În rândul acestora, să grupăm teoriile de orientare neoclasică şi neoliberală, altfel spus teoriile neocolonialiste. Dintre autorii lor, pot fi citaţi: R.Nurkse, E.Gannage, W.W.Rostow, J.R.Hicks, W.Galenson, P.Rosenstein-Rodan, H.Leibenstein, J.Forrester, D&D Meadows ş.a. Ei susţin că apariţia subdezvoltării este generată de unele blocaje datorate dotării insuficiente cu factori de producţie a acestor ţări. Astfel, J.R.Hicks crede că fenomenul subdezvoltării este dictat de insuficienţa resurselor naturale, E.Gannage – de creşterea mai rapidă a populaţiei, R.Nurkse – de absenţa capitalului. În lucrarea “Problema formării capitalului în ţările subdezvoltate”, Ragnar Nukse consideră că principala cauză a subdezvoltării
o constituie lipsa de capital, atât ca cerere, cât şi ca ofertă în aceste ţări. Elaborând “teoria cercurilor vicioase ale subdezvoltării”, el afirmă că, pe de o parte, lipsa de capitaluri determină investiţii mici, acestea au un grad scăzut de ocupare a forţei de muncă şi, respectiv, cererea de capitaluri este redusă, iar, pe de altă parte, insuficienţa capitalurilor determină venituri reale mici ale populaţiei, acestea – o piaţă restrânsă, – investiţii foarte mici, investiţii reduse, forţă de muncă neocupată, iar aceasta – venituri foarte mici şi, deci, ofertă de capital mică.
În aceste condiţii, de unde dezvoltare, de unde capital?
Nurkse se erijează în apărătorul neocolonialismului şi afirmă că ţările subdezvoltate îşi pot procura, totuşi, capitalul necesar apelând la capitalul străin.
Dar ce capital străin vine în ţară fără să fie impulsionat de câştigarea unei rate a profitului cel puţin egală cu cea din ţara de origine? Şi în ce ramuri este investit?
În aproape aceiaşi termeni înţelege să rezolve problema cauzelor subdezvoltării şi E.Gannage (Liban), care în “Economia subdezvoltării” remarcă patru feluri de cercuri vicioase: cel malthusian sau demografic; cel al insuficienţei capitalului; cel al repartiţiei inechitabile a venitului naţional; cel al comerţului internaţional, în care ţările subdezvoltate îşi deteriorează raporturile de schimb pe piaţa mondială. El ia în considerare, deci, pe lângă cauzele interne şi pe cele externe, fiind un autor care împinge lucrurile până spre fenomenul demografic, extraeconomic, exogen.
H.Leibenstein, W.Galenson, P.Rosenstein Rodan, J.Devaux şi, mai ales, Rene Gendarme apreciază şi ei că teza doctrinei keynesiste a declinului ocaziilor pentru investiţii este convertibilă, în cazul ţărilor subdezvoltate, în care nevoia de investiţii merge înaintea posibilităţilor de investire pentru că acumulările sunt prea mici faţă de cerinţele mari de investire. Rene Gendarme demonstrează, în lucrarea “Sărăcia naţiunilor”, că, întrucât elaborarea unei teorii realiste a subdezvoltării comportă un model general, “acest model nu se poate inspira din schema keynesistă care se înscrie într-un cadru temporal diferit, pune în funcţiune concepte şi presupune ipoteze inutilizabile în mediul subdezvoltat.
Fundamentele logice ale teoriei creşterii în ţările subdezvoltate au fost puse de Resenstein-Rodan care a considerat că pentru a încuraja investiţiile în aceste ţări, e nevoie ca mai multe firme, autohtone şi străine, să facă investiţii deodată, creându-se reciproc piaţă în virtutea “legii Say” după care orice marfă produsă îşi creează automat şi piaţă, iar lărgirea pieţei ar fi în directă legătură cu producerea mărfurilor. E adevărat, însă, că această soluţie poate fi mai operaţională, dar complexul economiei naţionale are nevoie de orientarea investiţiilor într-o anumită direcţie pentru a-şi asigura echilibrul economic. De aceea, în opoziţie cu teoria conservatoare neoclasică a creşterii balansate a lui B.Ohlin, P.A.Samuelson, R.Solow şi P.Streeten, s-a afirmat cea a creşterii dezechilibrate, a cărei origine se regăseşte în lucrarea lui Mihail Manoilescu din 1929. “Theorie du protectionisme et de l’echange international”, susţinută în diverse variante de Hirschmann, Kinderlberger, Singer, Prebisch ş.a. S-a conturat apoi şcoala care pune accent pe investiţii care absorb cât mai multă forţă de muncă (investment labor – intensive), din abundenţă în ţările subdezvoltate, şi şcoala care foloseşte tehnica înaintată (investment capital – intensive). Absolutizarea unei orientări sau alteia, în urma cărora investiţiile s-ar împărţi în investiţii de muncă intensivă pentru capitalul autohton şi cele de capital intensiv pentru capitalul străin, nu poate fi de bun augur pentru ţările subdezvoltate care au nevoie de diversificarea economiei. Teoria şi modelul lui Harvey Leibenstein şi G.Galenson consideră că economiile subdezvoltate sunt sisteme semistabile, iar economiile avansate – sisteme în stare de dezechilibru, dinamice, şi că trecerea de la prima stare la cea de a doua ar necesita un “efort minim critic pentru a depăşi echilibrul semistabil şi a trece la dezechilibru”. Efortul minim critic ar fi necesar pentru“1) a surmonta dezacordurile interne de seamă datorate indivizibilităţii factorilor de producţie; 2) a surmonta dezacordurile externe datorate interdependenţelor exterioare şi a permite să se realizeze creşterea echilibrată; 3) a surmonta obstacolele care tind să reducă venitul suscitat de stimulenţii creşterii; 4) a da naştere unei astfel de stări a sistemului încât factorii care stimulează creşterea să poată continua să se manifeste. Ca factori ai efortului minim critic pentru a stimula creşterea sunt consideraţi întreprinzătorii şi activităţilor lor: investiţiile, inovaţiile, calificarea personalului, economiile. Dar creşterea economică, încadrându-se în dezvoltare, cere schimburi structurale importante fără de care eforturile pe linia stimulării creşterii nu pot fi încununate de succes.
