Teoria contestatară aparţine lui Franşois Perroux, Gunnar Myrdal, Joan Robinson, Jacques Austruy, Jean Freyssi, J.M.Albertini ş.a., care recunosc inegalitatea externă a ţărilor subdezvoltate în raport cu cele dezvoltate, dar contestă această stare. Astfel, în lucrarea “Economia tinerelor naţiuni”, Perroux combate teoria echilibrării spontane a economiilor prin mecanismul pieţei şi arată că, în realitate, se desfăşoară competiţia în cadrul căreia învingătorul este “mai bine dotat”, iar cel învins se caracterizează prin caracterul dominat al economiei, exprimat prin balanţa deficitară de plăţi externe, în principal a comerţului internaţional pe care o au toate ţările subdezvoltate. În al doilea rând, economia ţărilor subdezvoltate este, după părerea lui Fr.Perroux, nearticulată, în sensul că fluxurile economice şi de informaţii şi preţurile nu sunt omogene datorită dinamismului acestora, a existenţei unor “insule” mai dezvoltate într-un ocean înapoiat. Cunoscutul gânditor suedez, Gunnar Myrdal, explică şi el în lucrările “Drama Asiei” (1968) şi “Sfidarea sărăciei mondiale” (1970), provenienţa subdezvoltării. Folosindu-se de conceptele de “cauzalitate circulară” şi de “proces cumulativ”, el consideră că nivelul dezvoltării depinde de: producţie, condiţiile producţiei, nivelul de viaţă, atitudinea faţă de muncă, investiţiile şi politica guvernamentală, care pot genera, în condiţiile interdependenţei lor, efecte cumulative, fie în sensul menţinerii activităţii economice la nivelul de stagnare sau chiar de scădere, în care caz ne întâlnim cu “cercul vicios al subdezvoltării”, fie în acela al antrenării lor reciproce, în care avem de-a face cu dezvoltarea. Condiţiile interne ale ţărilor subdezvoltate sunt hotărâtoare, după care, în al doilea rând, contează atitudinea ţărilor dezvoltate faţă de cele nedezvoltate şi rolul comerţului internaţional. “Forţele necontrolate ale pieţei – scria Myrdal – nu vor acţiona în direcţia vreunui echilibru care ar putea să alimenteze o tendinţă spre egalizare a veniturilor. Datorită cauzalităţii circulare cu efect cumulativ, o ţară superioară în productivitate şi venituri tinde să devină şi mai bine situată în aceste privinţe, în timp ce ţara cu un nivel scăzut va tinde să se menţină la acest nivel sau chiar să-l înrăutăţească atâta vreme cât desfăşurarea liberă a forţelor pieţei este lăsată să acţioneze. După cum se vede, Myrdal subliniază ideea că, în realitate, comerţul internaţional şi mişcarea capitalului tinde să genereze inegalitate, care se accentuează pe măsură ce acestea au de-a face cu ţări subdezvoltate.
În lucrările “Scandalul dezvoltării” şi “Prinţul şi patronul” (1972), Jacques Austruy afirmă că ţările industrializate au înfăptuit la timpul respectiv, o triplă transformare: a mentalităţii, a infrastructurii, a intereselor materiale pentru a se adapta la noua logică a societăţii industriale. Acestea au fost însoţite de transformarea puterii, care a fost decisivă: “Puterea trebuie să se sprijine pe oraşe pentru a face industrializarea”, dar trebuie să ţină seama că “mai întâi, trebuie să existe un surplus agricol suficient pentru a permite existenţa unor oraşe importante şi, apoi, trebuie să existe în oraşe activitate productivă care să genereze polarizarea economiei între oraşe şi sate. Experienţa Angliei dovedeşte aceasta, în timp ce colbertismul francez din sec.XVII, n-a putut amorsa industria pentru că a omis dezvoltarea mai întâi a satului, pe această bază, s-a putut genera “trinitatea complementară” – prinţul, perceptorul, soldatul. Această trecere explică – spune Austruy – transformarea puterii şi reuşita alegerii noii logici de dominaţie, căci ea comportă “două consecinţe care explică superioritatea: a) permite cea mai mare eficienţă concretă şi b) priveşte majoritatea”.
Doctrina productivistă are meritul de a privi majoritatea celor guvernaţi, inclusiv a muncitorilor, căci “schimbările de putere s-au produs totdeauna – spune el – printr-un apel la majorităţi pentru a le arăta că erau nefericite”. Ea trebuie să fie insuflată şi în ţările subdezvoltate de astăzi. “Ceea ce n-a fost destul subliniat până acum este că logica dezvoltării de începutul său nu este aceea a creşterii consumului, ci a creşterii voinţei de putere, ce-şi găseşte un câmp nou şi nesfârşit în care să se desfăşoare sub toate formele”. De aici tragem concluzia că dezvoltarea este un mijloc şi nu un scop de a creşte producţia, de a spori presiunea asupra mediului social printr-o administraţie mai amplă, de a cântări potenţialul militar şi posibilităţile distructive etc. problema este dacă ţările subdezvoltate se mai pot gândi astăzi la putere, când ea a fost cucerită, în numele lor, de puteri străine. Ideea dominaţiei, ca şi cea a dohotomiei între “spaţiul geografic” şi “spaţiul economic” este încriminată şi de Milton Santos (Canada), în studiul “Subdezvoltarea şi polii creşterii economice şi sociale” (1974), în care scoate în evidenţă că “raporturile, totuşi atât de evidente, dintre structura monopolistă a producţiei şi fenomenele pe care macrocefalia le opune periferiile sărace sau rurale, le-ar găsi într-o interpretare mai bună într-o optică multidimensională a unui spaţiu concret multidimensional, dar mai banal, care este acela al firmelor, instituţiilor şi tuturor oamenilor, ca şi acela al realizării de ordin economic, politic şi social”.
