În decursul timpului au fost elaborate numeroase teorii ce şi-au propus să explice creşterea economică. Unele dintre ele au abordat aspectele sociale tehnologice, iar altele au pus accentul pe analiza creşterii demografice a schimbărilor survenite în structura economiei, pe factorul instituţional etc. Dar fenomenul creşterii economice a început să fie observat mai întîi în Olanda şi Anglia, în jurul anilor 1750, cînd producţia agricolă obţinută devenea suficientă pentru a asigura o cantitate crescîndă de subzistenţe unei populaţii în creştere. De acum înainte nu vor mai avea loc, în aceste ţări, fluctuaţii paralele ale populaţiei şi economiei, creşterea populaţiei nu va mai atrage după sine scăderea nivelului de trai.
Creşterea economică a primit un puternic impuls, ca urmare a revoluţiei industriale din secolul al XIX-lea, cînd ştiinţa şi tehnologia au fost utilizate în producţie.
1. Teoriile explicative ale creşterii economice
O abordare sistematică a dinamicii vieţii economice de ansamblu datează încă din secolul al XVIII-lea, reprezentative fiind lucrările economistului francez Francois Quesnay, acesta avînd meritul de a fi elaborat o reprezentare coerentă a funcţionării economiei ca rezultat al interacţiunii unor subsisteme cu roluri specifice, interconectate prin fluxuri reciproce de natură dublă: materiale şi valorice.
Procesul de creştere a produsului naţional nu este descris în Tabloul economic al lui Fr. Quesnay, dar el sugerează ideea unui produs social sau a unei producţii globale ce se creeză într-o serie de etape şi se distribuie în altă parte. Tabloul reflectă un circut în echilibru caracteristic unei situaţii de stat staţionar. „Fiziocraţii- spunea Michel Lutfalla- au prezentat un model general propriu studierii creşterii economice, dar acela al unei societăţi staţionare”. Acest model de analiză este operaţionaş, deoarece se bazează pe analiza relaţiilor existente între mărimi macroeconomice cuantificabile.
Quesnay a fundamentat conceptul macroeconomic de produs naţional total şi de flux circular, a acordat importanţă studiului formării şi distribuirii excedentului economic (produs net), aspecte care vor influenţa într-o mai mare sau mai mică măsură analizele posterioare ale economiştilor clasici: Adam Smith, David Ricardo, Thomas Robert Malthus, Stuart Mill.
Una dintre preocupările principale ale economiştilor clasici a fost cea referitoare la posibilităţile sistemului economic de a-şi menţine ritmul său de creştere. Abandonând ideea fiziocrată a excedentului economic ca fenomen natural rezulat numai în agricultură, ei au extins-o şi la celelalte ramuri de producţie, arătând că excedentul obţinut condiţionează creşterea întregului sistem economic. Cu cît mai mare va fi partea din venitul net care se alocă scopurilor productive sau, cu alte cuvinte, cu cît mai mare va fi acumularea de capital determină volumul investiţiilor, fiind aşadar „motorul sistemului economic”.
Există, fără îndoială, discrepanţe între viziunea lui Adam Smith expusă în „Avuţia naţiunilor” (1776) şi cea oferită de David Ricardo în „Principiile de economie politică” (1817).
Smith, ca şi Malthus, consideră raritatea terenurilor cultivate ca un factor limitativ al creşterii economice .
În viziunea lor , creşterea economică şi distribuirea produsului naţional între clasele sociale se consideră ca fiind rezultatul sporirii populaţiei şi a disponibilităţii terenurilor agricole. Se argumenta că suprafaţa de teren disponibilă nu poate creşte la infinit, iar populaţia în creştere epuizează în primul rînd pămînturile de cea mai bună calitate, apoi pe cele de calitate mai slabă. În consecinţă, datorită rarităţii pămîntului şi a productivităţii mai scăzut de pe terenurile mai puţin fertile, salariile plătite se vor reduce. Acest fapt va reduce partea din recoltă corespunzătoare fiecărui lucrător pînă ce se va atinge nivelul minim de subzistenţă, iar populţia va înceta să mi crească, ajungîndu-se la o stare staţionară a economiei.