Pentru explicarea subdezvoltării se încearcă acreditarea ideii unei întârzieri istorice obiective, datorate unor evoluţii stabile parcursă în diferite timpuri de diferite ţări. Istoricul nord-american W.W.Rostow, de pildă, consideră că în dezvoltarea sa orice ţară parcurge cinci stadii de creştere:
- societatea tradiţională;
- stadiul pregătirii demarajului;
- demarajul, când societatea are posibilitatea de a face investiţii de peste 10% din venitul său naţional;
- maturitatea, când societatea foloseşte toate resursele tehnologiei moderne;
- marele consum de masă de bunuri durabile.
Fiecare stadiu s-ar deosebi de cel anterior prin folosirea unei mai mari părţi din venitul naţional pentru investiţii. Făcând cu totul abstracţie de relaţiile sociale specifice acestor stadii, de rolul factorilor externi asupra dezvoltării fiecărei ţări. Rostow lasă să difuzeze ideea că fiecare popor se află în acel stadiu care îi corespunde lui însuşi. Faptul că unele din ele continuă să se afle în primele stadii de dezvoltare, în care ar prevala ştiinţa şi tehnologia prenewtoniană, se explică, pur şi simplu, prin ignoranţă.
Există o vastă literatură occidentală care explică acele “take-off’-uri, acele decalaje faţă de ţările dezvoltate prin calitatea nesatisfăcătoare a forţei de muncă. Astfel, J.Viner arată că, alături de calitatea necorespunzătoare a populaţiei care este cauza slabei productivităţi a muncii, absenţa sau insuficienţa antreprenorilor managerilor, tehnicienilor sau inginerilor explică starea de subdezvoltare. De acord cu părerea lui, H.Myni foloseşte noţiunea de “backward people” (populaţie înapoiată) pentru a defini popoarele “care se dovedesc lipsite de succes în dezvoltarea problemei dominării de către om a mediului material înconjurător”. În aceste pseudo-explicaţii, efectele sunt transformate în cauze, rezolvându-se astfel originile subdezvoltării. În realitate, calităţile fizice şi intelectuale ale forţei de muncă, ca şi structura profesională, nu sunt decât funcţii ale dezvoltării economice şi sociale, condiţionate de posibilităţile de nutriţie, învăţamânt, educaţie etc. Insuficienţele existente pe acest plan nu sunt cauze, ci efecte ale stadiului subdezvoltării care trebuie explicate. P.A.Samuelson explică originea
subdezvoltării astfel: la un moment dat, “un surplus peste subzistenţă a devenit posibil. Şi, de obicei, bogăţia este atât de inegal distribuită, încât între moşierii aristocraţi şi masele populaţiei, cei bogaţi au posibilitatea să se abţină de la consum şi să-şi orienteze economiile spre formarea unui capital”. Aici, teoria abstinenţei, a cărei falsitate este cunoscută, ne este prezentată drept o revelaţie capabilă să lumineze originile sumbre ale dezvoltării unor popoare şi subdezvoltării altora.
În sfârşit, între teoriile care mistifică originea subdezvoltării sunt cele care atribuie acest fenomen insuficienţei resurselor naturale. Corespunzător noţiunii de “backward people” a fost creată şi cea de “underdevelopment resurces”. H.Wright, care este unul din autorii acestei teorii, defineşte “resursele subdezvoltate” drept o insuficientă utilizare a resurselor potenţiale sau o alocare neoptimă a resurselor existente între diferitele alternative de utilizare, ceea ce semnifică “deviere de la optimul productiv”. În realitate, Africa, Asia şi America Latină sunt departe de a fi lipsite de resurse naturale. Subdezvoltarea nu este o stare naturală, firească, o etapă prin care au trecut cândva şi actualele ţări avansate. Iată de ce Jack Woddis scrie, referindu-se la ţările Africii, că “timp de peste patru secole, popoarele africane au avut parte de sclavie, de bici şi de robie, pământul şi celelalte resurse le-au fost jefuite, fondurile lor au fost dispersate, teritoriile împărţite, iar grupările etnice împrăştiate arbitrar şi fără scrupule. Limbile africane au fost ignorate de autorităţile coloniale, iar limbile ocupatorilor au devenit limbi oficiale (engleza, franceza, protugheza, spaniola, germana sau italiana). Cultura popoarelor africane, bogată în tradiţii şi aducând contribuţii proprii, distincte, la cultura comună a lumii, a fost dată la o parte, tratată cu dispreţ. Întreaga conştiinţă a fost serios infectată cu eroi albi şi mişei negri”. Aşadar, explicaţiile genezei subdezvoltării provin din rândul gânditorilor antiliberali, în timp ce majoritatea teoreticienilor provine din literatura contestatară.