Guy Caire critică şi el poziţia lui Rostow în problema cauzei subdezvoltării, arătând că “există o necunoaştere completă a specificităţii fenomenului subdezvoltării, care nu e o fază a procesului dezvoltării, ci o deformare provocată de reacţiile particulare survenite între ţările dominante şi ţările dependente din vremea revoluţiei industriale” şi că “actualul proces de industrializare al periferiei lumii capitaliste (proces bazat pe substituirea importurilor în serviciul minorităţilor privilegiate sau pe exploatarea forţei de muncă ieftine în industria de export) este structural diferită de procesul industrializării centrelor dominante ale economiei mondiale de azi, survenit în ultimele două treimi ale acestui secol, care a servit ca bază pentru stabilirea structurii modelului citat”.
Industrializarea sistemului capitalist – se spune – s-a bazat în mod esenţial pe difuzarea succeselor progresului tehnic, adică pe crearea pieţelor de masă, pe creşterea salariului real, ceea ce a permis şi declanşat necesitatea unei permanente introduceri de produse noi şi a deschis drumul economiei de scară, de serie mare. Or, cazul Braziliei, Mexicului şi Indiei, modelul de industrializare diferă de cel al centrului, fiindcă creşterea economică nu este însoţită şi de accesul maselor la fructele creşterii, au acces la acesta 5% din populaţie. În al doilea rând, în ţările subdezvoltate, creşterea demografică împiedică creşterea salariului real, a productivităţii muncii şi, în al treilea rând, în lumea subdezvoltată sărăcia persistă atâta timp va fi rezolvată problema agrară, cât timp agricultura va fi extensivă şi, în al patrulea rând, nu trebuie pierdut din vedere însuşi stilul de viaţă al populaţiei subdezvoltate, care arată că “dezvoltarea economică practicată în aceste ţări, calea de acces la formele de viaţă ale creşterii economice din ţările dezvoltate este, pur şi simplu, un mit”. În al cincilea rând, a purcede astăzi la dezvoltarea lumii întregi, este dacă nu imposibil, cel puţin extrem de dificil, pentru că decizia de a se industrializa trece prin rezistenţa atotoputernicelor întreprinderi multinaţionale, iar preţurile produselor – industriale şi agricole – sunt stabilite pe piaţa mondială de coloşii dezvoltaţi.
În “Mecanismele subdezvoltării” (1966) şi “Mecanismele subdezvoltării şi ale dezvoltării” (1981), J.M.Albertini scoate în evidenţă că lumea subdezvoltată reprezintă 70% din populaţia mondială, dar deţine numai 20% din PIB mondial, locul primordial în scară inversă revenind Americii de Nord, care cu 6% din populaţia lumii deţine peste 25% din PIB. Cele mai slab dezvoltate ţări ale lumii au cca.21% din populaţie şi un venit naţional mai mic decât 200$ pe locuitor, în timp ce ţările petroliere, cu numai 13 milioane de oameni au un venit mai mare decât SUA, dar sunt tot subdezvoltate. Particularităţile naţionale ale tuturor acestor ţări subdezvoltate face ca “ceea ce numim “ţări în curs de dezvoltare”, “lumea a treia” sau “Sudul” – ne informază Albertini – nu formează o unitate nici economică, nici politică, nici socială, pentru că între ele diferenţele se accentuează” atât în domeniul economic, cât şi cel al densităţii populaţiei, resurselor naturale, politicile şi metodelor de creştere, zonelor geografice etc. În pofida acestor deosebiri care omogenizează ţările subdezvoltate, cum ar fi: destructurarea economică, absenţa unor ramuri ale economiei naţionale, orientarea spre exterior a industriei, dezarticularea agriculturii şi a economiei urbane ca urmare a dezvoltării de tip colonial, a inflaţiei, dependenţa economică, financiară şi tehno-ştiinţifică faţă de metropole, vulnerabilitatea în comerţul exterior, povara datoriei externe etc. De aceea, spune Albertini, în zilele noastre, problema subdezvoltării va dobândi o nouă semnificaţie: nu mai este vorba de “a ajuta” creşterea economică; este vorba de a reorganiza aceasta la scară mondială. Problema esenţială a dezvoltării ţărilor subdezvoltate rămâne, însă, a fi venitul naţional. Dar cum acesta se transferă spre ţările dezvoltate, pe calea comerţului internaţional, pune grave probleme primei categorii de ţări. Economistul mondial francez Arghir Emmanuel a scos în evidenţă acest lucru în “Schimbul inegal. Eseu asupra antagonismelor din relaţiile economice internaţionale”, în care arată că nivelul foarte scăzut al salariilor din ţările subdezvoltate asigură întreprinderilor multinaţionale care activează pe teritoriile acestora să obţină profituri mari, şi pe care le transferă în ţările de origine, micşorând astfel acumulările de capital în ţările subdezvoltate.
În Nordul industrializat există însă şi concepţii marxiste pertinente despre originea subdezvoltării. Între gânditorii marxişti care au emis puncte de vedere demne de luat în considerare sunt între alţii, Paul Bran, Paul Sweezy, Ch.Bettelheim. Ch.Palloix, Ph.Herzog, Theodor dos Santos, care subliniază că subdezvoltarea este o componentă a unui anumit tip de diviziune internaţională a muncii şi de specializare care presupune o accentuată stare de dezvoltare inegală. Aşadar, chiar şi în ţările dezvoltate apare o literatură bogată despre lumea subdezvoltată în contradicţie cu opţiunile neocolonialiste.