Altă viziune pesimistă privind fenomenul de creştere economică pe termen lung este oferită de modelul Ricardo şi Marx. Ei au subliniat importanţa acumulări de capital pentru creşterea economică, pămîntul pierzîndu-şi din importanţă ca factor limitativ al creşterii, locul acestuia fiind luat de către factorul de producţie muncă, care este oarecum rar. Argumentul este asemănător cu cel folosit de Smith şi Malthus. Atunci cînd capitalul este rar în raport cu munca, productivitatea sa este ridicată, preţul său (rata randamentului) este în creştere, iar salariile sunt scăzute din cauza abundenţei factorului muncă. Pe măsură ce se acumulează mai mult capital, acesta devine mai abundent, iar remunerarea lui se reduce, în timp ce creşte salariul, deoarece munca devine din ce în ce mai rară.
Modelul lui Ricardo şi Marx susţine că procesul de acumulare a capitalului şi rezultatul său, creşterea producţiei, vor continua pînă cînd profiturile vor atinge un nivel determinat, iar peste acesta se diminuează randamentele capitalului investit, beneficiile conducînd economia spre un stadiu staţionar.
În cele două modele ale creşterii economice, existenţa randamentelor descrescătoare constituie factorul-cheie. În modelul lui Smith şi Malthus randamentele descrescătoare se datoresc limitării suprafeţelor de teren fertil, iar in cel al lui Ricardo şi Marx, rarităţii relative a factorului muncă.
Perspectivele sumbre privind creşterea economică susţinute de către economiştii clasici, conform cărora economiile naţionale sunt condamnate, pe termen lung, la o stare staţionară, nu s-au materializat in practică. Dimpotrivă, s-au realizat creşteri de salarii fără să se înregistreze tendinţe de scădere a profitului. Unul dintre factorii explicativi ai acestei contradicţii aparente îl constituie progresul tehnic ce a însoţit creşterea industrială a ţărilor occidentale. Incidenţa progresului tehnic s-a concretizat în sporirea productivităţii muncii care a contracarat efectele randamentelor descrescînde. Din această cauză progresul tehnic poate fi considerat ca un factor hotărîtor în creşterea economică, atît în prezent cît şi în perspectivă.
Economiştii clasici au analizat sistemul capitalist prin intermediul teoriei respective a valorii, în care profitul apare ca ceva rezidual, ca un excedent al valorii produsului peste costul real de producţie. Dinmpotrivă, economiştii neoclasici (austriacul Carl Menger, elveţianul Leon Walras şi englezul S. Jevons) au abandonat această optică privind cererea, preţurile relative, consumul. Pentru ei valoarea bunurilor se determină în mod subiectiv prin intermediul funcţiilor de utilitate ale indivizilor, valoarea fiind egală cu preţul de piaţă al bunului.
Economiştii neoclasici nu au abordat creşterea economică într-o manieră dinamică, ci intr-una statică. Problema lor centrală consta în determinarea preţurilor relative de echilibru. Mecanismul pieţei libere conducea la preţuri de echilibru, ce determinau o alocare optimă a resurselor productive, luînd in considerare preferinţele, gusturile consumatorilor şi tehnicile de producţie.
În viziunea neoclasică, creşterea economică, dacă se produce, este o creştere echilibrată în care factorii de producţie sunt pe deplin utilizaţi. Orice dezchilibru se corectează în mod automat datorită flexibilităţii preţurilor şi salariilor. Criza din 1929-1933 a evidenţiat irealismul acestei teorii.
2. Teoriile moderne ale creşterii economice
Teoriile moderne ale creşterii economice îşi concentrează atenţia pe investiţii ca variabilă-cheie ce generează sporirea producţiei.
Alături de investiţii, condiţiile tehnice joacă un rol important în procesul de producţie. Cu alte cuvinte, se afirmă că sporirea producţiei obţinute ca urmare a unei investiţii depinde nu numai de mărimea acesteia, ci şi de condiţiile tehnice şi tehnologice în care se derulează procesul productiv. Acest aspect poate fi exprimat prin aşa-numita relaţie capital/producţie: K/Y.
