi costul de producţie jucau acelaşi rol în determinarea valorii bunurilor economice.

Schimbul putea avea loc numai dacă cei doi participanţi obţin un beneficiu, fiecare apreciind mai mult ce obţine decât ce cedează.

Avantajul obţinut a fost denumit de A.Marshail „surplusul consumatorului”.

Cu timpul, A.Marshail a decis să-şi expună cât mai clar punctul său de vedere în privinţa fundamentării valorii bunurilor economice. Elementul esenţial care i-a permis lui A.Marshail să joace rolul de mediator între vechea şi noua teorie a valorii a fost distincţia între perioadele scurte şi perioadele lungi. „Putem spune, ca regulă generală, – scrie A.Marshail, – că cu cât perioada de analiză este mai scurtă, cu atât cererea influenţează mai mult valoarea şi că, dimpotrivă, cu cât această perioadă este mai lungă, cu atât valoarea va fl influenţată mai mult de costul de producţie” .

Aşadar, oferta participă în aceeaşi măsură cu cererea la formarea valorii. Problema este una: de proporţii, iar măsura o dă mărimea perioadei analizate. Pe termen scurt cererea joacă un rol fundamental. Din acest punct de vedere, A.Marshail este de partea adepţilor teoriei subiective a valorii. Dar consideră că perioada scurtă este un caz restrâns şi doar un punct de plecare. De aceea îşi concentrează efortul spre cercetarea formării valorii în perioadele lungi. în viziunea lui A.Marshail, în perioadele lungi valoarea bunurilor economice este determinată de costul de producţie, adică de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea lor. O deosebită atenţie el acordă costului de oportunitate. Se vede nevoit însă să-1 explice cu un plus de claritate, îl transformă într-un cost real. După A.Marshail, costul real al muncii este valoarea timpului liber sacrificat, dar şi efortul propriu-zis depus care, în nici un caz, nu este o plăcere, ci o neplăcere sau „dezutilitate”.

Subliniind şi insistând asupra costului real ca factor de determinare a valorii, A.Marshall prelungeşte tradiţia adepţilor teoriei obiective a valorii. Judecata o face, însă, în deplină logică marginalistă. Este conştient că pe termen lung intervin mulţi factori esenţiali: influenţa progresului tehnic, schimbarea gusturilor şi nevoilor consumatorilor, randamentele de scară variabile, dotarea cu factori de producţie ş.a. Toate acestea modifică abordarea problemei.

Apare problema alegerii. Aşa cum consumatorii, în limitele unor venituri, sunt puşi tot timpul să aleagă între consumul unor cantităţi diferite din diverse bunuri existente, la fel şi producătorii sunt confruntaţi cu problema alegerii. Ei aleg în fiecare caz particular factorii de producţie care corespund cel mai bine scopului propus.

Suma preţurilor factorilor de producţie utilizaţi este întotdeauna mai mică decât a factorilor potenţial utilizabili.

Pentru A.Marshall durata de timp reprezintă ipoteza metodologică de bază şi în cercetarea problemei formării preţurilor. în concepţia lui, pentru perioadele scurte de timp, oferta de bunuri este relativ fixă. Schimbarea în plan tehnic şi organizatoric sunt minimum posibile. Ceea ce poate mări sau micşora volumul producţiei este factorul muncă. într-o asemenea situaţie, doar cererea influenţează preţul. Oferta este considerată fixă. Preţul îşi modifică nivelul doar prin deplasarea curbei cererii; ea are un rol exclusiv.

In cazul când preţul bunurilor economice este totalmente influenţat de cerere, A.Marshall este de acord cu adepţii teoriei valoare-utilitate.

Pentru perioadele lungi de timp, oferta se modifică. Factorii de producţie pot f! combinaţi şi substituiţi în diferite proporţii. Prin urmare, randamentele activităţii economice pot fi constante sau variabile. în condiţiile randamentelor de scară constante, ofertei îi revine rolul exclusiv, în formarea preţurilor de echilibru.

Producţia creşte de acelaşi număr de ori prin care se multiplică cantitatea factorilor de producţie.

Ofi reprezintă oferta (costul de producţie) în condiţiile randamentelor de scară descrescătoare, iar Op – a randamentelor crescătoare. Aşadar, pe termen lung, influenţa costului de producţie asupra preţului este exclusivă. Numai costul de producţie asigură, pe termen lung, condiţiile realizării echilibrului stabil între ofertă, cerere şi preţ. în aşa cazuri, A.Marshall este de acord cu adepţii teoriei valoare-muncă.

Prin ideile expuse mai sus, A.Marshall a încercat să realizeze concilierea celor două teorii ale valorii – obiectivă şi subiectivă.