În modelul keynesist, investiţiile şi mobilul acestora – eficienţa marginală a capitalului – au un rol hotărîtor în ce priveşte determinarea nivelului producţiei şi al folosirii braţelor de muncă. Insuficienţa investiţiilor este, după Keynes, cauza depresiunii economice. Mărimea venitului naţional depinde de volumul scontat al cheltuielilor de consum şi de volumul scontat al cheltuielilor de investiţii (Y=C+I).
Pentru Keynes, economisirea globală nu depinde de rata dobînzii, ci de nivelul venitului naţional. Pe de altă parte, rata dobînzii se reduce atunci cînd sporeşte oferta monetară, dar numai pînă la un anumit nivel, iar investiţiile cresc odată cu scăderea ratei dobînzei. După el, economia putea fi într-o situaţie de echilibru, cu şomaj şi cu dezutilizare a factorilor productivi. Princiipile multiplicatorului şi ale acceleratorului investiţiei explicau fluctuaţiile în nivelul activităţii economice pe termen scurt şi serveau ca justificare a cheltuielilor publice, ca politică antidepresivă.
În teoria generală a lui Keynes există embrionul teoriei dinamice a creşterii economice. Atît cît există economisire şi investiţii nete, sistemul economic nu poate fi staţionar, ci trebuie să fie în creştere.
Cu cît mai mare va fi fracţiunea din cheltuiala totală destinată economisirii, adică investiţiilor, şi mai mică partea canalizată spre consum, mai rapid va creşte stocul de capital şi mai ridicată va fi rata de creştere a unei economii naţionale.
În limbajul obişnuit al economiştilor, noţiunea de creştere economică pătrunde în preajma celui de-al doilea război mondial cînd R.F. Harrod publică „An Essay in Dinamic Theory”, ce avea să dezlănţuie o adevărată avalanşă de teorii şi de modele ale creşterii economice.
Harrod a introdus în teoria creşterii economice coeficientul capitalului cu un conţinut real, obiectiv, determinat ca raport între capitalul în funcţiune şi venitul unei perioade.
Spre deosebire de modelul keynesist, care era static, Harrod şi Domar elaborează un model dinamic de creştere economică, deoarece investiţiile nete sunt considerate adaosuri la capital, iar acumularea capitalului este privită ca reproducţie lărgită. În concepţia lui Harrod, o teorie a creşterii economice trebuie să fie o teorie a reproducţiei lărgite în care se schimbă chiar „condiţiile fundamentale”, şi anume: creşterea populaţiei, progresul tehnic şi productivitatea muncii.
În modelul lui Harrod coeficientul capitalului este constant, iar rata acumulării este egală cu rata de creştere a populaţiei. Deci, nevoia de capital (DK/K) va creşte în acelaşi ritm cu creşterea populaţiei, adică DK/K=Dn/n.
Harrod distinge trei rate ale creşteri economice, şi anume:
- Gw– rata garantată;
- Gn– rata naturală;
- Gt– rata reală.
Rata garantată este aceea care asigură investitorilor obţinerea venitului dorit; rata naturală asigură ocuparea deplină a forţei de muncă şi utilizarea integrală a celorlalţi factori de producţie; iar rata reală este cea realizată efectiv.
Harrod conferă ratei garantate(Gw) rolul de factor principal al echilibrului şi creşteri economice. Dacă Gw=Gn=Gt economia este perfect echilibrată, iar resursele sunt utilizate integral.
Teoriile neoclasice de creştere economică sunt de inspiraţie liberală şi neoliberală. Asemenea teorii sunt, în general, microeconomice, dar pot fi şi macroeconomice.
Operînd cu teoria factorilor de producţie, modelele neoclasice explică rezultatele productive îndeosebi prin aportul a doi factori: capitalul(K) şi munca(L).
Economiştii neoclasici ai creşterii economice R.M. Solow, T.W. Sman, J.E. Meade etc. presupun că factorii productivi sunt substituibili. Pornind de aici, ei propun diferite combinaţii ale factorilor productivi în obţinerea rezultatului final.
Aceşti economişti au inclus în modelele lor funcţii de producţie neoclasice agregate examinînd rolul progresului tehnic în modificarea proporţiei dintre factorii de producţie şi a calităţii acestora. Cu ajutorul instrumentarului analitic folosit au fost emise ipoteze şi întreprinse investigaţii utile, referitoare la traiectoria optimă a producţiei şi cea a acumulării de capital.
